Vacanța la țară (1)

Era un caiet vechi, prăfuit și mare cât un registru contabil, cu coperți tari de carton. L-am lovit cu podul palmei și m-am pomenit într-un nor de praf înnecăcios. Când praful s-a mai așezat am deschis caietul. Pe prima pagină, îngălbenită și zgrunțuroasă ca o hârtie de ziar stătea scris cu litere caligrafiate frumos cu o peniță groasă: FILE DE ADUCERE AMINTE…. Atunci am înțeles că am dat peste altceva, nu era un registru cu socoteli cum erau celelalte caiete. Următoarea pagină era liniată și avea desenat și un chenar pe margini. ,,Însăilări din cronica familiei Ioan Cosma”, de Ioan I. Cosma, sta scris în capul celei de-a doua pagini. Literele erau conturate cu multă grijă, nelegate între ele. Cel care scrisese a folosit un toc cu peniță și cerneală violet, sau poate un stilou vechi pentru că literele erau când mai groase, când mai subțiri dar textul se putea citi ușor căci frazele erau clare, cursive, păreau cântărite îndelung și apoi așezate pe hârtie fără grabă, cu adâncă asumare și respect pentru cuvântul scris care se dorește citit și peste ani.
,,Este frumos și bine ca fiecare om să-și cunoască, întrucât poate, pe lângă părinți și pe moșii și întreg neamul din care se trage’’, își începe Ioan I. Cosma povestea. Caietul e gros, îl răsfoiesc până la capăt și văd că au rămas doar câteva pagini nescrise la sfârșit așa încât voi avea nevoie de ceva timp ca să-l citesc tot. Pun înapoi în cufăr celelalte caiete pe care le-am scos mai înainte și m-am uitat prin ele, mai puțin pe acesta. Apoi închid capacul greu și ferecat. Mai arunc o privire de jur împrejur, ajung în fundul podului, lângă hornul de cărămidă, dar în afară de stratul de praf gros de un deget care acoperă podina, de excrementele de șoareci, nu văd nimic deosebit. Văd doar urmele pantofilor mei pe care le-am lăsat umblând de colo-colo ridicând praful care acum, în șuvoiul gros de lumină strălucitoare care intră prin lucarnele alungite, aidoma ochilor de crocodil, pare un joc cu fire de aur ce se agită haotic. Fără să las caietul din mână, din capătul podului unde mă aflu pornesc spre ieșirea care se află exact la capătul opus. Mergând cu pași potriviți, nu prea mari, îi număr. De la un capăt la celălalt sunt douăzeci și patru de pași.
Satele ardelenești de la munte nu par ospitaliere, mai ales dacă ajungi aici pe înserat. M-am bucurat că atunci când am oprit mașina în fața porții încă nu se întunecase complet. Soarele tocmai se rostogolise în spatele muntelui care se înalță chiar în fața noastră și de acolo lumina satul reflectându-și lumina palidă în bolta cerului pe care deja au început să strălucească stelele.
Am scos la repezeală legătura cu chei pe care tocmai o primisem la pensiune și am deschis lacătul. Poarta grea din fier forjat s-a rotit în balamale cu un scârțâit prelung și strident sfâșiind liniștea densă a serii. Încă se vedea bine casa în mijlocul curții și aleea pietruită acoperită cu mușchi catifelat ce ducea de la intrare până la cele câteva trepte pe care trebuia să le urc pentru a ajunge în pridvor. Și cheile de la ușa casei le-am găsit repede printre celelalte prinse de inel și am deschis-o. În pragul ușii m-a întâmpinat aerul cald din interior purtând cu sine mirosul de casă veche, nelocuită de ceva vreme, miros de lemn uscat mâncat de cari, de lână țesută în scoarțe și ștergare și multe alte lucruri ce se pot aduna în casă de-a lungul a câteva vieți de om. Am pipăit peretele din camera de la intrare în care tocmai intrasem și lângă tocul ușii scunde am dat de comutatorul de curent pe care l-am răsucit. Lumina slabă a becului a inundat camera și atunci am înțeles că nu mai trebuie să mă grăbesc.
Seara, odată cu asfințitul, de pe munte coboară un aer rece și în ciuda arșiței de peste zi, acum simți nevoia să mai pui pe tine o haină. În casă e cald, pereții mai păstrează căldura acumulată dar în grădină, ceva mai departe de ziduri e rece. Ducem bagajele în casă și aruncăm o privire prin toate camerele. E o casă bătrânească, veche de cel puțin un secol dar renovată recent. Nu are multe camere. Cea în care am intrat e un fel de cameră de zi, cu televizor, rafturi cu cărți. Apoi intrăm într-o sufragerie cu mobilă veche, domnească, încrustată, restaurată foarte frumos si apoi într- un dormitor cu doua paturi mari. In capătul opus al casei e bucătăria și o baie mică, amenajată probabil în locul cămării căci acum o sută de ani lumea se spăla în ciubăr, în bucătărie și nu exista o încăpere separată pentru spălat iar veceul se instala în fundul curții. În timp ce eu despachetez bagajele și aranjez lucrurile în dormitor, Maria pune mâncarea în frigider și apoi se apucă să încropească cina.
Între timp s-a întunecat de-a binelea. Mă duc să încui poarta. În capul străzii arde un singur bec stingher iar în rest strada e cufundată în întuneric. Nu se vede lumină nici în case, poate că pe aici lumea se culcă mai devreme. Porțile boltite, imense, înalte cât casele sunt închise, obloanele trase. Se aude doar lătratul căinilor din spatele zidurilor. Închid și eu obloanele geamurilor și ușa de la intrare. În casă e plăcut, cald și intim. Bem câte un pahar de vin de bun sosit și ciugulim câte ceva de-ale gurii. Simt că ochii mi se închid de oboseală după o zi agitată și istovitoare. Așternuturile sunt puțin umede și miros a busuioc. Sting veioza de pe noptieră și ne scufundăm într-o stare neobișnuită de întuneric și liniște. Acasă, în oraș, chiar și noaptea lumina și zgomotul străzii ajung până în dormitorul nostru, farurile mașinilor se reflectă în geamurile caselor învecinate, se aud motoarele și claxoanele. Aici însă bezna e absolută, nu se vede nimic, nici cea mai mică particulă de lumină nu ajunge la noi, nu înțeleg dacă am ochii închiși sau deschiși. La fel liniștea, parcă mă apasă pe timpane, am senzația unui țiuit continuu, venit din cosmos sau dintr-o altă lume, îmi aud bătăile inimii.
-În August eu nu mai plec nicăieri. Mi-a fost destul anul trecut, intru în panică doar când îmi aduc aminte. Nu mai vreau să-mi petrec concediul stând la cozi, în ambuteiaje, să merg kilometri întregi bară la bară, să nu găsesc nicăieri un loc de parcare și toate celelalte nenorociri.
-Măcar o săptămână de concediu trebuie să-mi iau în August, sunt zilele de anul trecut și nu vreau să le pierd. M-am și programat încă de la începutul lui Ianuarie. Și nici acasă nu am de gând să stau, să fie clar. Devenise clar. Totuși, soluția de compromis a gasit-o tot ea. O vacanță la țară, nu departe de casă, la munte, într-un mediu autentic românesc unde se mai păstrează măcar o parte a tradițiilor strămoșești, unde mai poți găsi mâncare de casă, proaspătă și gustoasă, o țuică de prună aromată, unde poți să faci ziua plimbări lungi prin împrejurimi, să admiri biserica, cimitirul, să faci plajă în iarbă, să asculți liniștea serii, să citești o carte sau să mai schimbi o vorbă cu cineva din sat. Sau, și mai bine, să nu faci nimic căci ,,de la odihnă și stat la umbră încă n-a murit nimeni’’. Pare ispititor. Așa am ajuns să luăm legătura cu părintele Cârneală. Am aflat că părintele are o pensiune turistică dar că are și cheile de la casa Domnului Ioan Cosma pe care o închiriază cu asentimentul proprietarului.
Cronica familiei Ioan Cosma, scrisă de Ioan I. Cosma și găsită de mine în podul casei lui Ioan I. Cosma începe cu anul 1818. Nu e nici o noutate ca, într-o familie cu rădăcini atât de adânci, numele de botez al primuluui copil, dacă e băiat , să fie același cu al părintelui său, de-a lungul a câteva generații astfel încât, citind manuscrisul poți să încurci între ele personajele cu același nume. Dar lucrurile se lămuresc pe parcurs. Povestitorul coboară în puțul timpului până când aflăm că se naște primul Ioan Cosma, care este moșul, adică bunicul lui Ioan I. Cosma, cel care a scris cronica. Așa cum era de așteptat, Ioan Cosma a fost la început oier, căci întreaga zonă e renumită pentru tradiția în creșterea oilor. A început oieritul cu opt oi la vârsta de doisprezece ani. La douăzeci și șase de ani avea o sută cinci oi. Până aici viața lui Ioan Cosma pare să nu difere mult de viața celorlalți tineri din sat. Ioan Cosma se căsătorește cu fata primarului dar în al doilea an de căsătorie face un lucru cu totul neașteptat, și anume își vinde toate oile pentru a deschide o măcelărie. Afacerea este descrisă cu multe amănunte și se pare că la vremea aceea era o intreprindere curajoasă. Trebuiau achiziționate de la oieri animale bolnave, bătrâne sau știrbe care se sacrificau, se tranșau și se puneau la fiert. Apoi, carnea care după fierbere se desprindea ușor de pe oase se presa și rezulta pe de o parte seu și pe de alta niște brichete de carne presată care se folosea ca hrană pentru porci. Seul de oaie se vindea unui fabricant de lumânări, pe atunci neexistând parafina sau alte produse petroliere pentru iluminat și acest tip de comerț era destul de profitabil. Brichetele de carne se vindeau unui crescător de porci din apropiere.
Ne-am trezit târziu. Câteva raze de soare și-au croit cale prin crăpăturile obloanelor și acum dormitorul e scăldat într-o lumină difuză. Am ieșit desculț în grădină și am pășit în iarba udă de rouă. Era o senzație atât de plăcută, de odihnitoare și reconfortantă încât orice îndoială cu privire la reușita sau nereușita unui concediu la țară s-a risipit imediat. E o dimineață minunată. În șopronul din spatele casei am găsit o masă pliantă și două scaune pe care le-am instalat în mijlocul curții sub un măr bătrân și umbros. Am pus la fiert cafeaua în ibric și ne-am organizat un mic dejun delicios. E răcoare încă, aerul sticlos a început să se umple cu arome din grădină și cu zgomote mai apropiate sau mai îndepărtate, bâzâit de bondari, cântecul cocoșilor, motoare de drujbă, tropăitul copitelor pe caldarâmul din piatră de râu. Și printre toate aceste zgomote matinale aud și lovituri în poarta noastră. Îmi las omleta cu jumeri aburind în farfurie și mă duc, fără prea mult entuziasm, să văd cine ne deranjează în prima noastră dimineață de vacanță.
Prin grilajul încâlcit al porții disting un domn scund îmbrăcat în reverendă, purtând pe cap o tocă neagră tivită cu catifea mov. Îmi dau seama că nu poate fi decât părintele Cârneală.
-Bună dimineața! părintele e jovial și bine dispus.
-Bună dimineața domn’ părinte! îi întind mâna, mă prezint și îl poftesc să intre în curte.
-Sper că nu vă deranjez.
-Vai de mine! Cum să ne deranjați. Ne-am sculat de mult, mint dar ținuta mea în pijamaua lăbărțată mă dă de gol. Îl invit să mergem spre măsuța din grădină. Acum observ că părintele are în mână un clește mops de instalator și o cheie mare pentru șuruburi. Fug repede în șopronul din fundul curții și mai aduc un scaun. Maria a dispărut. Probabil s-a dus să se îmbrace din moment ce avem musafiri.
-V-am întrerupt de la micul dejun, vai ce rău îmi pare! părintele vorbește pe nas și își ține capul înclinat într-o parte, ca și când ar citi un necrolog pentru întristata adunare și trebuie să trezească emoțiile cele mai dramatice. Când Domnu’ Cosma m-a sunat și mi-a spus că veniți încă nu deschisesem apa, pentru că, nefiind locuită peste iarnă casa, am închis toate robinetele ca să nu înghețe și să nu crape țevile. Am reușit să deschid robinetul spre bucătărie și baie dar cel de la duș mi s-a rupt în mână. Așa o calitate proastă, ceva dezastru și doar anul trecut Domnu’ Cosma a pus robinete noi. Părintele scoate din buzunarul reverendei un robinet nou nouț și o rolă cu bandă de teflon. Ăsta e mai bun, e turcesc.
-Nici nu am observat că nu e apă la duș. Aseară, când am ajuns, eram așa de obosiți că ne-am culcat imediat.
-Vă cred, se circulă rău, mai ales în perioada asta.
Maria coboară cele câteva trepte, în ținută sport, cu un zâmbet larg pe față. Fac prezentările. Apoi privesc spre măsuță. Omleta nu mai aburește de mult.
-Vă rugăm să luați micul dejun cu noi Domnu Părinte.
-Nu vreau să vă deranjez, am îmbucat ceva de dimineață, la repezeală că a trebuit să fug la biserică, avem o lucrare acolo și dacă nu stai lângă muncitori poți avea surprize mari.
-Așa e. Dar Maria mai insistă de câteva ori. Nemții te invită doar o dată la masă, așa se spune, dar nici noi, nici Părintele Cârneală nu suntem nemți. În sfârșit îl convingem să bea o cafea cu noi și să mănânce niște biscuiți cu miere. Ne așezăm la masă și ne continuăm micul dejun toți trei. Omleta e complet rece. Sper să nu-mi cadă greu la stomac untura de la jumări.
-Vă pricepeți la instalații Domn’ Părinte?
-Ce să fac? Nu mai găsești meseriași în ziua de azi, ne descurcăm cum putem, ni se confesează părintele cu un aer de martir. Am mai făcut câte o cârpeală mai ales cu pensiunea asta, dacă se întâmplă ceva nu poți aștepta meseriașul, trebuie să rezolvi problema, clienții așteaptă, se grăbesc.
-O să vă ajut și eu să schimbați robinetul, mă pricep și eu câtuși de cât.
Mai fac și eu câte ceva pe acasă. Acum găsești la magazin orice iar sfaturi îți dă oricine. Încă nu am întâlnit nici un român care să spună că nu se pricepe să facă sau să repare o casă.
-Anul trecut Domnu Cosma a venit aici și a stat toată vara. A fost lucrare mare. Au zugrăvit, au vopsit ușile și geamurile, podeaua, au făcut instalațiile de la zero, baia.
-Am văzut că și mobila e restaurată foarte frumos.
-Adevărul e că de ani de zile nu s-a mai făcut nimic aici de când s-a prăpădit Domnul Ioan Cosma, tatăl lui Domnu’ Cosma, cel de la București. Doamna Cosma, după moartea soțului a plecat la fiul și nora dânsei să stea la ei și nu a mai venit pe aici, iar acum doi ani s-a prăpădit și dânsa, acolo la București. Au adus-o aici doar ca să o înmormânteze.
Fac efort ca să-l urmăresc pe părintele și să nu încurc membri familiei.
-Cunosc foarte bine toată familia Cosma. Nu am apucat să o înmormântez pe bunica Domnului Cosma, eram prea mic pe atunci. Când a murit bunicul, tata-moșu cum îi spuneam toți, la nouăzeci și patru de ani, eu eram deja preot aici, apoi i-am înmormântat părinții. Era o familie fruntașă, aici îi cunoștea toată lumea. Acum, dacă s-au mutat la București legăturile s-au mai rupt, știți cum se spune: ochii care nu se văd se uită.
-Chiar nu pricep, din moment ce au investit și bani și osteneală să repare casa, de ce nu vin să petreacă vara aici, în loc să stea la București în aglomerație și zăpușeală.
-Nu știu ce să vă spun. Anul trecut, când lucrările erau mai spre final, a venit și doamna Cosma dar a stat doar câteva zile și s-a întors acasă. Nu știu de ce. Ca să fiu sincer, mi s-a părut o femeie mai dificilă, poate că venind de la București aici, la țară s-a plictisit, deși toată vara vine la noi lume foarte bună, vin oameni din străinătate și se simt bine. După ce doamna a plecat, Domnul Cosma m-a rugat să vin să fac o sfeștanie. Mi s-a părut ciudat pentru că mai era de lucru la casă și sfeștania se face cînd e totul gata. Ar mai fi ceva, dar să rămână între noi, să nu ziceți că știți de la mine: cât a stat aici Domnu Cosma s-a cam apucat de băut. Mai ales seara nu te mai puteai înțelege cu dânsul. Părintele vorbea acum aproape în șoaptă, ne-am apropiat capetele unele de altele, peste masă să putem auzi ce spune.
-Zicea că dacă nu bea nu poate dormi, că se întâmplă ceva în casă, dar nu mi-a spus ce. De aceea a vrut neapărat să facă și sfeștania. Și poate de aceea nici doamna nu a vrut să mai rămână aici.
Încerc să-mi amintesc noaptea precedentă, prima noapte petrecută în casă. Nu mi s-a părut nimic deosebit, am adormit buștean în câteva secunde. Maria la fel. Totuși poveștile astea nu-mi plac. Nu cred în asemenea fenomene dar nici nu vreau să le experimetez pe pielea mea.
Primul Ioan Cosma despre care se pomenește în Filele de aducere aminte a avut cinci copii, iar pe primul, un băiat, l-au botezat Ioan. Afacerile familiei prosperau iar educația copiilor avea un loc însemnat în viața familiei. De aceea, tânărul Ioan Cosma, după ce a mers mai întâi la școala comunală, a fost trimis la oraș să învețe patru clase la un gimnaziu în limba germană. Întorcându-se acasă după anii petrecuți la școală, Ioan se căsătorește cu o fată de familie bună, adică înstărită, din satul vecin.
Povestea familiei Cosma se împletește strâns cu istoria țării și altfel nici nu ar fi putut să fie pentru că în 1878, după obținerea independenței față de Imperiul Otoman și după cedarea Dobrogei de către turci României, mulți ardealeni pleacă să-și încerce norocul în acest ținut. Unul dintre ei este și Ioan I. Cosma, fiul cel mare al primului, conform cronicii, Ioan Cosma. Populația de origine românescă era foarte puțin numeroasă în Dobrogea acelor ani. Turcii din Dobrogea nu au vrut să rămână sub noua stăpânire și au fugit spre sud, dincolo de noile frontiere ale Romăniei, lăsând în urmă toată averea, case, gospodării, afaceri, tot ce nu se putea lua cu sine în exodul etnic masiv. Era o ocazie foarte bună pentru români să încerce o afacere, o investiție. Ioan I. Cosma pleacă împreună cu un văr și ajung la Köstendje, Constanța de azi. Încearcă să se orienteze în vacarmul de oferte, de negustori, afaceriști, într-o lume în care, cei doi ardeleani veniți dintr-un sat de munte se orientau greu, o lume mai mult orientală cu tradiții și obiceiuri pe care cei doi nu le cunoșteau. În sfîrșit se hotărăsc să cumpere o bucată mare de pământ iar Ioan mai cumpără și un hotel în oraș. De pământ se ocupă vărul, cumpără împreună animale, iar Ioan se ocupă de hotel. Lucrurile însă merg prost. Angajații hotelului fac treabă de mântuială și fură, ne spune povestitorul. În scrisorile pe care le trimite soției, Ioan I. Cosma pare tot mai dezamăgit. Apar unele neînțelegeri cu vărul. Tânăra soție lasă totul și pleacă să vadă cu ochii ei ce se întâmplă cu averea lor, încearcă să salveze câte ceva dar e prea târziu. După câteva luni sunt obligați să abandoneze afacerile din Dobrogea și să se întoarcă acasă cu mâna goală.

Sibiu 20.03.2019

E. Rădulescu

.