Umor de bloc operator

(ficțiune aproape reală pentru cei care râd din orice poziție)
.
Văzusem prin filme și chiar mi-au spus cunoscuți știutori de de-astea, cum că-n ziua când ești programat pentru intervenția chirurgicală, întâi te vizitează anestezistul, să-ți afle eventuale hibe(1) ale carcasei (tensiune, respirație, alergii etc.), dar și eventuale erori de soft din cutia cu gânduri, recte depresii, psihoze și sau alte chițibușuri bine plăcute domnilor Jung, Freud și, de ce nu (?!), J. C. Reil(2), dar mie nu mi s-a întâmplat așa.
La vizita de seara a zilei în care m-am internat, domnul M.D. (prescurtare de la „Mare Doctor „, că, neavând acordul lui, nu-i pot pomeni numele, chiar dacă-l voi vorbi doar de bine în cele ce urmează) mi-a zis că în ziua următoare voi face cunoștință cu priceperea lui endoscopic-invazivă, așa că, în dimineața cu pricina m-am trezit înainte de 6 a.m. (nu c-aș fi dormit cine știe ce peste noapte) și cu teamă în suflet, m-am pus așteptat. Și-am tot așteptat. Și văzând miezul zilei mijind am gândit că dl. M.D. m-a sărit din schemă și pas operațiune de extragere a nestematei, c-am uitat să vă spun că, prețios cum sunt, am făurit o mică pietricică taman în vezica udului și trebuia scoasă de-acolo pentru a fi evaluată de însăși Aja Raden(3) și apoi trimisă spre expunere la Mineralogical and Geological Museum, nu al nostru din Kiseleff, ci tocmai în 26 Oxford Street, Cambridge – Massachusetts, USA.
Deja mă încercau regrete iscate direct în stomac, că la recomandarea personalului medical nu mai mâncasem nimic de la prânzul de ieri și apă am băut abia cât să astâmpăr setea unei pisici jegărite iar capul meu începea să imagineze mese-ntinse cu porcării neaoș ardelenești, cum mai fac și eu când nu primesc din Ardealu-mi de baștină, cu sarmale, răcituri și grătare cât capacul de wc, sfârâind a descânt pe mangalul încins cu vrednicie, la un deț(4) de pălincuță uleioasă sau o porție zdravănă de whiskey cu blocuri din gheața nordului în ea, bașca un Heineken la halbă, brumat, cu guler neapărat de trei dește…
Cu ceilalți doi colocatari ai rezervei dormind în pacea diagnosticelor lor, imaginația mea fecundă era cât pe ce să-mi transmită niscaiva gusturi din cutia cu amintiri direct în papilele gustative mustinde de salivă și dornice de senzații memorabile, mai ceva decât o mireasă neîncepută în noaptea nunții, când, zdrang, ușa salonului se dă de perete și apare o doamnă în ținută medicală, care, pe cât de aspectuoasă era, pe atât de militărește a interogat:
– Domnul Cîrstea?!
Cum vecinii de pat buimăciți de somnul curmat brusc nu ziceau nimic, am fost realmente obligat să recunosc că eu sunt numitul și mă pregăteam să mă dezvinovățesc, să-i spun doamnei că n-am făcut nimic rău în ultimii cinci ani. Am ridicat însă doar două degete, ca la școală și vorbele mi-au rămas in gât, că mi-a luat-o inainte:
– Puneți-vă pijamaua și hai să mergem la sala de operație.
Știu că ordinul se execută, nu se discută, c-am făcut armată la vremea mea, lungă chiar(5), fiindcă nu m-am învrednicit să învăț biologia pe de rost, cum se cerea în anii ’80, ba m-am mai și îndrăgostit de-o frumusețe de Ioană prin Timișoara, că pentru orașul florilor optasem, fiind mai aproape de Hunedoara mea natală și, săltat la armie în toamna anului 1986, am tot executat ordine vreme de șaisprezece luni; dar ordinul doamnei n-aveam cum să-l duc la îndeplinire, pentru simplul motiv că n-aveam pijama. Asta-i una din hachițele mele, urăsc pijamalele tradiționale, pe cât și umbrelele. Ura față de ținuta standard pentru somn trebuie că și-a avut născarea în urmă cu vreo patru decenii, când, tot așa, internat cu o răceală acută la rinichi și spitalizat aproape șase săptămâni, mi s-a urât de purtatul pijamalelor zi și noapte.
– N-am, doamnă! am bâiguit timid si ca să nu-i las vreme să-i apără semnele mirării pe frunte, scoțând din geantă o pungă cu veșminte, am întrebat: șort și tricou, se permite?
Doamna mi-a confirmat printr-o aplecare ușoară de cap și a ieșit din rezervă, făcându-mi un semn din care să pricep că mă așteaptă pe hol până mă schimb.
Și-am pornit ca Isus urcând dealul Golgotei știind ce-l așteaptă – mă iartă, Doamne, de asemănare, că voit am facut-o, pentru tușa dramatică a momentului meu – atât doar că doamna nu m-a împuns cu sulița-n coaste și nici nu mi-a dat să beau oțetul disprețului vulgului neștiutor.
– Dumneavoastră-mi veți face anestezia? am întrebat-o, crezând în filme și/ sau în profeția cunoscuților știutori de de-astea, cum că anestezistul vine la pacient înainte de operație.
– Ah, nu! mi-a răspuns doamna și o dată cu surpriza iscată de întrebarea mea, i-a dispărut nota militărească din voce și aproape cald, mi-a spus că e asistenta de la sala de operație, mâna dreaptă a doctorului.
– Luați loc acolo! m-a îndemnat blând arătându-mi un scaun în fundul sălii de operație, unde era și un pupitru.
M-am așezat cumințel, ca un elev de odinioară chemat la direcțiune, cu palmele adunate parcă a rugăciune și strânse între genunchi. Cred că și umerii-mi erau căzuți pe la nivelul curajului…
Și-a venit doctorul anestezist, o domniță drăgălașă dar firavă, c-aș fi putut jura că e studentă aflată în practică sau cel mult rezidentă. Mi-a luat fișa medicală de pe pupitru și aproape a mirare, m-a chestionat:
– Domnul Cîrstea sunteți?
Am încuviințat bătând din pleoape a confirmare peste privirea-mi albastră, că pentru vorbe aveam nevoie de aer și cam uitasem să respir.
– Ah, pila lu’ Iohanis…
Glumița anestezistei mi-a trezit instinctele de glumeț notoriu și teama a început să se rarefieze. M-am gândit să neg, să-i spun că-s pila întâi-stătătoarei de la guvern, (re)numita coană Veorica, dar mi-a fost teamă, pe de o parte să nu dau cu nuca-n perete, că, Doamne, mulți sunt încă susținători ai actualilor (?!) și, pe de altă parte, să nu-mi ia cumva de bună afinitatea față de cel mai slab dotat cu inteligență guvern al ultimilor 2.574 de ani și să mă catalogheze conform principiului „cin’ se-aseamănă, se-adună”, așa c-am întărit presupunerea ei zicand:
– Cea mai pilă!
A zâmbit, mulțumită pesemne că mă scosese din ghearele de fier ruginit și pline cu tetanosul fricii de operație.
M-a întrebat despre sănătatea trupească și-am concluzionat împreună că nu sunt probleme care să mă descalifice pentru rahianestezie, apoi m-a întrebat despre psihic. Ei bine, aici am mințit-o cu tupeu. Nu i-am spus de extratereștri pe care i-am răpit în ultimul raid pe „55 Cancri-e”, exoplaneta de diamant(6), unde niciun alt pămîntean n-a făcut pasul cel mic pentru sine, doar eu, Unicul Explorator IntraGalactic am comis pasul imens pentru umanitate, dar, cum nu-mi place publicitatea, nu spun nimănui că mă tot duc de-o vreme pe-acolo și că ultima dată am adus două perechi de vietăți de-ale locului și bine-am făcut că am luat două, că una mi-au și mâncat-o motanii veniți degeaba în vizită la Kitty, felina mea, bătrână și scopită. Nu i-am spus nici de ființele de lumină care m-au răpit într-o noapte, că nu știu nici acum de unde veniseră și nici ce sentimente nutreau pentru rasa umană, eu știu doar că cu mine s-au purtat luminos de omenește.
Și mai ales nu i-am spus anestezistei despre insomniile mele frecvente, care debutează mai mereu în jurul orei unu și zece și sfârșesc înainte de cinci dimineața, insomnii pe care mi le petrec întocmind grafice de zbor pentru avioanele de linie care-mi survolează existența în intervalul orar amintit sau scriind cele mai grozave utopii, pe care, poate, le voi aduna cândva într-un volum numit „Duioase insomnii”…
– Vă temeți de ceva? m-a mai întrebat anestezista și, bănuiesc că obisnuită deja cu minciunile anterioare se aștepta la un „nu” hotărât din partea mea, când eu, de colo:
– Oh, da, doamnă!
Am văzut-o real surprinsă de răspunsul meu imediat, dat pe nerăsuflate și cu ochii voit măriți a spaimă.
– Ce, Dumnezeu, domnu Cîrstea, vă sperie într-atat?!
– Doamnă, i-am răspuns șoptit, abia mascându-mi râsul, femeile grase mă sperie!
Și văzându-i uluiala totală, am continuat:
– Știu că și ele au un suflet pe undeva pe-acolo, posibil frumos, dar nu mă văd adormind lângă vreuna.
– De ce?! m-a întrebat iritată de data aceasta, simțind că sunt la un pas de-o acuzație de misoginism.
– Mi-e frică, doamna doctor, să nu mă mănânce…
Nici nu mi-am terminat bine elucubrația c-am și auzit un hohot în spatele meu și întorcându-mi capul, am văzut-o pe asistenta care m-a adus de la salon râzând copios. A râs și anestezista fluturându-și o mâna pe lângă cap, gest care, de regulă se face în preajma internaților la Spitalul 9, secția psihiatrie cu zăbrele la geam, dar eu știam că-mi trecuse un glonț pe lângă ureche, că dacă în locul simpaticei asistente intra vreo alta, grasă cât casa, n-ar mai fi gustat gluma și cine știe cum s-ar fi împiedicat de dl. M.D., tocmai când acesta m-ar căuta endoscopic în chiar rațiunea masculină de a fi…
– Nu vă temeți, mi-a mai spus anestezista, înainte de rahi(7), am să spun fetelor să vă bage un calmant moleșitor în branulă(8).
Și-a ieșit lăsându-mă în grija asistentei, care a redevenit profesionistă, fără urmă de zâmbet din râsul iscat anterior de glumița mea.
– Acum, domnu Cîrstea, vă dezbrăcați și vă urcați pe masă. Apoi vă spun ce mai avem de făcut…
Or, eu, când e vorba de dezbrăcatelea, o dată lepăd veșmintele de pe mine, că nu știu cum ori de ce, dar Dumnezeul meu m-a făcut lipsit de pudibonderii de-astea, fără să fi fost vreodată chiar fotomodel cu patalama la mâna, posesor de pătrățele pe burtă ca ale lui Ronaldo și nici vreun Terente(9) neștiut al neamului n-am fost. Îndemnat, deci, să mă dezbrac, bașca de o voce femeiască, cu gesturi de stripper profesionist (i-auzi, ia?!), o dată am tras șortul de pe mine, dimpreună cu boxerii cei noi.
Apoi, cu un alt gest bine calculat pe traiectorie viitoare, mi-am smuls tricoul de pe mine, lăsându-mă gol pușcă, gata pregătit să mă cocoț pe masa cu dispozitivul ăla atașat, atât de asemănător sălilor de obstetrică-ginecologie, când, întorcându-și privirea către mine, o dată se oțărăște asistenta la mine, cu maximă indignare:
– Ce faci, dom’le?! Un’ te crezi?
Or eu neștiind cu ce-am păcătuit, mă uitam stânga-dreapta și împrejurul meu, să găsesc vreun indiciu al greșelii comise și eram, cred, hilar o dată-n plus.
– Puneți-vă tricoul pe dumneavoastră! m-a lămurit asistenta și eu mi-am zis „ah, asta era?!”, greșisem capital arătându-mi (și) goliciunea superioară.
– Atâta deranj pentru un tricou, am mormăit în barbă, dar comentariul meu n-a scăpat vigilenței urechilor asistentei, care mi-a și reproșat, cu tonul ăla, redevenit militaresc:
– Domnu Cîrstea… vă rog frumos!
Ei, bine, mi-am pus tricoul, m-am urcat pe masa cea ciudată și m-am apucat să experimentez poziții, încât mi-am adus aminte de un episod cu Stan și Bran în cușeta de tren, când încercau să se schimmbe din hainele de oraș în pijamale în spațiul acela strâmt și când finalmente au reușit și voiau să se pună la nani, însoțitorul de tren i-a anunțat că urmează gara lor de destinație. Bine, dacă voiam să fiu cool, vă ziceam că „mi se părea” că experimentez poziții din KamaSutra perfecționiștilor sanscriți, dar, uite, aleg să nu vă mint.
– Stați locului o dată, să vă pun branula! mi-a ordonat vocea asistentei ca unui copil prost sau cu ADHD. Ba nu, clar, ca unui copil prost!
M-am potolit și i-am întins mâna dreaptă, să facă ce vrea cu ea. Și-o văd pe asistentă că se uită și iar se uită, îmi pipăie mâna de la cot până la metacarpiene, pe față, pe dos apoi izbucnește:
– Dom’le, dar unde ți-s venele?
„Na-ți-o bună” mi-am zis „ce-ar trebui să-i răspund ăstei doamne drăguțe?”, eu, un ditamai omul cu instalația expusă, dar fara vene la vedere.
-Știți, eu nu le arăt la toată lumea…
În secunda urmatoare am crezut că moare. Chipul i s-a roșit instantaneu și a izbucnit intr-un râs cu chițăieli, de-ăla din care faci efort să te oprești, ca să mai apuci să respiri; și auzind-o chițăind, am izbucnit și eu, de răsuna sala de râsul nostru pe două voci.
– Ce se întâmplă aici? am auzit vocea impunătoare a domnului M.D.
– Auziți, domnu doctor, ce zice omul ăsta… io caut să-i găsesc venele și el îmi zice că nu le arată la toată lumea! Pudicul…
A râs și doctorul, așa, cam vreo paișpe virgulă douăștrei de secunde, după care mi-a zis:
– Domnu Cîrstea, vă rog eu, faceți o excepție azi!
Și cum a venit, așa s-a dus, Dumnezeul doctorilor știe unde…
Am strâns pumnul bărbătește și asistenta s-a apucat să împingă sângele dinspre cot înspre venele de la „glezna” mâinii mele drepte și, hop, o vânuță doldora de sânge albastru s-a arătat ochilor noștri, vigilenți ca ai unor vampiri hămesiți și doamna a împuns-o cu bucuria cu care un pasionat de insecte înfige acul într-o nou găsită vietate, s-o pună-n insectar.
O dată fixată branula, a venit un brancardier să-mi explice ordinea pozițiilor pe care să le adopt, o dată pentru anestezie, apoi pentru sterilizare zonei de operat și finalmente, poziția pentru intervenția propriu-zisă.
– Dar mai întâi vă introduce doamna asistentă un amestec relaxant în venă, de-o să vă simțiți ca după un whiskey.
-Ah, minunat, spuneți-i că vreau cu aromă de Dimple, că de Jack m-am cam săturat… și fără gheață, vă rog!
Lumea râdea prin preajma mea, dar mie începea să nu-mi mai pese. I-am și spus asistentei să-mi pună câteva fiole de-alea la pachet, pentru acasă, că-mi place efectul. Apoi m-am ghemuit și am simțit o înțepături în coloană, prin zona arcuirii maxime a micii scolioze moștenite genetic de la străbunii mei frumoși.
Prin sală intra și ieșea personal medical, cu varii treburi sau doar pentru ceva de comunicat, asistente, infirmiere, medici rezidenți, ba la un moment dat mi s-a părut că-l văd și pe David Copperfield șoptindu-i ceva la ureche doctorului care mă laparoscopa destoinic și mi-a venit să-i bat obrazul, c-a părăsit-o pe Claudia Schiffer, pasiunea mea blondă nu suficient mărturisită, dar, ca prin minune, magicianul a dispărut din fața ochilor mei și când l-am auzit pe doctor zicându-i unei terțe persoane s-o cheme pe Claudia nu știu unde, am simțit că roșesc, că numai așa n-aș fi vrut să mă vadă, în poziția aia caraghioasă. Mi-am și zis „Doamne, toată viața am sperat s-o întâlnesc pe frumușica nemțoaică și uite, când mi se-arată ocazia, eu să-i arăt neproductiv anatomia dosului meu, încât am și insistat:
– Domnu doctor, dacă o internați pe Claudia azi, duceți-o în rezerva mea și mutați-l altundeva pe profu de mate din patul de lângă geam, că ș-așa n-aude bine și strig la el de zice lumea că ne certăm continuu.
Doctorul s-a uitat lung la mine, a încuviințat și mi-a zis doar atât:
– Dacă…
Am vrut să le povestesc cum m-am îndrăgostit de Ioana în perioada examenelor la facultate, de ne-am bușit amândoi admiterea, eu la medicină, ea la chimie, dar nimănui nu mai părea să-i pese de zisele mele.
I-am mai spus asistentei că maică-mea, tot cadru medical, îmi zicea că bărbații sunt mai fricoși când e vorba de ace și injecții, că ea, când se îmbolnăvea, își facea singură injecțiile in șold și că, din păcate nici maică-mea, nici taică-meu nu mai trăiesc de mai bine de trei decenii.
Cum surogatul de Dimple trimis prin branulă direct în nobilu-mi sânge părea să mă conducă spre ultima stare a beției, aia cu regrete, când lacrimile și mucii curg în voie, doctorul, care pesemne începea să termine lucrarea și se cam plictisea, m-a întrebat dacă vreau să renedieze și o mică îngroșare a uretrei descoperită, că, dacă tot e acolo cu instrumentele potrivite, de ce să mă mai cheme o dată, peste trei sau patru ani și i-am zis să facă ce crede de cuviință, numai bine să facă. Si-a făcut! Când l-am văzut scoțându-și mănușile din mâini am știut că s-a terminat cu bine, mai ales că pulsul meu amplificat de gadgeturile alea șmechere, mă liniștea cu regularitatea țiuitului specific.
– Să știți că am rezolvat și ultima problemă! m-a încunoștiințat doctorul în timp ce-și spăla teneinic mâinile pricepute sub un jet viguros de apă. M-a pus tare pe gânduri, că nu mai știam care fusese ultima chestiune adusă în discuție, mutarea Claudiei Schiffer în rezerva mea sau îndepărtarea îngroșării descoperite pe final.
– Care problemă? l-am întrebat curios, cu inima sperând mai degrabă la coabitarea cu nemțoaica, fie ea și platonică, într-o banala rezervă de spital.
Iar doctorul îndreptându-se către ieșirea din sală mi-a răspuns mucalit, cu vocea căutat inflexibilă:
– Ți-am și scurtat-o nițel, că prea erai mândru…

–––––––
(1) hibă sf – Defect, boală, viciu;
(2) Johann Christian Reil (n. 20 februarie 1759 – d. 22 noiembrie 1813) a fost medic, fiziolog, anatomist și psihiatru german, cel care a introdus în literatura de specialitate cuvântul „psihiatrie”;
(3) Aja Raden a fost coordonatoarea diviziei de licitatii a faimoasei House of Kahn Estate Jewelers, fiind unul din cei mai respectați experti ai momentului în domeniu;
(4) Deț (reg) – Vas cu capacitatea de 1 decilitru sau conținutul acestuia, țoi;
(5) În anii aceia, băieții admiși la facultate făceau doar 9 luni armată, pe când cei respinși, aproximativ șaisprezece luni;
(6) Exoplaneta de diamant – a se vedea https://www.scientia.ro/stiri-stiinta/85-univers/4207-exoplaneta-de-diamant.html
(7) rahi – prescurtare uzuală de la rahianesrezie;
(8) branúlă, branúle s. f. (med.) – cateter care se instalează într-o venă periferică pentru a facilita administrarea periodică a medicamentelor în stare lichidă;
(9) Terente – bandit celebru al începutului veacului trecut, care a rămas in conștiința publică nu din cauza mârșăviilor făptuite, ci datorită faimei lui de super amant, posesor al unui falus de 22 cm în erecție, falus conservat în formol de dr. Mina Minovici imediat după moartea posesorului și care a putut fi văzut ani in șir la IML; degradat în timp, depozitarii lui l-au dezafectat.

Nicolae Cîrstea

Născut pe 9 ianuarie 1968. Pasionat de literatură, film, fotografie, bridge. A fost premiat la concursurile literare: „Rezonanțe udeștene”, „Ioan Slavici”, „Ion Creangă”, „Peregrinări”, „Alexandru Odobescu”, „Marin Preda”, „Desculț prin cetate”, „Vasile Lucaciu”, „Scrisoare către Eminescu”, „Romeo și Julieta de la Mizil”…

www.facebook.com/MrNick.ro/