Urșii polari și scriitorii

Poate că nu întâmplător îi serbăm anual, la doar câteva zile distanță , (pe 27 februarie urșii polari și pe 3 martie scriitorii). Iubim și scriitorii și urșii polari pentru că sunt ființe rare, fără să ne implicăm prea îndeaproape. Îi admirăm de la distanță.
În timp ce unii se confruntă cu adversitățile economice și sociale, ceilalți încearcă să supraviețuiască topirii banchizelor de gheață. O ursoaică poate să rabde de foame șase luni după ce și-a săpat bârlogul în zăpadă pentru puii noi veniți pe lume. Spre rușinea lui, un scriitor nu poate răbda tot atât de mult de foame. Tocmai de aceea, meseria ca atare este dispărută de mult și cei mai mulți dintre ei sunt șoferi de taxi, muncitori în construcții, barmani sau chelnerițe. Sunt liberi să îmbrățișeze orice meserie care le permite plata facturilor la zi.
Deși la prima vedere par atât de diferiți, în mod surprinzător, ei au foarte multe în comun. Ursul alb este capabil să aștepte ore în șir deasupra unei copci fiindcă a simțit mirosul focii și este hotărât să o atace la momentul potrivit. Cu aceeași răbdare, leneș prin firea lui, scriitorul meditează în așteptarea inspirației eterne și stă la pândă așteptându-și muza. Ferocitatea cu care ursul polar atacă pentru a supraviețui, scriitorul o folosește ocazional în lupta cu confrații de breaslă, a cărei existență este ciudată și totuși benefică în ciuda dispariției meseriei ca atare. Fiecare se crede unic și tocmai de aceea lumea s-a umplut ”de atâția Dumnezei, care nu se mai înțeleg între ei”, cum spunea poetul Sică Popescu, de care cu siguranță nu a auzit nimeni.
Urșii polari masculi ucid puii străini pentru a-și extinde teritoriul și pot călători sute de kilometri fără să găsească vânatul. Scriitorii pot scrie sute de pagini fără să spună nimic și mulți seniori manifestă pentru tinerele talente cam aceeași iubire pe care o are ursul polar matur pentru puiul nou născut. Selecția naturală decide longevitatea ursului alb și izbânda talentului unui scriitor.
Ursul polar este mulțumit cu viața lui grea și își îndeplinește menirea neavând ca spectatori decât câțiva savanți nebuni, care îl urmăresc cu infraroșii și care reușesc rareori să îl tranchilizeze din elicopter, ca să îi ia probe de sânge și să îi pună o zgardă cu GPS pentru monitorizare din satelit.
Scriitorul nu este mulțumit cu viața lui, dar își îndeplinește menirea, dornic de publicul căruia îi urmărește reacțiile cu o aviditate, pe care se ferește să o recunoască.
Nici unii nici alții nu par să mai fie doriți pe planetă. Urșii polari sunt siliți să înoate pe distanțe uriașe, în căutarea unei rămășițe de banchiză salvatoare, scriitori muncesc în gol asemeni cățelului care aleargă inutil într-o roată la circ. Frustrarea și disperarea rămân aceleași.
Cândva oamenii își vor aminti de cum străbătea necuprinsele ghețuri superbul animal cu blană albă și ochi negri, aparent greoi, dar atât de agil, pe zăpadă și uimitor înotător prin apele Arcticii. Îl vor prezenta în studiouri virtuale, cu explicații enciclopedice, iar holograma lui va fi privită cu uimire de copiii curioși ale familiilor coloniștilor de pe Marte.
Acum când pana muiată în cerneală și chiar stiloul sau pixul și-au pierdut semnificația, nu putem ști cu siguranță dacă se va mai vorbi despre scriitori în viitorul îndepărtat. După cum descoperim astăzi așezări neolitice și ne mirăm de structurile și de gradul lor de civilizație, tot așa, vreun savant nebun va tasta din greșeală și va găsi într-o bază de date demult clasată și casată, niște nume. La început ele nu îi vor spune nimic. Atins de microbul cunoașterii, el își va petrece întreaga viață cufundată în cercetări din ce în ce mai puțin subvenționate de comunitatea pentru care este prioritară tehnologizarea și colonizarea altor planete. Poate va salva o rămășiță de sonet shakespearean, o frază balzaciană, un vers eminescian dintr-o ediție princeps, sau va găsi titlul unui poem ”Leoaică tânără, iubirea”. Îi vor mai trebui câțiva ani pentru a descoperi holograma acestei vietăți dispărute de veacuri – leul, pe care strămoșii lui îl numiseră regele animalelor. Atunci Pământul va fi fost demult secat de resurse, sufocat de gaze otrăvitoare, cu rănile sângerânde, rămas doar cu durerea amintirii arborilor și apelor, oglindindu-și sub lună cicatricile albiilor secate ale râurilor, cavernele gigantice ale locurilor unde altă dată viața fremăta în adâncurile oceanelor, oasele de piatră ale munților scheletici, despuiați de bogățiile lor, iar pustiul de pe planeta roșie va fi rămas unica alternativă a unui pseudo paradis, doar pentru că a putut permite continuarea vieții.

Daniela Albu

Poetă şi prozatoare. 2002 – „Părintele Ioan”, nuvele, editura Dacia, 2007- „Petru şi Pavel-între lumi”, roman, 2009 – Premiul pentru proză al Festivalului Lucian Blaga, reeditarea romanului „Petru şi Pavel – între lumi, cu o copertă de Dalia Bialcovski, 2014 -„The Orange Dress”, short stories, FeedARread, UK . Poezie: 1993 – „Catrene din deşert”, ed. Steady Promotion, 2011- „Miniaturi pariziene/Miniatures parisiennes, ediţie bilingvă, traducere în limba franceză Claude Dignoire, grafică Dalia Bialcovkski, editura Eikon, 2011 (volum prezent la Salon du livre, Paris, 2013), 2014 – Premiul pentru poezie al editurii Insiprescu şi al grupului cultural Cervantes/Inspirescu , 2014 – „The Soul’s Unseen Orchids”, poems, FeedARread, UK, 2015 – „Citadini şi levantini”, volumul premiat de editura Inspirescu;
Co-autoare antologiile de eseuri 2010 – „Cele patru dimensiuni ale feminităţii româneşti”, ed. Pro Universitaria, Neverland, 2011- „Forţa politică a femeii”, ed. Polirom: poeme în antologiile editurii ArtCreativ 2015- „Preludii pentru fluturi”, „Femeile cu flori roşii în păr”, 2016 – „Timpul pietrelor preţioase”şi în antologia „Aripi de zăpadă” a editurii LifeArt. Membră a societăţii române de Haiku, 2016 Romanian American Anthology Haibun „Travelers through Seasons”(co-author).
2017 „Cearcănele verii” volum de poeme colecţia Miraje, editura Art Creativ