Un deget topit, de Yuki Shimizu

Surprinzător, naratorul acestei povești este o fereastră de sticlă fără nume. Să nu uitam însă că un capitol din „Numele meu e Roșu”, de Orhan Pamuk, e narat de un copac.

Fereastra  aparține  unei impunătoare case japoneze și, într-o completă singurătate și tăcere, aceasta observă lumea din fața sa. O persoană care locuiește aici este un tânăr pe nume Hiroshi care lucrează într-o companie de construit mecanisme de mare precizie. În timp ce fereastra îi spionează viața de zi cu zi, timpul se scurge încet pentru amândoi.

Fereastra pare a fi o observatoare mai inteligentă și mai perspicace decât un om. Ea continuă să contemple către insignifianta viață a lui Hiroshi și la peisajul grădinii care se schimbă puțin câte puțin. Uneori, vorbește cu un mucegai care este născut chiar din corpul său. Conform perspectivei mucegaiului, ceva periculos urmează  să se întâmple aici.

O altă persoană importantă este femeia care îngrijește de grădină. De asemenea, ea intră regulat în casă pentru a menține ordinea și a face curat. Întreaga ei față este acoperită cu pudră dar fereastra știe că dedesubt există piele inflamată din cauza dermatitei. Femeia, reflectându-și pielea atât de aproape pe suprafața geamului ferestrei, robotește din greu.

Descrierea poveștii are tendințe realiste dar, în același timp, există o perspectivă stranie, ca și cum realitatea s-ar vedea printr-o membrană transparentă, tocmai deoarece fereastra, un obiect lipsit de cuvinte, este naratorul. Un lucru ce poate exemplifica asta este efectul „sticlei care visează”. Când Hiroshi își investighează mașinile lui precise, uneori dă peste anomalii inexplicabile. El interpretează acest lucru prin ceva similar cu „sticla visează”. Deși Hiroshi așteptă trezirea mașinilor, noi, cititorii aflăm de visul său din această poveste.

Și ea, fereastra, plutește între realitate și vis. La început presupunem că fereastra observă realitatea dar din senin apare și trecutul. Scenele cu care casa s-a confruntat, cum ar fi de exemplu, oameni care râd în apă sau cadavrul copilului de pe malul mării. Aceste lucruri apar și dispar în mod viu. Pentru fereastra acest trecut este ca un vis.

Folosind așa numitul realism magic, Yuki Shimizu, autoarea acestei povești, descrie detaliat lumea ambiguă dintre „real” și „ireal”. Ea propune simțul tactil al pielii în această descriere, și încearcă astfel să aducă lumea poveștilor ceva mai aproape de corpul cititorilor.

Poate că aici, cel mai impresionant exemplu ar fi scena legată de ochi atunci când îngrijitoarea are o operație la globul ocular. Și ei i se pare că după operație noul cristalin artificial visează și „vede” altfel, exact ca și fereastra. Cu o asemenea reprezentare sensibilă a ochilor, această poveste ajunge, la propriu, un roman vizionar.

Într-o ultimă secvență, o rememorare din trecut redă o amintire a ferestrei în care Hiroshi, pe când era copil, se întâlnise cu un bărbat și ceva înfricoșător s-a întâmplat. Și atmosfera sinistră se suprapune peste premoniția unui iminent pericol din prezint. Totuși, gustul rezidual ce-ți rămâne citind este unul mistic, plin de efecte misterioase. Este acesta un vis sau realitate? După ce citim povestea, rămânem parcă împresurați de șoapte ciudate.

Yuki Shimizu s-a născut în 1984 și a activat ca fotografă înainte să devină scriitoare. Ea a făcut multe lucrări despre istoria indigenilor și memoria lor, iar „Un deget topit” rezonează cu creativitatea fotografiei ei. Ea realizează o lucrare la încrucișarea celor două lumi: cea a fotografiei și cea a literaturii.

Tettyo Saito

Tettyo Saito s-a născut în 1992, în prefectura Tiba, Japonia. A studiat literatura japoneză la Universitatea Meiji din Tokyo. După terminarea universități, a început să studieze limba română, datorită filmului românesc „Polițist, Adjectiv” al lui Corneliu Porumboiu. După 5 ani, visul său s-a împlinit, a reușit să devină scriitor în România. În Japonia, este critic de film și literatură.