Uşa noastră cea spre fiinţă

Motto: „Deci după ce a luat acela bucăţica de pâine, a ieşit numaidecât. Şi era noapte.”
(Evanghelia după Ioan, 13:30)

– Închide uşa, Ovidiu! E curent!
Ovidiu, fără a-şi lua privirea de la pantofii negri pe care şi-i lustruia cu o delicată minuţiozitate, îi răspunde pe loc:
– E închisă, dragă, nu mai striga!
Din dormitor, mirosind a şampon şi a piele, Elena lipăie cu tălpile goale pe duşumele, venind să se convingă.
– Deci e închisă?
– Păi nu ţi-am spus?!
– Şi atunci de ce simt curent?
Se aşază pe un scaun tapiţat şi se ghemuieşte în halatul de baie.
– Nu e niciun curent. Ţi se pare ţie, cum ai ieşit din baie.
Ovidiu îşi vede în continuare de pantofii lui sub ochii deveniţi atenţi ai Elenei. De sub prosopul făcut turban îi alunecă o şuviţă udă şi blondă.
– Ce? zice el, stingherit de privirea ei insistentă.
– Nimic. Ce faci cu pantofii? Pleci undeva?
– Nu.
– Şi atunci?
– Îi dau cu cremă. Să nu crape. De ce?
Nu-i răspunde. Ridică din sprâncene şi îşi trece piciorul stâng peste dreptul, legănându-l apoi uşor. Îşi studiază unghiile de la mâini, apoi se apleacă şi spre cele de la picioare. Reverele halatului se despart de trupul ei, doar pentru o clipă, dar se zgribuleşte toată şi îşi strânge braţele la piept. Ovidiu lasă baltă pantofii şi se ridică.
– Auzi, dacă tot ţi-e frig, de ce nu te îmbraci?
Elena se mulţumeşte să îi arunce o privire acră, apoi tresare, se saltă pe vârfurile picioarelor şi se apropie de uşă. Ridică arătătorul mâinii drepte în dreptul capului, semn că ar fi bine ca Ovidiu să facă linişte.
– Ce e?
– Sssst, taci! Ai auzit?
– Ce să aud?
– Sssst, taci dacă îţi spun! Nu auzi?
– Ce, femeie?
– Sssst, taci odată! E cineva la uşă.
– Cine să fie, femeie? Ţi se pare!
– Mi se pare pe dracu’! Hai şi vezi cine e!
Ovidiu pufneşte nervos şi calcă apăsat spre uşă. Ea se trage într-o parte, cu braţele strânse la piept şi rămâne cocoţată pe vârfuri, cu pupilele larg dilatate în ochii apoşi şi alerţi.
Cu o smucitură, Ovidiu deschide uşa larg, dar afară e doar frig şi întuneric. O trânteşte la loc, cuprins şi el de un fior răcoros.
– Ei, ai văzut? Nu e nimeni!
– Na, nu e nimeni. Mi s-a părut, poate. mormăie ea, scuzându-se.
O cuprinde peste şolduri şi îşi lipeşte pubisul de al ei. Ea încearcă să se împingă înapoi pentru o clipă, să scape din strânsoare, când palmele lui încep să îi maseze cu putere fesele.
– Mai ţi-e frig? Mă gândeam că… dacă tot nu ai de gând să te îmbraci…
Elena se smulge brusc de lângă el şi îşi aranjează halatul.
– Termină, Ovidiu! Vrei să ne vadă copilul?
– Chiar! Unde e?
– Nu ştiu. Poate la el în cameră. Mă duc să văd.
Lipăind cu tălpile înfrigurate pe podelele reci, Elena se îndreaptă spre camera copilului, iar Ovidiu îşi imaginează rotunjimea feselor ei flexându-se sub halat, când aude o voce din spatele lui:
– Bună ziua!
Se sperie amândoi şi se întorc spre uşă, în dreptul căreia, nu se ştie de unde, răsărise un bărbat, înalt, supt la faţă şi palid. Dincolo de îmbrăcămintea sa, în linii mari convenţională şi posacă, ce e neobişnuit la înfăţişarea lui e pălăria cu panglică neagră şi ochelarii mari, butucănoşi. Când îşi aranjează ochelarii pe nas, îşi deranjează pălăria, şi apoi invers, şi trece un minut aşa, amuzându-se amândoi de lipsa lui ridicolă de îndemânare.
– Ce doriţi? întreabă Ovidiu până la urmă.
– Aşa, deci ce doresc…Păi, în primul rând, bună ziua şi mă iertaţi de deranj.
– Păi, chiar aşa! Cum daţi buzna peste oameni în halul ăsta?
– Aşa, deci mă iertaţi, nu am dat buzna. Uşa era deschisă.
– Deschisă? Păi am închis-o eu mai înainte. Cum naiba?!
Ovidiu deschide din nou uşa, care de data aceasta îl surprinde cu un scârţâit urât şi supărător. Afară sunt tot frigul şi întunericul doar, aşa că Ovidiu închide iarăşi uşa şi manevrează clanţa de mai multe ori, să se convingă că se închide.
– Ei, na! Se închide, dar ce e cu scârţâitul ăsta?
Străinul îl întrerupe din firul speculaţiilor sale cu privire la starea uşii:
– Deci, stimată doamnă, onorat domn, să nu pierdem timpul. Mă gândesc că aveţi şi alte lucruri de făcut decât să staţi de vorbă cu mine. Cum ar fi, de exemplu, să reparaţi uşa. Dar nu asta contează acum. Mă numesc Lukacs şi vin cu o propunere pentru dumneavoastră.
– Lukacs aţi spus? întreabă Elena.
– Da.
– Sunteţi ungur?
– Deci, cum să zic… Nu sunt, doar tata era şi bunicul din partea mamei. Dar de ce? Nu vă plac ungurii?
– A, nu! Adică ba da!
– Foarte bine atunci. Nu e oricum nici o supărare şi, dacă îmi daţi voie, voi continua. Deci, am o propunere, cum ziceam şi, prin urmare, mă gândeam dacă nu cumva vă interesează un schimb de locuinţă.
Ovidiu caută pe furiş înspre Elena, apoi spune:
– Schimb de locuinţă? De ce ne-ar interesa? Nu ne interesează deloc.
Lukacs plescăie, departe de a fi convins să renunţe şi continuă:
– Aş, domnule, să nu ne grăbim! Deci, ca să zic aşa, mai gândiţi-vă şi la doamna. Doar, nu-i aşa, hotărârile se iau împreună la astfel de lucruri. Deci, zic eu, poate ar dori şi doamna, nu-i aşa, mai mult spaţiu, poate o şansă să se apuce de grădinărit, poate chiar să ţineţi un căţel, mai ştiu eu… Nu-i aşa, doamnă?
Elena îşi cuprinde în palme chipul devenit acum duios.
– Aaaa, un căţel! Întotdeauna mi-am dorit un căţel!
– Căţel? La ce naiba îţi trebuie căţel? Nu avem şi aşa destulă treabă? intervine Ovidiu, uşor stupefiat de direcţia discuţiei.
Brusc, femeia îşi găseşte cea mai expresivă grimasă de nemulţumire, ceva vecin cu pragul plânsului, aducând în mintea soţului ei teama că ar putea face o scenă, şi tocmai acum, de faţă cu un străin.
– Dar chiar nu am voie să vreau şi eu ceva? Bine că poţi tu să arunci banii şi să pierzi nopţile cu machetele tale de vapoare, lua-le-ar dracu’!
– Elena, termină! se răsteşte Ovidiu.
Lukacs se strecoară în spaţiul dintre ei, tuşind încet în pumn, ca pentru a-şi drege glasul.
– Deci vapoare ziceţi? Oho, dar cred că am exact ce vă trebuie dacă vă fascinează marea. Ia uitaţi aici, domnule, această frumoasă proprietate cu vedere spre mare!
Abia acum bagă de seamă cei doi că Lukacs a avut tot timpul o mapă voluminoasă pe care a ţinut-o sub braţ şi din care chiar acum scoate o planşă şi i-o arată lui Ovidiu, care clatină din cap.
– Mda, asta e frumoasă, chiar! Dar nu e scumpă?
– Nici vorbă, domnule. Deci, cum să vă zic, are toate caracteristicile unei superbe reşedinţe de vacanţă de pe litoral, mai puţin marea şi preţul.
– Cum adică „mai puţin marea”?
– Deci, cum să vă zic… E un imobil construit în manieră economică, cu costuri reduse adică. Are vedere spre mare, dar din raţiuni de economisire, cum ziceam, marea a fost exclusă din planul de construcţie pentru a nu umfla costurile inutil. Avantajul este că şi-o pot permite chiar şi cei care nu au venituri foarte mari. Şi, după cum puteţi vedea, priveliştea este superbă, vă asigur!
– Hmm, ştiu şi eu ce să zic… Poate că era mai bine cu mare cu tot, dar dacă e mai ieftin aşa…
Elena, uimită, nici nu mai bagă de seamă că prosopul din jurul capului începe să i se desfacă. Îi smulge lui Ovidiu planşa din mână şi o flutură cu dispreţ.
– Ce e asta, domnule? Casă cu vedere la mare dar mare ioc? Ce să fac eu cu priveliştea dumitale?
– Deci, doamnă, mă iertaţi, dar e oricum o îmbunătăţire faţă de frigul şi întunericul din zona locuinţei dumneavoastră actuale.
– Ei, hai că aici are dreptate! îi sare Ovidiu în ajutor.
– Bine că are dreptate! Bine că are! se pomeneşte Elena zbierând.
Ovidiu păleşte şi se uită cu îngrijorare tâmpă la Lukacs, jenat de ceea ce ar fi putut crede musafirul lor. Între timp Elena se mai linişteşte, îşi scoate prosopul de pe cap şi părul ei încă umed eliberează în aer miros de şampon cu rozmarin şi avocado.
– Păi bine, mă, Ovidiu, eu nu merit? Nu merit şi eu să stau pe plajă, să îmi desfăt trupul sub soare? Hai, spune că nu merit!
Pus în faţa unei astfel de provocări, Ovidiu ezită întâi, apoi zice cu jumătate de gură:
– Ba meriţi…
– Nu eşti hotărât!
– Ba sunt, dar nu avem bani. De ce nu înţelegi?
– Deci, mă iertaţi, dacă îmi daţi voie să intervin. Există posibilitatea să facem un mic aranjament şi se poate rezolva o sursă de finanţare.
Elenei îi sticlesc ochii.
– Un credit în bancă? întreabă Ovidiu. A, nu! Nu încă un credit la bancă! Avem destule!
– Domnule, deci, după cum spunea şi un celebru şlagăr: nimic nu e prea mult. Sigur, trebuie ţinut cont de posibilităţile dumneavoastră reale, de potenţial la o adică. Întrebarea este cât de departe sunteţi dispuşi să mergeţi?
– Până la capăt! strigă Elena.
– Ce e cu tine, femeie, ai înnebunit? Domnule Lukacs, uitaţi cum stă treaba. Eu sunt de acord, numai să ne spuneţi care ar fi capătul acela.
– Ei, nu vă faceţi griji! Deci, cum ar veni, nu e un capăt de lume, la o adică. Am experienţă în domeniu şi m-am gândit la toate. Orice împrumuturi aţi contractat anterior vor fi comasate în cel nou, se face o recalculare, cum s-ar zice şi… se iau în calcul posibilităţi de plată înafara câştigurilor dumneavoastră băneşti. Am un contract gata pregătit aici şi cred că proprietatea pe care o puteţi obţine e chiar pe planşa următoare în catalog. Vă rog să consultaţi deci planşa, împreună cu doamna, fireşte. Nu e nu ştiu ce domeniu, dar e cu soare şi plajă incluse, garantat!
Cei doi soţi se înghesuie unul în altul să vadă mai bine planşa. Elena pare încântată de idee, Ovidiu în schimb se mai strâmbă, sceptic, dar în linii mari pare mulţumit. Mai mulţumit devine după ce vede cu câtă fascinaţie se uită Elena, cu ochi visători, la viitorul lor cămin pe marginea unei plaje. Parcă o vede, legănându-se în hamac, zâmbindu-i ca la început. Şi el construieşte vaporaşe mici pe care le lansează la apă, iar vaporaşele pleacă în larg şi se fac vapoare mari şi trimit cărţi poştale din porturi îndepărtate.
Apoi visul se rupe. Buzele dragi ale Elenei se arcuiesc, se strâng ghem, se despart şi se unesc iarăşi ca să se despartă, ea întrebându-l între timp pe Lukacs:
– Totuşi, domnule Lukacs, cum o să facem cu plata?
– Deci, doamnă, cum să vă explic, practic e foarte simplu. Aveţi copii?
– Îl avem pe Matei, dar sper că asta nu înseamnă că…
– Nu înseamnă nimic, scumpă doamnă. Cum ziceam, e simplu: copilul urmează oricum a moşteni bunurile şi proprietăţile părinţilor. Deci, cum ar veni, de ce să nu fie pus la plată şi el?
– Păi şi dacă nu vrea?
– Aş, doamnă, nu vă grăbiţi să vă faceţi griji! La o adică, iar zic, ar putea refuza cineva o casă pe plajă, la malul mării?
– Totuşi, mă gândesc şi eu, Matei al nostru poate să aibă cu totul alte planuri. Nu ştiu ce să zic. Dumneavoastră i-aţi face aşa ceva copilului dumneavoastră?
– Deci, doamnă, eu nu am copii. Copiii mei au murit.
– Aoleu! Vă rog să mă iertaţi! Dumnezeu să îi ierte!
– Nu vă mai faceţi griji, doamnă! Sunt absolut sigur că nu îi va ierta nimeni şi niciodată.
– Vai de mine, domnule Lukacs! Dar cum vorbiţi aşa?
– Deci, scumpă doamnă, problema nu e cum vorbesc eu, ci ce vreţi dumneavoastră. Vreţi casă cu plajă şi deschidere la mare? Vreţi!
– Vrem!
– Atunci e simplu. Dacă scumpul dumneavoastră Matei nu vrea să plătească, ori are alte planuri, cum ziceaţi adică, atunci se vor găsi dintre copiii lui sau chiar din copiii copiilor lui să îşi dorească acelaşi lucru de nerefuzat: o casă la malul mării, cu plajă şi toate celelalte. Am dreptate?
Ovidiu, după ce pipăise, mângâiase, frământase cu palma dreaptă spatele şi fundul Elenei, rămasă fără vreun fel de reacţie, prinsă de discuţia asupra detaliilor contractului, îşi aduce aminte despre ce este vorba şi ce se întâmplă de fapt:
– Are dreptate, Elena! Păi cine e atât de prost să dea cu piciorul la aşa ceva?
– Deci, atunci, la o adică se poate spune că ne-am înţeles. Mai rămâne un singur detaliu, şi aici mă adresez în special dumneavostră, domnule. Dacă îmi permiteţi, trebuie neapărat să reparaţi uşa. După cum aţi văzut, nici nu stă închisă, ba, iertaţi-mă, mai şi scârţâie. Ori nu putem să nu ne gândim şi la cei care râvnesc o locuinţă în aceste împrejurimi, bogate în frig şi întuneric.
– Sunt şi unii care râvnesc la aşa ceva? se miră Ovidiu.
– Aş, domnule, sunt berechet. La o adică, aţi fi chiar surprins.
– Bine, domnule Lukacs, sunt de acord. La o adică, e chiar firesc, cum ar veni.
– Exact aşa mă gândeam şi eu. Dacă sunteţi amabili să semnaţi aici şi aici, vă rog…
Cei doi îşi dispută puţin întâietatea pentru pixul lui Lukacs, Ovidiu i-l cedează Elenei în cele din urmă şi amândoi semnează cu iscălituri frumos buclate şi entuziaste.
– Foarte bine! Rămâne aşadar problema uşii, ţin să vă reamintesc, dacă nu vă supăraţi… insistă Lukacs, îndesând contractul proaspăt încheiat în mapa sa atotcuprinzătoare.
– Uşa nu e o problemă, staţi liniştit! Se rezolvă! îl asigură Ovidiu.
Până să reuşească Ovidiu să îi întâlnească privirea, Lukacs deja se făcuse nevăzut, neştiut, nefiind, după toată bănuiala folosindu-se de aceeaşi uşă ce nu stă nici închisă, ba mai şi scârţâie. Se cerea, nu se ştie de către cine, verificarea acestei stări de fapt, aşa că Ovidiu, abordând alura de inginer ce era, apucă temeinic clanţa uşii deschise, ventilând de mai multe ori frigul şi întunericul, în ambele sensuri.
– Măi, dar chiar că scârţâie drăcia asta!
– Eu tot ţi-am zis să o repari! îi reproşează Elena, rămasă complet despuiată pe plăcile de gresie de pe hol, cu picioarele ei mici şi albe, goale şi ude, ne-mai-lipăind.
– Nu ar trebui să îi spunem şi copilului? La o adică, cum să zic, practic îl priveşte şi pe el, nu?
– Ba, şi eu zic că ar trebui să îi spunem despre el şi despre copiii lui şi copiii copiilor lui şi toate alea. Dar unde e?
– Păi nu ziceai că e în cameră?
– Aş, ziceam, practic nu ziceam nimic!
– Deci, practic, ziceai la o adică, cum să zic, că Matei e în camera lui.
– Mateeeeei!
Liniştea. Liniştea aceea soră cu frigul şi întunericul.
Cei doi îl caută în toate ungherele casei. Şi, dacă te gândeşti, câte unghere aveau! Dar nimic.
– O fi ieşit afară?
– Pe bezna şi pe frigul ăsta?
– Aş, păi nu ştii cum sunt copiii? Practic, nu au nicio frică, la o adică!
– Deci, taci, măi Ovidiu, din gură! Trebuie să îl căutăm, dacă îmi dai voie!
– Îţi dau femeie, aş… Să nu îţi dau? Îl căutăm, fireşte, la o adică, îl chiar găsim!
Cei doi ies afară prin mâzga de întuneric şi de frig, ţinându-se de mâini, să nu se piardă. Sau, orice ar fi, să nu se.
După câţiva paşi, Ovidiu se opreşte brusc, o întoarce şi pe Elena spre direcţia din care credea el că plecaseră, şi îi spune:
– Ia uite, măi femeie, nu strica dacă lăsam uşa întredeschisă. Măcar vedeam, cât de cât, de unde am pornit.
– Păi… măi Ovidiu! Nu cumva şi parcă era vorba că uşa nu stă închisă, ba mai şi scârţâie?
– Ba da, dar uite! Acuma nu se mai deschide, nici nu scârţâie…
– Păi, de ce?
– De a dracului ce e, femeie! De ce altceva?
– Mi-e frig…
– Eşti dezbrăcată?
– Da.
– Stai aşa, că îţi dau puloverul meu.
Atunci mâinile celor doi se lasă una pe alta în voia sorţii, frigul şi întunericul se înghesuie între ei, iar în jurul Elenei stăruie acum doar muţenia îndărătnică a vidului, care nu vrea să grăiască, ori măcar să audă ceva.
– Ovidiu! strigă Elena, speriată şi singură şi despuiată şi ştiindu-se frumoasă.
Niciun răspuns. Abia cu greu, ea tăcând, aude icnetele unui băieţaş însingurat şi fără vreun reazem, de niciun fel.
– Matei! Mateeeeeeeeeeeei!
Mintea Elenei, speriată, singură şi despuiată, se azvârle în spirala ameţitoare a unui singur gând: „Pe Ovidiu să îl ia naiba. Dar cu Matei, pot avea câţi Ovidiu vreau eu!”.
– Mateeeeeeeeeeeeeeeeeeei!
O mână rece şi osoasă îi cuprinde braţul dezgolit şi ud.
– Ovidiu?
– Deci, doamnă, în primul rând, bună ziua şi mă iertaţi de deranj dar, practic, cum să zic, cred că mă confundaţi cu altcineva, la o adică. Vin cu o propunere pentru dumneavoastră…

Cristian Zoicaş