Ică Pelin trăia de la o vreme cu certitudinea că va muri în ultima sâmbătă din luna mai. Cum de știa el, cu atâta precizie, acest lucru? Nu putea să explice. Pur și simplu, presimțea că așa se va întâmpla. Așa s-a trezit într-o dimineață: sigur că o să adoarmă pe vecie, cu ziua și luna foarte bine stabilite în memorie. O fi visat, n-o fi visat… să fi fost o înștiințare de la Dumnezeu sau lucrarea necuratului? Al doilea gând l-a făcut să se cutremure și să-și scuipe în sân de 3 ori: Ferească Sfântul!
Spera totuși că aventura lui pe pământ se va termina cu bine. De ce? Pentru că sufletul îi fusese de multe ori chinuit de nedreptăți și încă-i ardea inima-n piept ca un câmp în flăcări de fiecare dată când și le amintea – moartea venea aproape ca o eliberare. De aceea, Ică își aștepta resemnat sfârșitul și de câte ori se gândea la această mare taină frământa pălăria veche de paie în mâinile butucănoase de țăran și privea în jos, de părea că ajunge până-n măruntaiele pământului. În rest, muncea până făcea bășici în palme, mânca verdețuri și mămăligă pe săturate, bea apă din belșug și asculta, ca la radio, o cucuvea care-i cânta în fiecare noapte la geam de-l făcea să se înfioare. Aștepta…
Norocul lui că nu mai era mult până la momentul adevărului și, așa cum în timpul vieții fusese ultimul în toate cele, în moarte avea să fie ultimul din familia lui. Acest lucru nu i se părea a fi o tragedie. Așa era mai bine – toți ai lui se prăpădiseră de mult și-i plânsese până rămăsese fără lacrimi, uscat ca pământul pe timp de secetă. Măcar nu avea să sufere nimeni după dânsul, își spunea Ică oftând.
Adevărul este că viața i-a plăcut suficient de mult încât să nu și-o curme. Totuși, fiindcă și moartea face parte din viață, a confirmat programarea ca la dentist.A scris data pe caietul dictando plin cu datorii și a așteptat cu oareșce emoție evenimentul. Era ultimul lucru pe care urma să-l facă pe pământ și-și dorea ca momentul să fie unul strălucit. În ce fel, nici el nu știa prea bine, dar să fie de pomină. Măcar acum să fie de nota zece dacă la școală rămăsese repetent în fiecare clasă de ajunsese să termine liceul însurat și cu barbă.
Toate bune și frumoase, ziua mult așteptată a sosit. S-a trezit Ică al nostru, a măturat curtea, a dat grâu și apă la orătănii și a plecat de acasă; s-a urcat gâfâind pe deal și a rămas în picioare, cu mâna streașină la ochi, în așteptarea morții. A așteptat bietul de el nemișcat și plin de sudoare până pe înserat, dar, văzând că moartea nu a venit să-l ia, a plecat acasă supărat, cu sufletul oțetit și bodogănind că a făcut-o de oaie și de data asta: a ajuns ultimul la întâlnire. S-o fi plictisit moartea așteptându-l în zorii zilei și el, netrebnicul, își vedea liniștit de gospodărie. Ticăloasa nu i-a mai făcut favoarea să-l elibereze și a făcut din el singurul fraier din lume care așteaptă moartea-n vârf de deal și-n loc să fie secerat cu coasa ca lucerna, pleacă acasă umilit și cu ceafa prăjită de soare. O fi înțeles greșit? Colac peste pupăză, spurcata i-a mai luat și toate găinile cu dânsa când a trecut pe lângă ograda lui. Of! Cât o fi având de gând zgripțuroaica bătrână să-l mai perpelească? Numai Bunul Dumnezeu știe! Păcat că nu-i spune și lui, tare ar mai fi vrut să afle. Nu de alta, barem să fie pregătit.
Totuși, n-o fi chiar atât de rău că mai trăiește, nu? Știe el cu ce se mănâncă viața: cu speranțe la proțap și ierburi amare. E familiarizat cu procedura. Nu-i nimic, Ică se oblojește cu iaurt și așteaptă. Sigur vine și la el, că doar nu e nemuritor: la anul, pe vremea aceasta… cine știe? Numai gândindu-se la așa ceva i-a răsărit pe față un surâs dulce-amărui. Până atunci, mai are multe de făcut. Bine că nu i-a luat și gâștele.
Buletin de știri: Ică Pelin, un gospodar din satul Amărâți, comuna Gloabele și-a dat ultima suflare în ograda lui, alunecând pe ierburile murdare din curtea păsărilor. A luat cu sine, prăbușindu-se peste dânsele, cele 7 gâște nefericite care-și așteptau gustarea de dimineață, conform obiceiului. Localnicii ne-au relatat fapta făcându-și cruci și repetând obsesiv că nu au văzut în viața lor așa ceva: un bătrân de aproape 100 de ani răsturnat pe pat de fulgi, sânge și ciocuri. L-au găsit rece și țeapăn, chiar în ultima sâmbătă din luna mai.
Către Măritul Stăpân
Distinsa Doamnă (adică eu, frumoasa care sărută pe cine vrea și când vrea – de fapt, atunci când primesc permisiunea să fac asta de la Stăpânul lumii – și-i lasă, la propriu, fără suflare pe cei atinși de buzele reci și mătăsoase…) cere iertare, cu adâncă pietate și părere sinceră de rău, Stăpânului Desăvârșit, Drept și Îndurător, pentru farsa făcută omului numit Ică Pelin din satul Amărâți, comuna Gloabele. Bunului Stăpân să-i fie milă de această nevrednică și sastisită, etern supusă roabă, numită de ființele create: Moartea (mi-au dat numele din pizmă, pentru importanța slujirii mele, știi bine, dar am tăcut și nu i-am pedepsit așa cum meritau – să se consemneze la dosarul disciplinar). Voi relata versiunea mea asupra faptelor care m-au adus în fața Scaunului de Judecată: Într-o noapte, pe la începutul lunii mai, pe când cutreieram pământul și-mi făceam datoria cu deosebită grijă și precizie, am dat peste sus-numitul privind cerul, oftând și șoptindu-mi cu dulceață numele. Ce surpriză! Pe mine mă aștepta. Cum să nu fiu curioasă și să nu mă apropii puțintel de el? (Știi bine, Stăpâne, câtă ură și dezgust simt de obicei aceste ființe pentru mine. Of! Ingrată meserie. Dar nu mă plâng… nu asta este problema discutată acum.) Așadar, m-am apropiat tiptil și am folosit aplicația de traduceri automate și precise pe care mi-ai dăruit-o în semn de recunoștință pentru strădania mea eternă. Omul spunea clar: Unde ești tu, Moarte (adică eu, nu am adăugat nimic de la mine), de nu vi să mă iei și pe mine? Te aștept cu jind de când am rămas singur și m-am uscat ca pământul în plină secetă plângând după ai mei. Te aștept și te doresc de câte ori semenii mei mă batjocoresc și-mi fac mari nedreptăți, dar tu, rece și nepăsătoare, nu consideri de cuviință să-mi răspunzi. Te aștept, plin de speranță, de câte ori îmi cântă la geam cucuveaua. Te aștept și inima îmi arde ca o miriște. Nu-ți pasă ție de un biet om, trecut de prima tinerețe. Acum mă duc să mă culc. Mai vorbim când vi la mine să-mi dai o sărutare. Ah! Cât mai tânjesc să mă vizitezi. Așa nu o să fiu singur când îmi voi da ultima suflare. Te rog, vino! Apoi, ceva mai liniștit după ce a privit în gol preț de câteva minute, a spus: Facă-se voia Domnului! De dragul Lui nu-mi curm eu singur viața. Nu se cade… El mi-a dăruit-o. Ică, omul, s-a liniștit după ce și-a spus oful, dar eu, mânată de… (nici nu vreau să-i pomenesc numele, mereu mă bagă-n probleme) ce mi-am zis? Fată, fă și tu o faptă bună și dă-i nefericitului ce-și dorește. Mai bine zis, speranțe la proțap. Ce-am mai râs! Sunt sigură că m-ar fi durut burta dacă aș fi avut una. Apoi am suflat peste el ceața mea și l-am făcut să creadă că-și va da duhul în ultima sâmbătă din luna mai. Săracul, m-a așteptat liniștit. Dar, cum știam că nu am autorizație să-l iau cu mine, atunci când s-a împlinit vremea i-am luat toate găinile și am sperat că și-a învățat lecția, mai ales că și-a prăjit ceafa așteptându-mă în vârf de deal. Nu sunt o zână care îndeplinește dorințe. Recunosc, am fost ispitită să mă joc puțin cu el, ca o pisică în timp ce tachinează zâmbitoare un biet șoricel înainte să-l digere. Omul nu înțelegea că sărutarea mea nu avea să-i aducă alinarea mult dorită. Nici măcar unul dintre cei care mă invocă nu înțelege acest lucru. Ce vină am eu? Mărite Stăpân, în ziua aceea mi-ai dat să aflu că va muri singur, la 100 de ani, alunecând pe ierburile băloase și pline de găinaț din ograda lui și strivind cele 7 gâște ale sale. Ică Pelin urma să-și găsească sfârșitul răsturnat pe pat de fulgi, sânge și ciocuri, spre groaza și uimirea întregului sat. O moarte de pomină, însă nu cum și-ar fi dorit. Fie-i țărâna ușoară! Ținând seama de cele menționate mai sus, cer îngăduință și iertare din partea Măritului Stăpân și mă supun, spășită, dreptei pedepse. Am păcătuit atât de mult încât aș spune că merit să mor, dar…
Emilia Crosman (1992, București) a absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, secția Studii Iudaice-disciplină complementară Limba și Literatura Catalană(2013-2016) și Masterul de Studii Religioase-Texte și Tradiții(2016-2018).A debutat cu proza scurtă intitulată „Fripturică”(nr.181) în cadrul rubricii Flash fiction stories a publicației Literomania, unde a continuat să publice frecvent.
Lasă un răspuns