vă rugăm, păstraţi liniştea!

Vintilă adună ziarele murdare şi le îndesă într-o pungă, după care, ţinându-se de şale, se ridică oftând şi apucă bidineaua plină de vopsea argintie. Avea de terminat o întreagă balustradă de scară şi era deja unsprezece dimineaţa. Privi absent picăturile de vopsea cum se prelingeau de pe ea şi se lipeau de hârtia ce acoperea cimentul cu un plescăit, pleosc-pleosc.

Îi trecură prin minte tot felul de probleme care în ultimul timp îl frământau şi nu-i mai dădeau pacea de care avea atâta nevoie. Nici serviciul nu era ce-şi dorea cu adevărat, însă ce mai putea spera de la viaţă un om trecut de şaizeci de ani? Poate încă vreo doi ani de muncă, să-şi termine casa de la ţară şi să se mute, cu nevastă-sa Marieta, afară din blocul acela groaznic în care locuiseră mai bine de zece ani, să-şi trăiască pensia într-un loc cu mult aer curat şi fără vecini insuportabili. Ce erau rău în asta?!

Viorel îi întrerupse şirul gândurilor când, trecând pe lângă el, îi lipi o palmă prietenească pe spate.

– Ei, Vintilă, merge, merge? Dădu cu degetul pe vopseaua proaspăt pusă şi i-l arătă drept în faţă: hai măi, ce naiba faci? Iarăşi umbli cu de-astea? Vezi, sunt eu băiat de treabă da…mai îndoi vopseaua cu diluant şi pac, o să afle şefu‘. Ce zici?

Vintilă se întoarse spre el ţâţâind şi, ştergându-se pe mână cu o cârpă murdară, îi spuse plictisit:

– Băi, Viorele, tu vorbeşti? Să mă uit, cumva, la bobinele tale? Cât fir tragi tu de acolo?

Viorel izbucni în râs făcându-i semn cu ochiul.

– Ei lasă că ne aranjăm şi noi cum putem. Tu eşti prea prost să furi dar glumeam şi eu! Mai bine, hai la o ţigară, ce zici?

Ieşiră afară, în curtea clădirii la care lucrau, printre muncitorii tolăniţi pe jos. Unii fumau, alţii mâncau în timp ce un PET de bere trecea din mână în mână, pe la fiecare.

– Fir-ar el al naibii de instalator, făcu Vintilă cu năduf aprinzându-şi o ţigară şi oferind băţul de chibrit aprins lui Viorel.

– Îhî, ce ţi-a făcut? S-a rupt din nou? Trase fumul gros în piept şi îl ţinu câteva secunde bune ‘să se consume’ apoi îl expulză în faţa lui Vintilă.

– Păi, cine a fost? Stan?

– Ei, Stan, ăla mi-a făcut baia, dar ştii cât a trebuit să plătesc. A fost altul, nu-l ştii tu. Mi-a schimbat o ţeavă în bucătărie şi uite că de ieri stau cu apa închisă, s-a spart din nou. Dracu´ să-I ia, mai bine făceam eu, dar ştii tu cum e cu nevestele. Ea, nu şi nu. Voia pe cineva  de meserie.

– Păi da mă, ce să-i faci… Eu uite, nu mişc mare lucru prin casă. Adică fumez şi beau acolo, dar în rest nimic. Poate că de aia nu am femeie şi nici nu mi se sparg ţevile, nu? clarifică Viorel hăhăind şi dezvelindu-şi dinţii cu lucrările primitive din metal.

– Da mă Viorele, aşa e….fumară în tăcere şi apoi Vintilă îşi aduse aminte câtă treabă mai avea de făcut.

– Gata, trebuie să plec ca se usucă porcăria aia şi sunt de-abia la jumate. Iarăşi face nazuri maistru şi, oricum, trebuie să plec la timp că mă aşteaptă şi administratorul, am de zugrăvit o cameră. Hai că vorbim mai încolo, spuse ridicându-se de pe marginea trotuarului şi, fără să se uite la Viorel, intră repede în clădire.

Ajunse în fata balustradei şi începu să mestece fără rost în găleata cu vopsea, după care se aşeză pe marginea scării; ameţise un pic, mirosul diluantului se amesteca cu efectul ţigării fumate în grabă dar se simţea parcă mai eliberat de toate gândurile ce îl chinuiau de câteva zile. Până la urmă, era totuşi mulţumit că muncea pentru familia lui, că avea bani, puţini ce-i drept, însă suficienţi să-şi plătească ratele şi cheltuielile zilnice. În plus, Marieta chiar era o femeie cum mulţi bărbaţi şi-ar fi dorit, un om cu capul pe umeri, calmă şi foarte chivernisită. Mai liniştit, începu să ungă balustrada gândindu-se la oamenii care se vor ţine de ea, la cei care vor urca scările acelea cu problemele lor, poate diferite de ale lui, însă nu mai puţin grele.

De afară, se auzi claxonul unei maşini. Se uită la ceasul chinezesc de la mână şi observă cu surprindere că deja era ora cinci. Balustrada era aproape gata, scânteind în lumina neonului; închise în grabă capacul cu vopsea, curăţă bidineaua într-un borcan cu dizolvant după care o împachetă într-o folie de aluminiu şi o puse în buzunarul halatului. Pentru el, o parte din ziua de lucru se sfârşise; trebuia doar să mai închidă cutiile, să le ducă în depozit la subsol şi gata! Îşi dădu jos halatul, pe care-l împachetă şi-l puse în punga de plastic, cizmele şi ieşi în grabă la maşina care îi ducea în oraş. Viorel era deja acolo, în capătul întunecos al dubei, aşezat pe o ladă.

– Măi Vintilă, hai să-ţi zic eu un secret: poţi să munceşti tu până vei muşca cimentul de pe jos, că nu-ţi dau ăştia coroniţa ca-n clasa întâi şi, sughiţând, împroşcă un miros de ceapă stătută, iar de bani, ce să mai zic? Ce naiba făceai acolo, că doar pe tine te mai aşteptam!

De lângă el, un hămăit confirmă cele întâmplate. Era Năstase, sudorul care lucra pe terasă. Om bun, calm, stătea mai tot timpul, când nu lucra, cu privirea în pământ. Năstase, două clase, îi spuneau colegii, în glumă, pentru că nu ştia să scrie şi să citească foarte bine. „Ei, da, o fi având şi el probleme de care noi nu ştim”, îi spunea Viorel. „Lasă-l, poate îl chem odată pe la mine acasă şi mai stăm de vorbă. Jucăm şi o carte, bem o bere, îl binedispunem”, promitea el.

Uşa se închise şi maşina plecă. Era o dubă de transport marfă dar firma o folosea pentru a-i duce la lucru, dimineaţa, şi înapoi acasă, seara. După un timp în care cei dinăuntru nici nu schimbară vreo vorbă din cauza zgomotului, maşina se opri şi uşa se deschise.

– Gata, am ajuns, spuse şoferul cu şapca în mână. Hai, caramba! Ne vedem dimineaţă, la şapte, da?!

Ieşiră din duba unul câte unul, încet, răsuflând greu şi clipind des în lumina puternică de afară.

– Da măi Vintilă, hai, nu mai sta cu faţa asta pe tine! Du-te acasă, vorbeşte cu nevastă-ta, nu-i dracu chiar atât de negru, ce naiba, bucură-te şi tu de viaţă că la anii tăi…cine ştie, nu?! îi recomandă Viorel, bătându-l pe umăr.

Vintilă se uită la el şi dădu din cap, zâmbind.

– Bine, lasă că mă duc şi mă bucur, uite aşa, de-al naibii; acum, însă, trebuie să ajung un pic, în piaţă!

– Hai, ai grijă, vorbim mâine!

Se întoarse şi o luă încet pe străduţa care ducea spre piaţă. Voia să cumpere nişte roşii, câţiva castraveţi „şi ceapă, doar dacă găseşti, de aia mică şi tare”, aşa cum îi spusese nevastă-sa dimineaţă.

Când trebui să dea colţul, simţi, dintr-o dată, o durere ascuţită în picior, de parcă tocmai i se pusese o crampă, dar mult mai puternică. Se opri speriat şi se aplecă ţinându-se cu mâna de locul care parcă fusese ars. Strânse din dinţi şi căută o bancă. Degeaba, pe stradă erau doar maşini parcate, aşa că, şchiopătând, o luă spre blocul unde locuia. Durerea deveni tot mai puternică şi, la un moment dat, se prăbuşi în fund. Câţiva oameni se opriră lângă el.

– Ce-ai păţit, tataie? întrebă un puşti scoţându-şi căştile din urechi.

– Sunt bine, n-am nimic, doar o crampă, spuse Vintilă, fără să-l privească şi masând de zor muşchiul piciorului.

Lângă el se opri şi un domn bine îmbrăcat, bărbos, cu ochelari de soare.

– V-aţi lovit? Vreţi să vă ajut cu ceva? întrebă politicos bărbosul, întinzându-i mâna.

– Nu cred că-i ceva grav, însă nu pot merge, nu ştiu ce naiba…!

– Dar, locuiţi aproape? Vă duc eu până acolo, se oferi, scoţându-şi ochelarii de soare, chiar nu-i nicio problemă!

– Stau chiar vizavi, la scara aia, dar cred că mă descurc şi singur. Mulţumesc mult, sunteţi foarte amabil, făcu el simţindu-se ruşinat de postura în care se afla.

– Aha, păi nu-i mare scofală, spuse bărbosul apucându-l de mână. Haideţi, uşor, ne ridicăm amândoi şi, dacă vă ţineţi bine de mine, ajungem, că nu-i mare lucru!

Fără să aştepte răspunsul, îl săltă de subţiori. Vintilă se lăsă ridicat şi începu să ţopăie într-un picior.

–  Vă mulţumesc încă o dată, mai rar în ziua asta, spuse recunoscător, arătând spre intrarea blocului unde locuia.

– Lăsaţi, ăsta nu-i ajutor, e doar un pic de bun simţ, oameni suntem, nu?

– Da, păi tocmai bunul simţ lipseşte, uitaţi-vă şi dumneavoatra în jur! Eh, aşa-i viaţa, ne rablagim de la o vârstă! Dar, de aici mă descur singur, sun la interfon şi vine nevastă-mea, continuă el uitându-se la bărbosul care îşi aranja cămaşa. Vă mulţumesc foarte mult, mai adăugă apucând grilajul uşii.

– Pentru nimic, spuse acesta, se poate întâmpla oricui. Atunci, vă doresc o seară plăcută!

– Sigur, acum chiar mă descurc, nu mi s-a mai întâmplat aşa ceva vreodată, spuse Vintilă uitându-se la interfon. Şi, dumneavoastră, la fel!

Bărbosul clătină din cap, dădu din mână în semn de la revedere şi o luă alene pe stradă. Vintilă se sprijini de grătar şi încercă se ducă spre interfonul ce se afla la câţiva metri în faţa lui. Îi trebui un singur moment de neatenţie şi durerea îl făcu să cadă din nou pe asfalt.

„Ptiu”, făcu el enervat, „ce dracu, chiar aşa, ca ţiganul la mal… „

Se întoarse, sperând să-l vadă vreun trecător şi să sune la interfon în locul lui dar, degeaba. Aleea părea pustie, deşi era ora la care mulţi dintre vecinii lui se întorceau de la lucru. „Hmm, trebuie să treacă cineva, în curând”  constată, masându-şi de zor piciorul.

Trecură câteva minute în care nu făcu altceva decât să-şi plimbe privirea între piciorul deja umflat şi lungul aleii până când, la un moment dat, simţi ceva atingându-l uşor pe spate. La început, nici nu băgă de seamă fiind mai mult preocupat să vadă pe cineva trecând pe alee, dar tresări când simţi din nou, de data asta ca pe o bătaie delicată pe umăr. Întoarse capul şi, cu surprindere, văzu lângă el ceva asemănător unei cârpe colorate, mişcându-se încetişor, înainte şi înapoi. În bătaia vântului?! Care vânt? Surprins, miji ochii privind atent la ea. Ce să caute o cârpă atârnând, chiar lângă el? Îşi ridică privirea şi văzu că, de fapt, nu era o simplă cârpă: groasă, cu mulţi ciucurei bej arăta mai degrabă ca o bucată de covor.

„De unde o mai fi apărut şi asta?” murmură mângâind ciucureii care, imediat, răspândiră un miros aiuritor de frumos de balsam şi detergent special pentru covor. Privi în sus la şirul de balcoane cu speranţa că va vedea pe cineva căutându-şi preţiosul obiect până când zări deasupra lui, dar sus de tot, pe cerul aproape întunecat, un soi de nor cum nu mai văzuse vreodată: dreptunghiular, de culoare roz şi care avea în mijloc, nici mai mult, nici mai puţin, o uşă mare cu o clanţă întoarsă spre el. Îşi umflă obrajii cu aer şi pufni ca un compresor.

„Hai, dă-o dra.. ” îngăimă siderat, uitând şi de durerea din picior şi de interfonul la care oricum nu reuşea să ajungă.

Se sprijini în cot, clipi de câteva ori şi se concentră asupra acelui nor ciudat: imaginea uşii deschise şi a covorului atârnând îi zgândări bunul simţ aşa cum se întâmpla, de fiecare dată, când administratorul îi suna la uşă şi-l lua la rost în chestiunea fondului de rulment şi a întreţinerii.

„Aşa, carevasăzică, am ajuns să văd şi nori cu uşi, ce să mai!” observă cinic, Vintilă.

Din păcate, fiind mai în vârstă, chiar nu reuşi să vadă clanţa în toată splendoarea ei, însă intui că ar fi chiar ea, pentru că se zărea ca un punct bine definit în spaţiul albicios al uşii. Închise ochii, gândindu-se că o luase deja pe arătură. Ce să caute un covor în faţa lui, chiar aşa, un covor care se termina lângă bărbie şi începea, mai mult ca sigur, undeva acolo, printre nori. Să fi fost, de fapt, în holul blocului şi să aibă halucinaţii cu tavanul nezugrăvit de ani de zile? Întoarse capul şi zări un camion zgâlţâindu-se pe stradă, apoi se uită în spate şi ciucureii îl loviră exact în frunte. Era clar, nu prea visa. În cazul ăsta, trebuia neapărat să o cheme şi pe nevastă-sa, să-i arate şi ei aşa minunăţie de covor, clanţă, nor. Se va bucura, cu siguranţă, mai ales că el nu reuşise niciodată, din meseria lui, să-i cumpere un covor adevărat. Doar o mocheta din plastic, dar, bună şi aia, la urma urmei, nu? Ce să-i faci?! Oricum, de câte ori ţi se poate întâmpla să fii martor la aşa ceva? Îmbărbătat, îşi puse în minte să ajungă la blestematul de interfon, să sune odată, să coboare Marieta să vadă şi ea minunea! Încercă să se întindă spre butonul negru de plastic dar junghiul din picior îl înţepeni la loc. Dezamăgit, se întoarse cu mare greutate spre covorul din care ciucureii, pe lângă mirosul îmbătător pe care-l emanau, începură să scoată şi sunete cristaline în timp ce se loveau, ghiduşi, unii de ceilalţi. Îi atinse uşor, cu vârful degetelor şi ei, sfioşi, se traseră la o parte; tremurând, pipăi covorul care era nespus de moale şi roşu, aproape vişiniu. În faţa lui, deasupra ornamentului cu motive angelice apăru, precum genericul filmelor pe ecranul televizorului,  o săgeată neagră, groasă, cu vârful îndreptat spre acel nor.

„Urcă, hai, urcă” chicotiră ciucureii, „şi nu-ţi fie frică, doar eşti aşteptat acolo, sus! O să îţi placă foarte mult, ai să vezi!”

Vintilă îşi drese vocea şi răspunse aşa cum îi răspundea, în fiecare zi, maistrului: „vă rog, unde să mă duc? E nevoie de mine, pe undeva? Tocmai m-am întors de la serviciu şi…”, „sst, ai încredere,  nu te mai codi atât, hai odată!” clipociră ciucureii, bâţâindu-se în faţa lui.

„La urma urmei, de ce nu!?”, mormăi el aproape convins; îşi luă  avânt şi, după o luptă scurtă cu junghiul din picior, se agăţă de marginea covorului, observând cu recunoştinţă cum ciucureii nu numai că îi făcură loc dar îl mai şi apucară de încheieturile mâinilor.

„Ce mai ciucurei educaţi…!” reflectă cu nasul afundat în textura moare şi vanilată, simţindu-se şi un pic răsfăţat.

La început se balansă uşor, târşâindu-şi picioarele de asflat, însă după câteva momente  covorul acela fermecat se înăltă, silenţios, către cer. Şi, pe măsură ce se tot ridica, vedea în bucătăriile oamenilor, mai întâi pe cei de la etajul doi, la trei şi patru era întuneric, la cinci, domnul Stere mânca, iar la şapte nevasta lui Istrate fierbea ceva într-o oală.

„Ţii, ce chestie!” făcu uluit, întinzându-şi gâtul pe lângă marginea covorului. Fără să-şi dea seama, se înălţa din ce în ce mai repede, văzu blocurile, maşinile, oamenii, tot mai mici, transformându-se ca într-o machetă a unui oraş şi ce frumos era!

„Chiar aşa s-o vedea, tot timpul? Nici c-ai crede…!” îşi spuse gâtuit de emoţie, la care ciucureii îl strânseră de mână, de două ori, încuviinţând. Înaintară printre nori, bucurându-se de aroma proaspătă ce sălăşluia acolo şi, într-un sfârşit, covorul îşi încetini ascensiunea după care se opri cu totul.

„Ai văzut, că a fost frumos? Am ajuns!” şuşoti un ciucurel, gâdilându-i urechea. Vintilă se agăţă, uşor speriat, şi mai tare de covor, privind în jur. Deasupra, dar nu foarte departe, văzu intrarea la care se uitase adineauri, când era încă pe asflat, printre muritori; cu o energie pe care nu o mai simţise de mulţi ani, adună covorul ca pe un şnur şi se căţără până aproape de intrare, acolo de unde putea sări, fără să cadă înapoi. Zări şi uşa care era mai mare decât orice uşă pe care o văzuse vreodată, strălucind în lumina soarelui netulburat de nori sau noapte. Se intimidase cu totul, căci nu ştia ce să facă, aşa că, dregându-şi vocea ciocăni la uşa deschisă.

– Bună ziua, aici e cumva, ă…? încercă să întrebe, dar din cauza emoţiei uită cu desăvârşire cum se numea acel loc, unde ajungeau mai toţi oamenii buni.

Dinăuntru, nu se auzi mare lucru, doar un soi de foşnet. Vintilă se încruntă şi se uită mai atent în acel coridor sau ce-o fi fost.

„Aşa o fi aici la îngeri, mai linişte” gândi el, încercând să-şi controleze tremurul bărbiei.  Mai încercă odată, ciocănind în uşa de metal, care răspunse „of,of”.

– Alo, nu vă supăraţi că întreb,  dar aici e Palatul Domnului? Am fost invitat şi iată-mă, am venit, spuse un pic mai hotărât. Aşteptă câteva secunde, încruntând sprâncenele; aceeaşi tăcere şi foşnetul pe care-l mai auzise. Se uită în spate, afară, şi desluşi nişte nori mai mici iar printre ei, ceva brun. „Hmm, probabil că acolo e lumea pământească; ei, da, am bătut atâta drum şi acum să mă întorc cu mâna goală?!” Mai însufleţit, intră în acel Hol al Palatului. Se aştepta, sincer, să fie primit de îngeri silifii întâmpinându-l cu un jilţ şi un pahar cu nectar de caise. Dar, nici urmă de aşa ceva! Chiar un curent de aer rece bântuia pe acolo şi nici multă lumină nu era. Arăta, mai degrabă, ca o încăpere obişnuită, cu pereţii betonaţi şi nisip pe jos. Când ochii i se obişnuiră cu întunericul de acolo, tare se miră să vadă stând pe jos şi sprijinindu-se de betonul pereţilor, câteva figuri de oameni care se continuau cu nişte trupuri mai plăpânde şi care nu arătau deloc prietenoase sau sănătoase.

Ochii bulbucaţi îl priveau intens iar gurile ca nişte găuri se mişcau scoţând sunete asemănătoare unui fâsâit.

Vintilă se uită la ei, ei la Vintilă şi, într-un final, întrebă, aşa într-o doară:

– Bună ziua, ce mai faceţi?

– Îhî, cine? întrebă unul dintre ei, ridicând posac din umeri şi, fără să aştepte răspunsul, îi indică o direcţie, înainte.

Vintilă se uită atent, dar nu desluşi mare lucru, dar fiind deja acolo, în Audienţă, ce era să facă? Poate că fusese deja anunţat şi arătarea era doar vreun portar sau, la urma, urmei, speculă el, urâtul ăsta o fi cu cei refuzaţi, ăia de stau să aştepte scara care merge în sens invers. Aşa cum e pe la interviuri, când hoardele de sărăntoci cu CV-uri refuzate trebuie să ia tramvaiul înapoi, spre casă. Ei, da, săracii, nu poţi să împarţi dreptatea pe lumea asta, însă pe ailaltă? Vintilă se opri, blocat. Păi, cum, nu era în partea ailaltă? Ce făceau rataţii ăia, acolo? Ce era locul ăsta? O, Doamne, ce bine că m-ai chemat la Tine, am atâtea întrebări…

Îşi îndesa mâinile în buzunare şi găsi un cocoloş de chit; îl luă între degete bucurându-se să găsească resturile vieţii lui anterioare şi, un pic mai liniştit, o luă în direcţia arătată, înaintând prin culoarul întunecat până când ajunse în faţa unui perete de care atârna ceva scris pe o placă de tablă: între orele 13-17 vă rugăm, păstraţi liniştea!

Se opri în faţa bucăţii de metal, uitându-se la literele scorojite.

„Poate că El se odihneşte la ora asta, dar, totuşi, nu putea trimite pe cineva să vopsească literele astea?” îi străfulgeră prin minte, reflexul de meseriaş. Stătu un moment, chibzuind la ce ar fi trebuit să facă. Să stea acolo, în faţa peretelui şi să aştepte? Sau să revină mai târziu, după ora 17? Chiar aşa, cât să fi fost ceasul? Îl căută la mână dar nu-l găsi: „o fi căzut când mă ţineam de Covor”, gândi, frecându-şi încheietura mâinii şi regretând ceasul chinezesc, din plastic, primit cadou de la fratele lui, cu mulţi ani în urmă.

Ascultă cu urechile ciulite, apoi se hotărâ să se întoarcă la Refuzaţi, să-i întrebe cât trebuia să mai aştepte până când urma să intre la Interviu; o luă înapoi pipăind pereţii şi inspirând mirosul de abur ce plutea acolo. Din spate, venea un vuiet încet, un zgomot de ventilaţie industrială, sunet pe care-l cunoştea atât de bine.

Ajunse în Hol şi îi văzu exact acolo unde-i lăsase. Cel care-i arătase direcţia părea că doarme cu capul căzut pe pieptul stacojiu. Ceilalţi, nu făceau nici ei mare lucru, mai pleoscăiau din când în când, pleosc, pleosc, la fel ca şi picăturile de vopsea când cădeau pe ziar. „Ce-o fi aici, chiar aşa, se doarme încontinuu? Nu lucrează nimeni în Grădini” se întrebă, scărpinându-se în cap. Tiptil, se apropie de primul pe care-l boteză, în gând, Istrate, pentru că arăta precum administratorul blocului. Ajunse la el şi, ascultându-i respiraţia înceată, îl zgâlţâi uşor de umăr:

– Ăă, linişte, vă rog, se auzi venind brusc din gura aceea fără dinţi. Curios, Istrate nici că se mişcă dar deschise ochii, privindu-l enervat.

– Da, ce s-a întâmplat? Adormisem un pic, sunt foarte obosit, rosti gura lui Istrate şi, cu o mişcare a capului, întări cele spuse.

– Mă scuzaţi, eu sunt Vintilă şi am venit mai devreme…

– Cu ce, întrebă Istrate, ai venit cu Scara?

– Scara? Care scară? Am urcat cu…, hmm, de fapt, m-a luat Covorul, mărturisi contrariat Vintilă.

– Covorul? Aha, acum înţeleg. Eu sunt Virgil şi am venit pe jos, cu mult timp în urmă.

Arătarea părea că avea chef de trăncăneală şi nu mai părea chiar atât răuvoitoare. Doar ochii aceia bulbucaţi îi dădeau fiori. Să afle cât trebuia să aştepte aici, apoi să-şi rezolve treburile şi să se întoarcă degrabă în lumea lumească.

Vintilă se lăsă pe vine şi se uită la celelalte trupuri.

– Domniile lor, cine sunt, prieteni? încercă el cât mai politcos.

Virgil căscă şi spuse plictisit.

– Mai dă-i în mă-sa, zac pe aici de nu ştiu când. Habar, n-am. Şi, ia spune, cum se face că ai venit cu Covorul? Ai relaţii, îl cunoşti pe Administrator?

– Administrator? Ce administrator?  Păi eu ştiu doar un administrator, stă la 7 şi nu ne înţelegem prea bine. Mă rog, de la întreţinere şi fondul de rulment, şopti trăgând cu ochiul spre Uşa care rămase deschisă şi la covorul care se întindea în vânt ca un şarpe.

– Hai, mă, lasă-mă în pace, eu m-am chinuit o groază să ajung aici şi tu-mi zic că ce, ţi-a apărut Covorul de Lux în faţă şi hop ai ajuns aici?! Ce naiba, cu cine crezi că vorbeşti aici? Am fost profesor universitar, de limbi moar.., a, clasice.

– Eu sunt vopsitor şi chiar aşa mi s-a întâmplat…. dar lăsaţi asta, ştiţi cumva cât e ceasul? Scrie acolo să nu facem zgomot până la ora cinci. Voiam să ştiu cât trebuie să mai stau pe aici.

– Vopsitor, zici? Şi ce vopseai? Ciorile de pe gard? râse Virgil întinzându-şi gura precum un elastic.

– Domnule, nu putem fi politicoşi? Chiar aşa, ce faceţi aici? Spuneţi că aţi fost profesor, om cu carte. Ce căutaţi aici, unde ajung oamenii fără calificare?

Dacă ar fi putut, Virgil l-ar fi pocnit. Aşa că, răspunsul veni mai mult ca un oftat plin de resemnare.

– Ce să fac?! Aştept. Şi, ştii ceva? Habar n-am cât e ceasul, aici nu e ca acolo, jos. Nu sunt ceasuri, pe nimeni nu interesează cât de târziu e.

– Păi şi atunci, ce scria acolo…

– Unde?

– Atârnat de perete…!

– Ah, da, înţeleg!

– Da?!

– A, nu, aia e rămasă de mult. Până renovează Palatul au adus camera asta. Eu am crezut că-i centrală de cartier, tu ce crezi că e?

– Păi, nu-i ăsta Palatul Domnesc?

– Ei, pe dracu! E o Staţie, aici doar iei o pauză. Trebuie să aştepţi şi, dacă eşti strigat…, mă rog, nu ştiu ce se va întâmpla, nimeni nu ştie. Dar, sigur, trebuie să aştepţi aici, până te cheamă.

Vintilă se aşeză pe cimentul umed. Să închidă oare uşa aceea, să nu-i tragă cumva curentul?!

– Şi cât trebuie să mai aştept? Dumneavoastră, staţi de mult? Nu de alta, dar mă aşteaptă şi pe mine familia…

– Veneai de la lucru când s-a întâmplat?

– Da, păi trebuia să merg în piaţă şi mi s-a făcut rău de la picior, în faţa blocului…

– Aşa se întâmplă. Eu eram la cursuri, citeam un text copiat de pe un pietroi vechi, parcă era în latină, iar studenţii picoteau, unii dormeau, aşa că m-am enervat atât de tare încât…mda, am luat-o la fugă pe scările facultăţii. Până am ajuns aici. E poveste lungă şi nu mai am chef să…

Căscă atât de tare încât aerul ieşi din el ca dintr-un tub de oxigen.

– Ţii, ce plictiseală pe aici! Auzi, dar o glumă de jos, de acolo, mai ştii? Ăştia de lângă mine nu vorbesc prea mult…

– Mda, făcu Vintilă, gândindu-se la un banc. Adevărul era că nici el nu avea chef de taclale.

– Eu nu prea ştiu bancuri. Când eram la şcoală, ehe, acum mulţi ani…

– Ei, lasă, atunci hai să ne odihnim un pic, sugeră Virgil întorcându-se cu

greutate.

Vintilă se rezemă cu spatele de perete şi privi uşa prin care intrase în acel loc ciudat. Dar, ce se tot mira de locul ăsta, toată situaţia fusese bizară, până la urmă. Se gândi la întreaga zi, cum plecase de la lucru, ca de obicei, după care, în drum spre piaţă, i se făcuse rău de la picior şi numai printr-un noroc, ajutat de domnul acela politicos, ajunse în faţa blocului. Nimic nu prevestise apariţia acelui covor, ciucureii şi săgeţile vorbitoare. Nu, cu siguranţă, nu era ceva întâmplător. Trebuia să aştepte şi să vadă ce i se pregătea. Nu degeaba Ciucureii Vorbitori îi spuseseră să urce!

Virgil probabil că visa pentru că mormăia ceva, într-o limbă necunoscută şi, din când în când, îşi mai trăgea nasul.

„Băi, frate, ce chestie”, constată, uitându-se la Tavanul Invizibil. I se făcuse şi sete, dar de unde să bea ceva? Mai ales că lui nu-i plăcea decât apa minerală carbogazoasă. Se gândi şi la nevastă-sa, cum îl aştepta în bucătărie cu masa pusă, să-i aducă legumele pe care trebuia să le fi luat din piaţă. De afară venea un curent de aer îmbietor şi era atât de multă linişte, încât, uşor, uşor, purtat de mormăielile lui Virgil adormi şi visă că era cu Viorel în fata balustradei vopsite într-un argintiu atât de orbitor, încât nici nu te puteai uita la ea.

– Băi, dar ce lumina e aici Vintilă, tată…mai ai mult, că mă dor ochii?! comentă Viorel care arăta foarte tânăr, aproape ca un elev de liceu.

– Am terminat acum, zi şi tu! zâmbi el privind fericit balustrada. Ia uită-te la ei, cât de mulţumiţi sunt, şi îi arătă lui Viorel oamenii sidefii care urcau împăcaţi Scara, ţinând în mâini hârtii roz din care parfumuri se scurgeau pe treptele de marmură.

– Mamă…şopti Viorel plin de admiraţie, tu eşti un maestru…chiar acum trebuie să plecăm, să le arătăm şi lor…

– Vintilă!

Sunetul puterni sparse liniştea şi îl trezi brusc. Clipi des din ochi şi îl văzu pe Virgil cu gura deschisă, sforăind.

– Vintilă, eşti acolo? vocea groasă venea de undeva de sus, dintr-un difuzor din care se auzeau fâsâituri şi păcănituri dese.

Sări în picioare scobind cu privirea în direcţia vocii.

– Aici, Măria Ta! spuse umil, gândindu-se că-i venise, în sfârşit, rândul. Sunt chiar aici!

– Păi, atunci, arată-te, măi băiatule! Nu te văd!

– Măria Ta, unde să mă duc? Sunt doar un simplu…

– Către Poartă, du-te acolo, să fiu sigur că eşti tu! clarifică Vocea, un pic mai calmă.

Vintilă se mută în cadrul imens al porţii, cu spatele la cerul nesfârşit de albastru, netulburat de nori sau noapte şi se opri acolo cu mâinile întinse pe lângă corp.

Din difuzor se auzi un foşnet de hârtii, apoi o pocnitură şi, din nou, paraziţii.

– Da, se pare că eşti chiar tu, spuse Vocea, de data asta mult mai prietenoasă.

Şi cum să fie altcineva? Cu haina ponosită, părul rar şi barba lungă, mirosind a vopseluri, putea s-o dovedească şi cu buletinul, dacă ar fi trebuit.

– Chiar eu, Măria Ta!

– Ei, hai, nu mă lua cu de-astea. Mergi înainte până ajungi în faţa unui perete şi aşteaptă acolo, spuse vocea, după care, difuzorul se opri brusc cu un păcănit.

Vintilă rămase preţ de câteva secunde în faţa Porţii uitându-se la Virgil, care dormea în continuare. Să-l trezească? Să-i spună că fusese chemat? Mai bine nu, oricum nu îl ştia foarte bine şi nici discuţia lor nu fusese chiar atât de amabilă.

Intră prin culoar şi ajunse în fata peretului pe care atârna placa de tablă: între orele 13-17 vă rugăm, păstraţi liniştea.

Se opri în faţa lui şi aşteptă, nervos. Ce urma să i se întâmple? De ce îl chemaseră?

După câteva secunde, se auzi un uruit puternic apoi peretele glisă lin, până când, în faţa lui se desfăşură priveliştea unei Camere minunate, toată scăldată într-o lumină portocalie, cum nu mai văzuse vreodată.

– Intră, Vintilă, hai înăuntru, se auzi o voce cristalină din Interior. Îşi drese vocea şi intră uşor, timid să calce pe acel Covor, atât de gros că intra în el până la glezne.

– Să mă descalţ? întrebă gâtuit de emoţie. Am venit de pe drum şi ştiţi…

– Nu, nu-i nevoie! Aici suntem cu toţii puri, chiar şi tu, susură vocea de undeva din spatele unei Draperii Vişinii.

Înaintă un pic mai încrezător şi se opri în mijlocul Încăperii, învăluit în lumina aceea şi cu sufletul împăcat. Totuşi, setea îl chinuia, din nou, parcă tot mai tare.

– Sigur, ai umblat atât de mult, ţi-o fi şi ţie sete, cântă Vocea şi, imediat, două dozatoare apărură în faţa lui. Hai, bea, mai ai un pic de aşteptat aici!

Vintilă se apropie de dozatoare, care arătau la fel ca şi cele pe care le văzuse prin mall-uri. Pe unul era scris în cariocă, „aromă busuioc, carbogazoasă”, iar pe celelalt, „esenţă ambrozie, plată”. Fără să stea pe gânduri, lua pocalul de argint din faţa Apei cu Busuioc şi îl umplu până sus apoi îl bău fără oprire, izbăvind setea chinuitoare.

– Domnul este ocupat cu cele de la subsol, sunt treburi urgente, însă te aşteaptă, în curând! Aşează-te şi odihneşte-te un pic, susură cristalin Vocea. Un jilţ din catifea apăru la dreapta lui şi abia apucă să lase Pocalul pe măsuţa de lângă dozator că se şi trezi tolănit în acel Jilţ.

Şi ce bine era acolo, cât de moale şi de cald putea fi! Părea singur în acel loc, dar ştia că Vocea era pe undeva pe acolo, în spatele Draperiilor şi îl urmărea. Nu-i era teamă, se simţea liniştit, de parcă ar fi ajuns chiar la el acasă şi oricum, ei ştiau totul despre el. Fusese bun, omenise de câte ori avusese ocazia, nu omorâse pe nimeni şi nici bogat nu era. Ba chiar, dimpotrivă! Avea datorii peste tot, nu pleca în concedii şi nici la vreun restaurant nu mâncase, în ultimele decenii. Aşa că, ce avea de pierdut?!

Sunetul unui gong întrerupse şirul gândurilor. Vintilă tresări şi, de nerăbdare, începu să-şi roadă unghiile. Draperiile se traseră la o parte, dezvelind în spatele lor o uşă din lemn negru, cu clanţa argintie, imensă.

– Vintilă, apropie-te! se auzi din spatele acelei Uşi.

Sări din Jilţ şi se apropie, tremurând. Urma să-l vadă pe Domnul, urma să vorbească cu El şi să-i asculte poruncile! Simţi un nod în gât când privi acea Uşă Domnească deschizându-se încet. Se spropie şi mai mult, până când văzu, în spatele ei, un alt culoar din tavanul căruia lumina candelabrelor se curgea asemeni vinului roşu. Ce arome răzbăteau şi ce muzică răsuna de acolo! Uşa se deschise cu totul şi intră tremurând din toate încheieturile. În capătul culoarului văzu ceva asemănător unui scaun gigantic, din lemn gălbui, cu spătar din catifea mov.

Cu siguranţă, acela nu era altceva decât Tronul şi de acolo, mai mult ca sigur, El dirija armatele Sale împotriva Răului.

„O, Doamne”, murmură, prăbuşindu-se dintr-o dată la podea. Nu mai auzi nimic în jur, nu mai simţi pe nimeni, totul se transformă în întuneric şi tăcere.

– Vintilă! auzi ca de departe, ascultă-mă cu atenţie, fiul meu, nu avem prea mult timp la dispoziţie, aşa că trec direct la subiect!

Voi să-i spună că e acolo, ochi şi urechi, trup şi suflet, la dreapta Lui, gata să sacrifice orice, oricând, pentru a-i înfăptui Opera.

– Fiule, toate merg prost acolo jos, la voi! Ştii tu, asta? Dar mai prost decât m-aş fi gândi eu, acum mulţi, foarte mulţi ani! E jalnic şi sunt foarte, foarte, supărat!

În întunericul ce-i copleşea simţurile, Vintilă suspină, ascultându-L şi gândindu-se la toate cele. Şi câte mai erau, o groază!

„Ce să fac, Măria Ta, sunt o simplă oaie în turma asta…! Ştiu cum merg toate, le văd, zi de zi! Ce să fac?” gândi el frângându-şi sufletul de suferinţă.

– Am nevoie de oameni ca tine, să intre în Armata Mea, să lupte împotriva lui! De oameni duri şi trecuţi prin viaţă! Eşti cu Mine sau Mă abandonezi şi tu?

„Tată Ceresc, tu eşti totul, eu furnica din muşuroiul Tău, porunceşte-mi şi voi urma Calea! Dar, arată-mi ce să fac, eu sunt doar un vopsitor, zugrav şi mă pricep cel mai bine la pensule, trafalet şi bidinea!”

– Hm, se auzi bubuitura cerească, dar poţi să înveţi, nu? Cum vrei tu să aperi Chivotul Legii, Vintilă?

„Iartă-mă Tată, atâta pot eu să fac!” murmură ruşinat de el însuşi. „Am şaizeci şi trei de ani, ies la pensie, abia merg!”

– Da, fiule, ştiu, puterile carnale slăbesc, dar şi dorinţele! Pe asta mă bazez! Eşti mai pur decât un copil de ţâţă, în schimb ai văzut lumea în toată urâţenia ei! De asta am eu nevoie!

„Atunci, primeşte-mă, Măria Ta! Spune-mi ce să fac şi voi lupta până la moarte! Până acolo şi chiar mai departe de ea!”

– Moarte? Ce-i aia, Vintilă? Aici sunt multe Camere, fiecare cu numele Ei. Uite, dacă ţi-e frică de aşa ceva, vei ajunge ca ăia de la intrare. Asta-i ce vrei tu, cu adevărat?

„Trupul mi-e la capătul drumului, sufletul abia îşi începe călătoria” şopti înlăcrimat, lipindu-se şi mai tare de Duşumea.

„Şi nu voi ajunge ca Virgil, Tu vei vedea cine este Vintilă!”

– Aşa te vreau, pregăteşte-te Vintilă, lupta abia începe! Vei fi Căpitanul Meu, vei conduce Armatele în glorioasa lor luptă! Ce zici?

Simţi setea împungându-i gâtul şi foamea devorându-i trupul, îşi simţi fiecare muşchi vibrând la Cuvintele Sfinte până când aroma de busuioc îl învălui stingând focul ce-i izbucnise în măruntaie iar gustul celor mai fine cărnuri şi fructe îl sătură peste măsură.

„E o minune” recunoscu Vintilă, simţindu-se întremat şi gata de acţiune. Parcă avea douăzeci de ani şi nimeni nu se mai putea măsura cu forţele lui.

„Dar, cu ce să lupt, Tată, îmi trebuie armele Tale” adăuga el, uşor derutat.

– Toate la sorocul lor! Vei vedea în curând cine eşti, cu adevărat! exclamă Întemeietorul făcând Duşumeaua să vibreze. Te-am chemat la mine să-ţi spun toate astea şi să te pregătesc, aşa cum se cuvine. Nu m-ai refuzat, aşa că te voi răsplăti, din belşug! Trezeşte-te acum, Vintilă! comandă El făcând aerul să se înfoaie ca o tornadă în jurul trupului firav.

Vintilă se simţi ridicat şi deschise, încet, ochii, aşa cum nu-i mai deschise de mulţi, mulţi, ani.

Stătea chiar în faţa Tronului, mult mai înalt şi puternic decât fusese vreodată; observă că nimeni nu era aşezat acolo aşa că, fără nicio ezitare, se urcă încet, pe treptele din marmură ce duceau la Scaun. Privi în spate şi văzu nişte arătări sidefii venind spre el, fiecare ţinând în mâinile firave hârtii roz din care parfumul se scurgea ca şi ploaia de pe petalele trandafirilor.

Mijindu-şi ochii ca un adevărat luptător, se aşeză pe Tron şi se sprijini de spătarul acela catifelat. Cât de minunat putea fi! Energia ieşea din el ca şi vopseaua din bidineaua muiată-n găleata plină ochi dar ştia că ea trebuia folosită aşa cum dictase Făcătorul: în lupta cu răul, cu Bestia şi puii ei, Fiarele.

„Aşa deci”, gândi Vintilă, mângâind Sceptrul şi privind trupurile sidefii cum se aliniau pe marginile covorului ce duceau la el. Un sunet ascuţit de trompetă inundă camera şi tobele începură să tropăie mărunt. Ce muzica înălţătoare îi curăţa sufletul şi ce soldaţi avea, cum se putea pierde Războiul?

– Imposibil! tună el, ridicându-se de pe Tron şi izbind cu Sceptrul în dalele de marmură. Niciodată!

Tobele îşi înteţiră ritmul, iar candelabrele se aprinseră, toate; pe uşa pe care intrase ca un umil pensionar, îşi făcură apariţia nişte făpturi înalte, care ţineau, fiecare, de marginile unei Oglinzi uriaşe. Se apropiară de el şi o aşezară în faţa lui Vintilă care, înainte de a se privi în ea, închise ochii pentru ca apoi să-i deschidă treptat şi, în sunetul Imnului, să descopere, bucăţică cu bucăţică, pe Adevăratul Vintilă!

Talerele se izbiră între ele ca şi norii încărcaţi de furtună, trompetele loviră ca şi lăncile iar ochii lui se rotunjiră ca şi scuturile Soldaţilor.

Chiar acolo, în strălucirea Oglinzii, aşezat precum un pietroi în fata puhoiului negru, înalt, cu părul blond, tuns scurt şi pieptul ornat cu muşchi pe care numai Căpitanii puteau să-i aibă, stătea cu braţele încrucişate şi înveşmântat în armura ţintuită-n pietre preţioase. La picioarele lui, sub scut, se afla arma cu care va veghea Graniţele şi va azvârli necuraţii în Cenuşă, chiar acolo stătea Bidineaua de Aur, cu însemnele Puterii încrustate în ea.

Ridică scutul şi Bidineaua apoi se prăbuşi la podea, sărutând Covorul ce-l adusese până acolo şi-l transformase, cu un singur cuvânt, din acel pensionar rablagit şi îmbibat în mirosul dizolvanţilor, în Vintilă Războinicul, Vintilă cel Mare!

– Amin, Atotputernicule şi Atoatefăcătorule, sunt aici, la dreapta Ta, acum şi-n vecii vecilor! tună, agitând bidineaua în aer şi împroşcând cu stropi de Apă Cerească peste tot.

Lanţul luptătorilor sidefii aprobă ridicând săbiile de Cristal, apoi se lăsă liniştea.

Unul dintre Războinici se apropie de el şi, fără a-i spune un cuvânt, îl făcu să înţeleagă că era timpul să plece la Luptă. Degetele trandafirii îi indicară o altă cameră, ce rămăsese ascunsă-n întuneric până atunci.

„Atunci, să mergem”, răspunse fără ezitare Vintilă cel Mare, ridicându-şi scutul şi Bidineaua ca pe nişte paie şi păşind în încăperea mult mai mică şi mai simplu decorată. Din spate, Imnul îşi trăia ultimele note în timp ce el măsura încăperea de sus până jos, aranjându-şi armura şi cântărind Bidineaua în mână.

În dreapta lui, deasupra unui panou cu mai multe butoane, numerotate de la unu la zece, stătea scris: „…censorul: 311. În caz de avarie, aşteptaţi sosirea tehnicianului”.

Fără să stea prea mult pe gânduri, apăsă al şaptelea buton, de jos în sus, până acesta intră cu totul în gaură şi camera începu să trepideze sub el, după care se pomeni transportat în jos, la început atât de încet, încât putea să citescă inscripţiile obscene de pe betonul cenuşiu ce se prelingea tot mai repede în faţa lui, până când imaginea oraşului se aşeză cuminte sub el. Se apropie, ţinându-se de bara fixată în peretele din lemn şi întinse gâtul în afară. Venea un nor, aşa că, precaut, se retrase când văzu aburul acoperindu-l cu totul, intrându-i în plămâni şi făcându-l să clipească des. În scurt timp, privea din nou oraşul, care se făcea tot mai mare, până desluşi chiar şi piaţa de unde ar fi trebuit să cumpere cele necesare gospodăriei.

„Chiar, aşa”, gândi Vintilă, „ce diferenţă, în câteva ore!” Pipăi mânerul Bidinelei şi scutură mâna, bucurându-se de sunetul zalelor care îi acopereau umerii laţi, simţind, pentru prima oară, că se va duce acasă cu mândrie şi Marieta îl va primi ca pe un erou. Va uita şi de ceapă şi castraveciori şi nu va fi supărată că ajunsese un pic mai târziu. Chiar meritase!

Aruncă, din nou, o scurtă privire în jos, la clădirile de sub el şi recunoscu, bucuros, blocul în care stătea de atâţia ani; desluşi, chiar şi scaunele de plajă pe care administratorul (unicul deţinător al cheii de la terasă) le scosese pentru ca nevastă-sa să se poată bronza ca o soţie de oligarh apoi văzu apropiindu-se, ca o maşină fără frâne, casa liftului după care se lăsă semiobscuritatea şi simţi mirosul atât de cunoscut al scării de bloc. Camera îşi continuă coborârea în vuietul pe care îl ştia atât de bine şi la a cărui continuitate contribuise, substanţial, prin fondul de rulment, ani de zile.

„Ei, da, acum începe adevărata luptă”, se îmbărbătă, proptindu-se în fata ieşirii. Camera se opri brusc, zguduindu-se, în faţa unei uşi de fier, cu o fâşie de geam metalizat la mijloc.

„Trebuie că am ajuns” gândi, împingând uşa aceea, de parcă ar fi deschis porţile Răului. Un neon aproape consumat lumina culoarul din faţa lui. Merse hotărât, apăsând pe ciment, până ajunse în faţa unei uşi din lemn maro cu un 22 deasupra vizorului colorat.

„Aha, aici erai…!” spuse Vintilă, apăsând suneria, ce ţârâi prelung. Din spatele uşii se auzi un om tuşind, apoi papuci apropiindu-se şi un foşnet la ochiul vizorului.

– Ia uite-te, veni din spatele vizorului, cine a venit, în sfârşit….!

Lanţul şi iala îşi făcură de lucru apoi uşa se deschise larg expunând în prag un om mic de statură, îmbrăcat în treining. Din casa venea miros de mâncare şi un televizor transmitea ceva din sufragerie.

– Păi, ce faci băi Vintilă, la ora asta se vine? Eu ţi-am zis pe la 5 după-masă!

Vintilă se uită la ceasul atârnat lângă un poster. Era aproape 11 noaptea.

– Doar acum s-a putut. Nu am reuşit mai devreme, am avut ceva treabă! Dar, putem începe, nu?

– Băi Vintilă, tu vrei să-mi zugrăveşti camera la 11 noaptea? Nu eşti sănătos la cap? Ce-ai făcut, bre, iar ai băut? Băi tată, băi, da unii chiar crede că aşa se face treaba, ca la ei la servici! Ţâţâi, şi-l măsură din cap până la picioare.

– Hai, du-te acasă, vorbim altădată, deşi restanţele alea nu se plăteşte doar cu promisiuni, că nu eşti nea Nicu. Da?

– Istrate, spuse Vintilă, dacă am venit acum, înseamnă că termin astăzi. Apropiindu-se, îl împinse uşor în hol şi, mângâind mânerul bidinelei, intră după el.

– Ai auzit, Istrate?  continuă el hotărât.

Administratorul îl privi mut de uimire.

– Ce face, ce-ai…?

– Gura, Istrate, hai să vedem ce-i pe aici, astăzi chiar pot să-ţi fiu de folos!

Închise uşa, încet, şi bindineaua îi alunecă din mână.

– Băi, băiatule, ţine-ţi pensula aia în buzunar că nu-mi dai mie cu mozol prin casă, da? Pleacă, îţi zic, că dacă nu…

– Dacă nu…, ce? se mai auzi Vintilă din spatele uşii.

Neonul de pe culoar pâlpâi de câteva ori, apoi se stinse; din spatele numărului 22 doar televizorul se încăpăţâna să mai spună ceva.

La scara C a blocului se termina o altă zi, urma o nouă eră.

Sorin T.

Calatorie inspre multimea vida, Ed. Brumar 2011

Aparitii sporadice in Luceafarul, Liternet, etc…