Un oarecare Tadici

Bătrânul apăru în cadrul ușii îmbrăcat în costumul cel bun. Pantaloni largi, cu pense și betelia mult deasupra taliei, vestă și sacou la un rând de nasturi, cămașă cu guler strâmt și papion zebră. Își îndreptă spatele și luând o postură demnă, își potrivi pălăria pe cap.
— Sunt gata, băiete! spuse el mândru, apoi râse satisfăcut.
Făcu doi pași în camera mare, dar se opri ezitând. La el totul are un aer voit comic.
— Auzi, nu mi-ai spus cum e vremea. Să-mi iau oare umbrela? Se întoarse parcă bâjbâind, deși știa exact unde se găsea fiecare lucru. Scutura din mâini într-un mod amuzant. Copilul începu să chicotească la fereastră. Stătea așezat pe pervaz, cu picioarele proptite pe un taburet. Scrută cerul pentru o clipă și răspunse:
— E bine bunicule, e numai bine azi.
— Așa, minunat, minunat. Bătrânul apucase umbrela sprijinită de spătarul unui scaun, o ridică și o așeză la loc, lovind ușor lemnul de lemn. Oricum nu-mi mai amintesc unde am pus umbrela, hihihi.
Băiatul îi urmărea fiecare gest cu o chicotind vesel. Avea așternută pe chip acea așteptare entuziastă, ca dinaintea unei gale de circ sau a unui spectacol de păpuși.
— Ei, ce zici! Bătrânul se împăună arătându-și costumul, făcu o piruetă, iar la sfârșit, o flexare din ambii genunchi, cu brațele deschise și palmele desfăcute în sus.
— Îți stă bine, n-am ce zice. BUNICULE! Dar ai uitat ceva!
— Hm! Bătrânul începe să se caute prin buzunare nedumerit. La piept găsește batista albă pe care o reîmpăturește și o pune înapoi. Pălăria este, umbrela am spus că n-o iau. Ochelarii… caută în interiorul sacoului – îi am!
— Ți-ai uitat pantofii, bunicule. Copilul explodează într-un hohot de râs, cu degetul arătător îndreptat către picioarele rămase în papucii de casă.
— Așa e! Pfff! Ce să-i faci, bătrânețea. Ei bine, de data asta ce să mai zic. Mergem așa înainte. Numai să nu ne îndepărtăm prea tare, să nu ne râdă vecinii. Se așeză pe un fotoliu vechi și larg, își puse pălăria pe măsuța de alături, plescăi de două ori din buze, își scoase ochelarii negri, de nevăzător, și îi potrivi pe nas. Totul cu mișcări foarte încete. Buun, acum spune-mi, te rog, ce se mai petrece pe strada noastră. Băiatul își lungi gâtul dincolo de pervaz, pregătindu-se să înceapă.
— Ia stai așa olecuță. Tu nu cumva te-ai ridicat pe fereastră. Să nu cumva…
— Stau bine, bunicule. Uite, aici, pe taburet. Bătu cu palma de două ori în pervazul din lemn.
— Bravo, bravo. Acum spune, spune. Ce-i cu huruitul ăsta. Deja se apropie tramvaiul. Cred că e deja cinci! Până ne-am întors noi și ne-am cârâit… A oprit?
— Da, bunicule.
— Coboară toți. Cine e?
— Primul e medicul, e grăbit.
— Păi bine că e grăbit. La cinci trebuie să fie la doamna Nadia pentru injecția cu insulină. Cu lucrurile astea nu-i de glumit. Diabetul te macină încet. Și-a pierdut laba piciorului săraca. Și cine mai coboară?
— Muncitorii de la IVEO. Bunicule, nenii ăștia arată toți la fel. Uite-o pe tanti Ana.
— Unde-o fi fost ea cu tramvaiul?
— Nu cred că a coborât din tramvai. Doar că trece prin mulțime. Se salută cu vatmanul și-i dă un pachet prin fereastră.
— Un pachet!
— Da, un pachețel.
— Tre’ să fie pentru fiul ei cel mare. E la internatul Școlii Militare, la capătul celălalt de linie. Cine mai e?
— Cam atât.
— Păi cum! Da’ profesorul? Te pomenești că iar întârzie.
— Mata, bunicule, ai zis că e om dedicat meseriei și dacă se-ntâmplă ca o esplicație să mai dureze câteva minute, atunci ce mai contează că pierde tramvaiul de cinci, că doar vine altul la șase.
— Așa e, așa e!
Câteva momente se lasă liniștea.
— Ei, ce-ai tăcut. Oare nu se mai petrece nimic!
— Nu-i mare lucru, bunicule
— Spune orice. Pentru mine e mare lucru.
— Uite, medicul acuma iese.
— Tot grăbit?
— Tot. Da’ s-a oprit.
— De ce s-a oprit?
— Păi vorbește cu madam Alexa.
— De femeia aia nimeni nu poate scăpa. Nici nu știu când respiră de cât de mult vorbește. Da’ țipetele astea ce-s?
— Se aleargă doi băieți de aici de jos.
— Frații Caracea, obraznicii ăia.
— Au cumpărat amândoi un corn, iar ăla mare fuge și înfulecă numai el.
— Jucam table cu tatăl lor când eu încă mai vedeam, iar el încă mai trăia. Acum biata lor mamă ce să facă, singură… S-a dus și Caracea, s-a dus și Grigoriu, s-a dus și spălătoreasa de alături. Și asta doar de vreun an. Apropo, da’ vreo doamnă mai palidă, curățică, așa ca pentru mine, îmbrăcată în negru, nu vine-ncoa’?
— Nu e nici o doamnă, bunicule. Numai un nene în costum negru, cu baston și pălărie, care merge agale pe trotuarul celălalt.
— Ei, cine să fie?
— Nu știu, bunicule. Face trei pași și dă de două ori cu bastonul în pavaj. Ascultă și mata.
— Și ce mai face?
— A intrat în prăvălie la italian. Cumpără de toate.
Copilul se oprește, foarte atent la ce se petrece afară.
— Iar ai tăcut? Mai zi de străinul ăla.
— Iese acum cu băiatul de prăvălie după el. Îi cară coșul cu bunătăți. A intrat deja la blocul vecin.
— Eu mă gândesc că e chiriașul doamnei Perun, un oarecare Tadici. Bărbat stilat – asta e vorba ce mi-a ajuns la ureche. Fii sigur că el trebuie să fie.
— Eu cam trebuie să plec, bunicule. Se strânge deja lumea pentru tramvaiul unșpe. Ți-a trimis mama mâncare și pastile. Ți le-am lăsat pe masă în bucătărie. Ne vedem mâine. Îl sărută grăbit pe obraz.
— Păi stai să te conduc, doar nu arde. Dă să se ridice. Copilul închide ușa odată cu semnalul tramvaiului oprit. Du-te, du-te! Lasă că-ncui eu.
A doua zi…
— Bunicule, ăsta e un costum nou? Îți stă foarte bine.
— Da’ de unde! Îl am de mai demult. Numai că nu prea l-am purtat. Crezi că e potrivit pentru vremea de afară?
— N-o să plouă nici azi, bunicule. Băiatul se duce și deschide fereastra.
— Dar parcă e puțin înnorat. Eu așa simt.
— Puțin numai. Un nor mare. Da’ o să treacă.
— Ia spune, lumea și-a luat pardesiele?
Privi atent pe fereastră:
— Nimeni nu are pardesiu. Chiar și italianul, care știi că-i mai friguros, a rămas numai în vestă.
— Fără halat?
— Ei, cu halat.
— Cine mai intră pe la el?
— Cam toată lumea din cartier. Cum spuneai mata: chiar și cei mai săraci ies de la italian cu ceva.
— Așa e. Doamne, nimic nu s-a schimbat. Știi de cine nu mi-ai mai zis de mult? De Barbara, cea care-a fost colegă cu maică-ta și a devenit învățătoare. Stă la două străzi mai jos, deasupra farmaciei. O mai fi pe-aici sau poate s-o fi mutat?
— Este bunicule. O văd în fiecare zi. Alaltăieri chiar stătea de vorbă cu poștașul, n-am mai apucat să-ți spun.
— Păi să-mi spui. Tot să-mi spui.
Băiatul se bătu pe genunchi și începu să râdă.
— Bunicule, uite-l pe Ștrudel, muzicantul.
— Bată-l să-l bată! Ce mai face pezevenchiul ăla? Eu nu aud nici o muzică.
— Cântă o stație mai încolo că de aici l-a alungat vameșul.
— Le mai dă copiilor caramele?
— Totdeauna, bunicule. Și mie mi-a dat. Are o mână subțire și osoasă, abia dacă te-atinge. Da’ cântă tare frumos.
— Avea el o melodie, cum se chema… cu cineva care și-a pierdut prietena fiindcă s-a înecat și a îmbătrânit și acum așteaptă să vină după el. O mai cântă pe asta?
— Nu cred, bunicule. Eu ce-am auzit sunt numai cântece vesele.
— Așa, așa…

A treia zi…
… la fel.

Tot la fel în celelalte zile…

Într-o altă zi…
— Bunicule, doamna Matilda tare elegantă se poartă. Aranjată și cu alt costum în fiecare zi.
— Distinsă femeie! Fată de doctor, cu universitatea luată în Franța. Încă mai vine la bătrânul ei tată?
— De câte ori poate, cam o dată pe săptămână.
— Să-i mai spui și maică-tii să mai treacă pe la mine. Înainte de doamna în negru!
— A zis că trece, bunicule. Numai că nu are când, că numai lucrează. Eu abia dimineața o văd, înainte să plec la școală. Și noaptea, dacă mă trezesc să merg la baie, mă uit și-i văd papucii sub cuier și știu că doarme. Trebuie să plec, bunicule. Mâine nu sunt sigur dacă ajung. Mergem în excursie cu școala la munte. Posibil să ne întoarcem seara târziu. Să nu mă aștepți. Da’ poimâine trec sigur.
— Bine, puiule. Să ai grijă acolo de tine. Sărută-mă acum.
Ziua următoare…
— Ei, astăzi ne plimbăm singuri. Să vedem ce se cuvine să purtăm. Sacoul negru, vesta în dungi, cravată… ia să iau eu plastronul ăsta. Și manșetele. Găsesc că sunt potrivite. Papion negru. La fix. Și pantofii negri. Lustruiți, cum altfel! Îmi iau umbrela că nu se știe. Pălăria pe unde-oi fi lăsat-o! Așa, bun. Să vadă strada ce n-a văzut Parisul! Măcar până la italian să-i strâng mâna pentru batoanele calde de săptămâna trecută. Încă ține lumea la mine, nu m-au uitat. Să trec pe la doamna Nina să-i mai alin din suferință. Să povestim de vremurile noastre… m-o mai fi cunoscând? Să nu fi orbit și ea, de la diabet. Boală grea! Ce să-i faci. Eu, cu accidentul cerebral… s-a dus vederea, dar în rest nu mă plâng. Când te gândești că după externare au vrut să mă mute din cartier la bloc. Și orb și într-un loc străin. Abia m-am obișnuit aici în casă să dibuiesc lucrurile, dacă era să mă mut nu mai trăiam eu acum. Noroc și cu ăsta micu că vine aproape zilnic. Nici el nu are pe nimeni, săracu’.
— Gata! Aranjat, echipat. La drum! O dâră de colonie… Frumoasă mai era viața! Porni greoi de-a lungul camerei mari, sprijinit în umbrelă. Ajunse la fotoliu, lăsă umbrela pe un braț și sprijini pălăria pe capătul ei.
— O vreme excelentă. Nu știu de ce mi-am făcut griji. Ia să vedem ce mai fac dragii noștri vecini. Râsete de fete tinere. Ștrengărițele gemene cu plete lungi, una cu fundă albă, cealaltă cu fundă roșie. Vin de la școală dragele de ele. De-o seamă cu nepotul meu. El are școala la capătul lui unșpce, în noul cartier muncitoresc. Cică sunt condiții bune la ei. Dar totuși: bloc lângă bloc, nu tu aer, nu tu puțină verdeață!
— A trecut și tramvaiul. Muncitorii, medicul, domnul profesor. Ei, doar nu întârzie iar! Îi place o băuturică după ore. E de-di-cat. Hihi!
— Ce zgomot! Omul ăsta nu mai încetează odată. Are mașina aia de treizeci de ani și nu știu ce tot repară la ea că de pornit nu pornește neam. Unii nu se pot despărți de trecut! Au și dreptate muncitorii să-l ia în râs. Auzi la ei – Urcă să te luăm pe sus, să dăm o tură de stradă. Și el nu se lasă!
— Ei! Duce mâna la inimă. Am crezut că bate la ușă. Doamna…
— … e zgomot de tocuri. Pfiu! Ludmila, secretară la notar. Blondă, cochetă. Parcă simt și miros de parfum. Iar ăsta e vânzătorul de ziare – băiatul ăsta are plămâni, nu glumă! Noutăți! Ce noutăți… că toate-s vechi de când lumea.
Își scoate batista și se tamponează pe frunte. Respiră greu. Vorbește din ce în ce mai greu.
— Mașina cu pâine. Șoferul mi-e rudă îndepărtată. Băiat respectuos. Îl știu de când era mic. Un câine? Ăsta e Grigoriu cu potaia lui. Se duc pe terenul viran – e ca un părculeț acolo. Înainte erau ceva case evreiești. Țin minte o croitorie unde am mers cu bunicul meu. Mai sus era o berărie unde am stat o dată cu unchiul Dinu. Mi s-a părut atât de amară atunci berea. Cânta un muzicant bătrân, unchiu-meu i-a aruncat o țigară și i-a zis: cânt-o pe aia cu despărțirea, Ștrudel. În spate era piața, pe străduță, la dreapta – casa mare a Mariei-Anick. A absolvit colegiul german. Știu cartierul ăsta cu ochii închiși. Hihi!
Duce mâna la gură îngrijorat. Ei, ce să fie! Toc, toc. Doamna în negru. Tocmai azi? Toc, toc. Panicat, ascultă cu mare atenție, puțin ridicat din fotoliu, cu mâna făcută pâlnie la ureche, înspre fereastră.
— Bată-te să te bată! Domnule Tadici! Trei pași, două bătăi, trei pași, două bătăi. Să nu te recunosc. De-acuma știm, să nu ne mai temem. Când eram băiat de prăvălie alergam după Colonel cu plasele pline în brațe. Avea pasul apăsat și uriaș. Eu eram un pișpirel, dar doi bănuți de argint tot meritam! Toată lumea îl admira. Era un holtei generos. A stat doi ani în chirie peste drum de noi. Apoi a dispărut așa cum a venit.
— Ce e zarva asta! Băieții Caragea s-au luat la harță cu bătrânul postăvar. Noroc de părintele Ianoș. Bine le zice: Duminică să vă văd pe amândoi la slujbă. În primul rând! Oare azi e duminică? Sau când a fost asta?
Se aude un ciocănit firav. Bătrânul e moale, prăvălit în fotoliu. Nu reacționează. Doamna în negru…
— Da, sunt pregătit. În fiecare zi îmi iau rămas bun de la oamenii ăștia dragi. Rămas bun, dragilor, rămas bun, puiule.
Băiatul intră în cameră îmbrăcat modern, cu blugi, hanorac, șapcă. Are căștile în urechi. Și le scoate.
— Bunicule. BUNICULE!
Îi atinge mâna inertă. Bătrânul e în pijamalele lui uzate, de zi cu zi, palid și decrepit.
Băiatul scoate celularul și sună.
— Mamă, bunicul nu mai este.
— …
— Rămân aici, te aștept.
— …
— Bine.
Se duce la fereastră. În față, la mai puțin de doi metri e zidul blocului alăturat. Între blocuri, printre gunoaie se adăpostesc vagabonzi și drogați. Se așează pe pervaz cu picioarele pe taburet.
— Cât de cald poate să fie, bunicule. Și multă lumină. Femeile toate au umbreluțe și rochii albe, lungi și subțiri. Când am venit, la berărie era plin. E duminică, bărbații s-au aciuat la umbră. Și ce veselie! M-au recunoscut. Uite-l pe piciul lu’ taica Pintea, băiatul lui Tadici ăla…
La un moment dat își scoate walkmanul și căștile și le aruncă în fotoliul gol.

Andrei Corneanu