Un buncăr sub Insula Șerpilor (Leviathan 3)

3

Maiorul se opri la jumătatea frazei, văzând că Serghei își dă ochii peste cap din ce în ce mai des. Îl sprijini de subțiori și îl ajută să facă cei câțiva pași până la de patul de campanie aflat pe una din laturile garsonierei. Îl acoperi cu o pătură aspră, cazonă și ieși afară din cameră, stingând lumina în urma lui. O luă pe un coridor îngust, luminat din loc în loc de plafoniere globulare, prăfuite. „N-ar trebui să mă amestec în daravelile codoșului ăstuia de Cernenko”, își zise, apăsând zadarnic mânerul primei uși ivite în cale. Închisă. „Îmi complic singur situația și nu e treaba mea. Este însă limpede că siguranța obiectivului este pusă în pericol când oamenii încep să-și piardă mințile”. Se întoarse spre stânga și încercă și mânerul celeilalte uși, aflate față în față cu prima. Închisă și aceea. „Trei răniți, asta e deja prea mult, Iisuse, diseară trebuie să fac raport la Marele Stat Major și tare nu-mi place ideea asta, unde-o fi ticălosul acela de Cernenko, să-i cer niște explicații?”
Perechile de uși se succedau ritmic, grupate două câte două, precum clapele negre ale unui pian, pe laturile coridorului care se estompa în depărtare, în lumina tristă, din ce în ce mai slabă. „Dumnezeule mare, își zise maiorul, nici țipenie pe aici, unde s-o fi topit toată lumea?”. Zumzetul generatoarelor și ventilatoarelor se auzea din măruntaiele stâncii. O căldură interioară care iradia prin pereții văruiți îl făcu pe Nichita să-și șteargă sudoarea cu palma. Curând atinse și capătul coridorului și prima sa impresie fu că ajunsese într-o fundătură. Cercetând însă mai atent observă gura unui puț rotund, larg de aproximativ un metru, care se căsca în pardoseală și prin care se putea coborî cu ajutorul unei scări metalice ancorate în peretele puțului. Nichita aruncă o privire de-a lungul galeriei verticale. Din loc în loc, aceleași becuri murdare dădeau o lumină chioară. Maiorul numără până jos șapte sau opt astfel de globuri de sticlă acoperite de pânze de păianjen. Păși prudent pe scară, ținându-se cu mâinile de țeavă și începu să coboare treaptă după treaptă. După vreo zece trepte simți că-i stă inima în loc la vederea unei perechi de ochi imenși, galbeni, fosforescenți, la nici douăzeci de centimetri de nasul lui. Stătu așa imobil preț de câteva secunde și în clipa în care cei doi ochi clipiră leneș înțelese că are o bufniță în față. Înjură în gând și își continuă coborârea. Când și când simțea pe lângă urechi o pală de aer sau un fâlfâit mut de aripi. Lilieci, ciuhurezi sau alte blestemății, își zise.
Nu era prima dată când cobora adânc sub pământ. Nu avea teamă de locuri înguste, de singurătate sau de înălțime. Tocmai în virtutea acestei tării de caracter fusese selectat în toate expedițiile sale. Avusese în trecut misiuni de salvare în minele de cărbuni din raionul separatist Donețk. Acolo, la Gorlivka, unde explozia ucisese trei mineri, el a izbutit și a adus un rănit la suprafață. Accident sau explozibil plasat intenționat de separatiști, nimeni nu a stabilit. Sau nu s-a vrut să se afle.
Aici, însă, în catacombele de sub Insula Șerpilor era cumva altfel. Simțea tot mai acut că nu era singur. Și în coridorul cu uși închise avusese senzația asta neplăcută, pe care o alungase cu hotărâre. De cum începuse să coboare, însă, un nod i s-a pus în gât și palmele i s-au umezit de o transpirație rece. „Calmează-te, Nichita, nu-s decât pânze de păianjen și zburătoare de noapte. Nu ești copil”, își zise în gând. Gândul însă îi puse în fața ochilor minții imagini macabre venite de nicăieri cu morți putreziți în morminte, cu orbitele descărnate și dinții dezveliți în alveole. Își făcu cruce cu limba în cerul gurii și încercă un Tatăl nostru, pe care nu reuși să-l termine. La „Și nu ne duce pe noi în ispită”, urlă de spaimă. Mâna lui, în loc să apuce drugul de fier, se ținea de coada unui șarpe care stătea încolăcit pe țeavă. Șarpele, rece și catifelat la atingere, era lung de aproape un metru și gros cât încheietura mâinii. Avea un desen foarte frumos pe spate, în două sau trei nuanțe de cenușiu. Nu pare veninos, îi trecu lui Nichita prin minte, e cenușiu la culoare. Pitonul își întoarse capul spre el, îl țintui cu ochii lui galben-verzui și începu să șuiere amenințător. „Nu sunt veninos” auzi maiorul, și cuvintele astea care îi răsunară clar sub frunte îl făcură pe Nichita să rămână smirnă, stană de piatră, așa cum stătea agățat pe scara aceea suspendată într-un puț care ducea spre nicăieri. „Nu sunt veninos”, auzi din nou, și mai clar, după care incredibilul de manifestă din nou. Șarpele adăugă într-o dicție perfectă, e drept că doar telepatic, „Numele meu este Ivan. Groznâi Ivan”.
Nikita suportă cu stoicism absurdul situației. Îi trecu fugitiv prin minte ideea că poate ar fi potrivit să-i răspundă pitonului „îmi pare bine, Nikita Caraman. Vrei o votculiță?” dar își dădu seama că uitase să ia sticla cu el, ceea ce era mare păcat, tocmai începuse să se simtă singur. Șarpele prinse însă ideea din zbor, așa că-i răspunse subliminal „Ai votcă? Vreau!”.
„Cred că am băut nepermis de mult”, își zise Nikita, „mi-am băut și mințile, ciudat că a durat atâta până să încep să am halucinații”. Își stăpâni fiorii reci de pe șira spinării și se uită cu atenție la șarpe. Animalul continua să-l fixeze placid cu pupile îngustate, verticale. Din gura lui limba, ca o panglică subțire, neagră flutura, despicată la vârf, gustând mirosurile din aer. La un moment dat își retrase pe neașteptate limba în gură și capul i se întoarse lateral, oblic, în sus.
Prea târziu, însă. Ca o pedeapsă din cer, umbra tăcută a bufniței se prăvăli fără preaviz asupra șarpelui și ghearele ei, pumnale negre, șlefuite, i se înfipseră în gât. Fără niciun sunet pasărea își luă apoi zborul circular în sus, cărându-și prada inertă, și se așeză pe scară, câteva trepte mai sus. Cu un ochi ațintit asupra leșului și cu celălalt neslăbindu-l pe Nichita, bufnița începu să smulgă fâșii – fâșii din trupul pitonului.
„Aici nimic nu este ce pare a fi. Incredibil, ce ușor îți poți pierde mințile. Acum îi înțeleg pe bieții Serioja, Anton și Iuri. Talpa iadului, frate… gheena…” Maiorul înghiți în sec și simți uscăciune. Ar fi dat orice să fi luat sticla de votcă cu sine. Privi în jos: poate că a ajuns la jumătate, judecând după numărul de becuri. „Curaj, bătrâne lup de mare! Ai făcut pariu că faci curățenie aici, iaca, a sosit momentul”. Nu s-ar mai fi mirat de nimic, nici dacă bufnița ar fi luat cuvântul ca să-i ceară nu știu ce, sau să-i spună că o cheamă Nastasia. Bufni în râs la gândul că o bufniță ar avea numele Nastasia. „Lasă închipuirile asta de om nebun, rămâi treaz și vigilent! Recită în minte ceva, o poezie, uite, ceva din Lermontov, acest mare om care a iubit libertatea mai mult decât orice pe lume. Cum era… Captivul…
„Spargeţi zidul închisorii!
Luminoase zări mă cheamă.
Daţi-mi fata cu ochi negri,
Calul meu cu neagră coamă.
Să sărut frumoasa fată… Să sărut…

Oare cum era mai departe? Să sărut frumoasa fată… ah, fir-ar să fie, am uitat. Glasul limpede care îi răsună în clipa aceea sub țeastă îl umplu instantaneu de o transpirație abundentă, rece. „Și pe cal sărind deodată, să m-avânt săltând în scări către limpezile zări!”
Nichita se lipi cu pieptul de treapta rece de metal și rămase așa, tremurând încet, neîndrăznind să privească în sus. Știa însă, simțea că vorbele acestea fuseseră emise din capul bufniței, sau ceea ce luase forma acestei păsări de pradă. Așteptă, cu respirația abia auzită, un atac fulgerător de sus. Oricând poate veni, fără nici cel mai mic zgomot. Îi va ciuguli ochii și îl va arunca de pe scară. Acolo, jos, îl va ciopârți cu ciocul și cu ghearele metodic. Îi va ciuguli ficatul. Și pancreasul. Și inima. Burta lui va fi o bortă larg deschisă. Va duhni. Putoarea din el se va răspândi de-a lungul coridoarelor și puțurilor și va dura o săptămână până ce leșul lui nu va mai puți. Pentru că nimeni nu mai trăiește aici, nimeni nu va veni să-l ducă și să-l îngroape în pământ creștinesc. Șobolanii – da, trebuie să fie, altfel cu ce se hrănea șarpele? Șobolanii îi vor roade degetele și îi vor scuipa verigheta. Și dinții lui plombați vor zornăi ca mărgelele.
„Mă cheamă Ivan”.
„Ah, desigur, trebuia să porți nume, dar de ce tot Ivan? Așa puțină imaginație au avut părinții tăi?”
Cobora treaptă după treaptă cu ochii închiși. Pipăia cu vârful piciorului treapta următoare, palmele transpirate se încleștau și alternativ pe treptele din țeavă. Gâfâia. Cu cât se apropia mai mult de capătul de jos al puțului, cu atât se auzea mai puternic un zgomot de instalație defectă. O vâjâială de apă sub presiune și un gâlgâit de canalizare. Aruncă după un timp o privire în jos și tresări de bucurie: mai era un singur tronson, un singur bec. Căldura și umezeala crescuseră într-atât încât își putea stoarce cămașa în pumni. Ajuns jos, privi în stânga și în dreapta, cele două ramuri ale noului coridor păreau că se pierd în întuneric.
Localiză rapid sursa zgomotului: o încăpere lipsită de ușă, la nici zece metri de el, din care răzbătea o lumină palidă, portocalie. Prin golul ușii răzbătea în coridor un nor de aburi. Se apropie, prudent, și i se confirmă bănuiala: un grup sanitar, niște dușuri, și o țeavă spartă prin care țâșnea o arteziană de apă clocotită. Băgă prudent capul în interior și apucă să vadă niște pereți măcinați de o igrasie atât de avansată, încât miceliile mucegaiului căpătaseră diferite culori, de la albastru la portocaliu, trecând prin galben și verde, probabil în funcție de compoziția apei de mare și a zidăriei. Ridică privirile spre tavan și atunci simți realmente un sloi de gheață în picioare: de plafonieră atârna un cadavru. Sub spânzurat se afla un scaun răsturnat. Scena era cu atât mai grotescă, cu cât cadavrul era complet gol. Hainele sinucigașului zăceau aruncate într-un colț al sinistrei încăperi.

Nikita își adună ultimele resurse de energie. Se afla la patruzeci sau cincizeci de metri sub stâncă, într-un labirint al nopții și al nebuniei. O entitate diabolică transformase oamenii în animale și animalele în oameni, o plasă halucinantă fusese aruncată asupra oricărei ființe vii care se nimerise în acest perimetru. Și tot ce fusese prins sub plasă fusese supus unui proces de auto-devorare canibalică. Ezită. Strânse din dinți, înăbușindu-și un reflex de vomă. Se apropie de spânzurat, ridică scăunelul în picioare și se sui pe el. Corpul nu era încă rigid. Deznodă funia cu ușurință, omul lăsase un capăt de care se putea trage. Prinse cadavrul în brațe, moment în care simți din nou aceiași fiori de groază în spinare: trupul mortului era anormal. Era ușor ca un fulg. Practic, ar fi plutit dacă l-ar fi scăpat din mână. Din gura deschisă i se scurgea un fir de salivă de culoare pastelată, un albastru-verzui electric.
Picăturile căzute pe jos emiteau o lumină slabă, câteva secunde, după care se stingeau. Nikita îl întinse pe jos și îi ascultă inima. Nu auzi mai nimic, sau poate că vuietul apei din grupul sanitar era mult prea puternic. Îl târî afară, trăgându-l de mâini. Când îl trecu pragul, sinucigașul își deschise brusc ochii. Avea niște ochi imenși, inumani, a căror cornee părea invadată de un abur albăstrui, aceeași substanță translucidă, fosforescentă care i se scurgea și din gură. Maiorul începu imediat niște manevre de resuscitare: îl lovi cu pumnul în piept, îi presă sternul, vru să-i facă chiar și respirație gură la gură, dar se opri la jumătatea gestului. Nu-i venea să se atingă cu buzele de scurgerea aceea lipicioasă. Stătu așa, îngenuncheat, lângă trupul gol, câteva minute, încercând să înțeleagă situația. Nu știa ce să facă. Să-l lase aici și să fugă la suprafață cât mai curând? Era cel mai sănătos lucru cu putință. Toată insula asta trebuia distrusă. O bombă atomică. Se gândi apoi să acopere trupul gol, să-l îmbrace cu hainele lui uitate în baie. Omul voise desigur să facă un duș și instalația fiind defectă s-a opărit cu apa fierbinte. „Nu este asta un motiv serios de sinucidere, băiete, ai noroc că am venit la timp și te-am salvat, pari chiar viu, lasă că te faci tu bine. Nikita, ce suflet poți să ai dacă ți-a trecut prin cap să lași băiatul ăsta să moară aici, mâncat de șobolani”.
Privi la chipul tânărului, avea o față ovală, plăcută în definitiv, dacă făceai abstracție de ochii de salamandră. Obrazul îi era încadrat de o barbă subțire, blondă, iar părul, bogat, de un auriu luminos, îi ajungea până la umeri. Maiorul oftă, se ridică și intră din nou în camera igrasioasă, luă hainele de jos și reveni pe coridor. Corpul era în aceeași poziție, nu se ridicase și nu-și schimbase poziția. De fapt, Nikita nu mai putea fi sută la sută sigur. Așa îl lăsase, cu mâna dreaptă sprijinită pe abdomen? Hmm, nu mai contează, își zise, și începu să-l îmbrace, operațiune care i se păru încă o dată ieșită din comun din cauza lipsei de greutate a lui Jimmy. Hopa! Jimmy? De unde știa că îl cheamă Jimmy? Privi bănuitor la omul pe care îl sprijinea acum cu pieptul, în timp ce-i trăgea pantalonii pe picioare. „Ajută-mă și tu, măi băiete, nu mai sta ca o momâie proastă!” își zise, și într-adevăr Jimmy se conformă, împingându-și piciorul drept pe cracul pantalonului.
—Așa, puiule, rosti cu voce tare, și vorbele i se părură stranii, nefirești, ca și cum nu s-ar fi cuvenit să vorbească în caverna asta, în care gândurile circulau de la unul la altul cu ușurința cu care bei apă. Îl hurducă pe Jimmy în spate și continuă se meargă înainte pe coridorul care se pierdea undeva în depărtare, luminat de aceleași becuri pe jumătate acoperite cu cadavre de insecte. Pe jos se vedeau din loc în loc stropi din acea substanță fluorescentă albastru-verzuie, care aveau tendința de a aglutina, judecând după pârâiașele care se formaseră pe alocuri, dând naștere unor băltoace care deveneau din ce în ce mai mari. Nikita pășea cu tot mai multă dificultate printre ele, nevrând să se atingă de mâzga aceea, lucru aproape imposibil de realizat. Tocmai când era pe punctul de a face cale întoarsă, văzu o lumină roșie aprinsă în fața lui, la șase sau șapte metri depărtare. Privi cu atenție și realiză că este o lampă de atenționare, fixată deasupra unei uși metalice care bara capătul coridorului. Individul pe care îl purta în cârcă se smuci atunci violent și căzu jos, în picioare. Se împotrivi cu toată puterea, și la un moment dat scăpă din mâinile lui Nikita și atunci se așeză jos, cu picioarele încrucișate. Maiorul îl lăsă în plata Domnului și privi cu atenție spre ușa aceea, din spatele căreia se auzea un sunet grav, metalic, totuși melodios în compunerea armonicelor. O dominantă în Fa major, cu terță, ba nu, chintă, îi trecu prin minte lui Caraman, care nu studiase niciodată muzica, dar nu se miră, totuși, câtuși de puțin de noile sale cunoștințe, dobândite atât de facil. De jur împrejurul tocului ușii se vedea un fir extrem de subțire de lumină albastru-violet. Pe ușă întrezări, în semi-întuneric, cu mare greutate o tăbliță pe care scria ceva. Mai făcu un pas, cu multă greutate, cu mișcări aproape infinitezimale. Apropierea de ușa aceea îi fura mințile și identitatea, la propriu. Cu fiecare milimetru, o pată de întuneric, mai bine zis de uitare i se așeza pe conștiință, cu atât mai densă cu cât se apropia de capătul culoarului. Se opri exact în momentul acela în care, dacă ar mai fi înaintat cu un centimetru ar fi uitat complet și definitiv cine era. Patru metri, atât îl mai despărțeau de ușă. Cu o supremă sforțare a privirii reuși să descifreze câteva litere. Erau două cuvinte din acelea ciudate, în jargonul savanților. Nu aveau chiar niciun sens. Dar poate că va primi mai târziu, cumva, prin aer, așa cum se obișnuise deja, toate explicațiile. Pe ușa aceea scria: „REACTOR SINTEZĂ”.
Nikita se întoarse pe călcâie și se îndepărtă, constatând cu ușurare că apăsarea aceea psihologică se atenuează proporțional cu depărtarea de reactorul cel malefic. Docil, Jimmy îl urma înapoia lui cu un pas, fără nici un cuvânt. Ajuns din nou în fața puțului vertical, maiorul îi făcu loc ciudatului său companion să o ia înainte pe scară, amintindu-și de întâlnirea cu înaripata cea gânditoare. Jimmy începu să urce scara cu ușurință, lăsându-l pe Nikita mult în urmă. Fără alte incidente ajunse și acesta după ceva timp sus, la nivelul minus unu, unde erau garsonierele personalului. Jimmy, așa cum era de așteptat, stătea în picioare, imobil și tăcut. Maiorul îl luă de spate și îl răsuci cu fașa către ieșire, împingându-l ușor. Tânărul începu să pășească oarecum mecanic, ca întors cu cheia. În dreptul garsonierei unde îl lăsase dormind pe Serghei, se opri și apăsă clanța fără zgomot. Împinse apoi ușa încet, pe nesimțite, și băgă capul prin deschizătură. Serghei stătea pe pat, în capul oaselor. Lângă el, așezați pe cele două scaune, Tony și Iuri.
Discuția dintre ei se opri brusc la vederea ofițerului.

Florin Giurcă

Am absolvit fac. Automatica București.
De profesie inginer software, profesor de informatică.
Scriu proză SF/F/H. Colaborez la revistele Gazeta SF și Helion. În 2017 am publicat un roman horror, Noaptea lemurienilor, la editura Pavcon, și un roman mainstream, Regele fluturilor, la editura Coresi. În 2018 am publicat un volum de proză scurtătot la editura Pavcon, Efectul Metamorphis, și un roman horror, Confesiunile Omului – cîine.

fgiurca.blogspot.ro/