Când mi s-a transmis că Șeful cel Mare mă aștepta în birou, m-am pregătit să-mi iau adio de la viața liniștită de până atunci. Figuram ca angajat al firmei de aproape zece ani, timp în care mai mult mă chinuisem să dau impresia că muncesc, decât să o fac propriu-zis. Mustrările de conștiință, pornite de la ideea că-mi încasam salariul pentru simplul fapt că făceam efortul să mă trezesc dimineața să-mi ocup locul la birou, nu erau atât de puternice încât să nu mă lase să-mi savurez somnul fără vise. Mă mulțumeam cu rolul meu de parazit. Mă asemănam cu un vampir care sorbea câte puțin din sângele firmei, dar atât de puțin că ar fi fost ca și cum aș fi luat o gură de apă dintr-un ocean. Nu aveam prieteni cărora să mă laud pentru isprava mea. Viața personală mi se asemăna într-un fel cu aceea de la serviciu.
Am intrat cu teamă în biroul Șefului, aflat la etajul superior, unde nu mă urcasem niciodată, măcar de curiozitate. Nici pe omul care îmi plătea salariul nu îl mai văzusem. M-a surprins că nu era cu mult mai în vârstă ca mine. Îmi creionasem în minte un burtos cu început de chelie sau oricum așa ceva. M-am pomenit în schimb în fața unui bărbat cu aspectul de fost sportiv de performanță, elegant atâta cât trebuie, nimic exagerat. Avea câteva hârtii în mâni, peste care s-a mai uitat odată înainte de-a le pune pe birou și a-mi acorda atenție.
Nu mai sta acolo, ca o statuie, că mă faci să mă simt prost, mi-a spus, dându-mi de înțeles să mă așez pe scaun, ceea ce am și făcut.
Da, domnule, mulțumesc.
Daniel, poți să-mi spui Daniel.
Am înțeles, mulțumesc.
S-a uitat puțin amuzat la mine.
De când lucrezi la noi?
Am început în 2005.
Și ești mulțumit de felul în care ai fost tratat? Te înțelegi cu colegii? Te deranjează sau te-a deranjat ceva în tot timpul ăsta? Salariul este în regulă?
N-aș putea să cer mai mult, domnule…
Daniel.
N-aș putea să cer mai mult, Daniel (rostind numele cu un nod în gât). Mă înțeleg cu toată lumea, sunt foarte recunoscător să fac parte din această firmă.
Iartă-mă că o spun, dar mă faci să cred că nu ești un om cu ambiții.
M-am forțat să-mi păstrez calmul. Simțeam furnicături pe toată suprafața corpului.
Ce vă face să spuneți asta?
Vreau să discutăm ca niște amici. Insist, să nu te mai aud cu adresarea aia formală.
Îmi cer scuze, mi se pare cam neobișnuit.
De ce? Crezi că o funcție mai importantă sau un salariu de-o sută de ori mai mare mă transformă într-o ființă superioară?
Arătam probabil confuz, țeapăn și prost în scaunul acela cu șezutul fierbinte.
Așa am fost educat, să îmi respect superiorii și persoanele străine.
Acum scuză-mă tu că o spun, dar e o teorie de rahat. Nimeni nu are dreptul să se considere superiorul altei ființe. Ai putea să te afli în locul meu iar eu să-ți iau locul acolo, ca angajat. Nu mi-ar plăcea să mă înjosesc în fața ta cu domnule-n sus și domnule-n jos. Nimeni n-ar trebui să o facă. Seamănă prea mult a lingușeală.
Nu aceasta a fost intenția mea.
Înțeleg, spuneam doar așa. Te întrebasem, Ștefan, dacă ești un om cu ambiții.
Spusese, de fapt, că nu sunt un om cu ambiții și păruse foarte sigur pe el. Era o diferență. Nu am obiectat.
Ca tot omul.
Ca tot omul?
Da.
Unde te vezi peste zece ani?
… Nu putem ști nici cum va fi ziua de mâine, dar apoi zece…
Fă-mi totuși pe plac. Închipuie-ți că e un joc.
Nu știu. Mă văd lucrând la firmă, ca până acum.
Făcând ce ai făcut și până acum.
Nu m-am abțin să nu mă foiesc în scaun.
Poate că nu am cea mai importantă funcție, dar eu văd firma ca pe un motor uriaș iar noi suntem rotițele care îl fac să meargă…
Șeful cel Mare și-a șters zâmbetul de pe figură.
Aici îți dau dreptate. Dacă toți angajații ar înțelege că suntem o echipă și că totul depinde de efortul comun, firma va supraviețui, indiferent de provocările sau loviturile pe care ni le pregătește viitorul.
Nu-mi puteam scoate din minte motivul acelei întrevederi. Încă nu trecusem de punctul în care puteam răsufla ușurat, fericit că-mi păstram vechea slujbă, dar începeam să cred că mi se pregătea altceva.
Să nu îți faci griji, firma funcționează mai bine ca oricând.
Mă bucur să aud asta.
Nu avem în plan disponibilizări de personal, dimpotrivă. Suntem mulțumiți de cum evoluează lucrurile.
Mi-a urmărit reacția cu atenție. Am rămas cât de impasibil mi-a reușit.
Te-ai gândit că pentru asta te afli aici?
Recunosc, m-am întrebat.
De ce, ai avea vreun motiv?
Dacă mă gândesc bine, niciunul. A fost doar așa, o întrebare rapidă pe care mi-am pus-o.
Foarte bine, fiindcă te-am chemat să te promovez.
Să mă promovați?
Daniel, cum am căzut de acord, fără formalisme.
Scuze.
Da, noi, echipa de conducere, am luat decizia să te promovăm. Ca semn de mulțumire pentru loialitatea față de firmă. Ești unul dintre cei mai vechi angajați. Ți-am studiat dosarul, nu există nicio plângere împotriva ta, nu ți-ai luat nici măcar jumătate din concediul de odihnă, niciun medical. Aș crede că firma a fost ca o a doua casă pentru tine.
… Așa este.
Șeful cel Mare și-a sprijinit coatele pe birou, de parcă ar fi vrut să-mi facă o mărturisire foarte personală. Instinctiv, m-am aplecat și eu în față.
Din dosar, am aflat că nu ești însurat.
Nu am avut încă ocazia, am spus, lăsându-mă la loc pe spătar.
Dar o iubită ai, bănuiesc.
Momentan, nu.
Locuiești singur?
Da, locuiesc singur.
Și unde naibii vrei să ajungi cu interogatoriul ăsta absurd? aș fi adăugat.
Nu te judec, s-a scuzat el. Aș zice chiar că este o potriveală foarte convenabilă.
În ce sens, îndrăznesc să întreb.
Îndrăznește, Ștefan, îndrăznește. În sensul promovării pe care ți-o ofer. Voi avea nevoie, practic, să fii mâna mea dreaptă. S-ar putea să te sun din când în când, în afara programului, pentru o informație sau alta, o iubită n-ar vedea cu ochi buni treaba asta, dacă mă înțelegi.
Da, înțeleg.
Te-ar deranja?
Ce anume?
Să fii sunat în afara programului.
Nu cred că m-ar deranja.
Ești sigur? Nu vreau să te oblig să te angajezi la ceva ce nu ți-ar face plăcere.
Drept să spun, încă nu înțeleg ce presupune această promovare.
Dacă eram sincer cu mine, nu prea îmi plăcea situația și nici zâmbetul lui prietenos. Dar ce puteam face? Aveam senzația că dacă nu intram în joc îmi puneam singur pioneze pe scaun. Mă speria gândul că aș fi fost nevoit să-mi caut alt loc de muncă. Interviurile, costumele rigide, indiferența, ideea de-a te vinde ca pe o bucată de carne. Nu voiam să mai trec prin așa ceva.
S-a eliberat un loc aici sus, la birourile executive. Unul dintre angajații noștri s-a pensionat. Se afla cu noi încă din prima zi de când s-a deschis firma, de pe vremea lui tata. Îți propun să-i iei locul. Manager de proiect, cum ți se pare?
Nu au existat oameni mai pregătiți decât mine pentru această funcție? am spus după o lungă ezitare.
Prostii! Singura pregătire de care ținem cont este loialitatea angajatului. Restul se învață din mers. Crezi că te afli aici dintr-o eroare?
Nu știu.
Ei bine, ar trebui să fii mai sigur pe tine. Lasă scepticismul ăsta deoparte. Oricare în locul tău ar fi entuziasmat să afle de promovare.
M-am forțat să întind colțurile buzelor, într-un rânjet nesigur.
Un detaliu care sunt sigur că te-ar făcea să lași ezitarea deoparte este că la salariul tău se va adăuga încă o cifră.
Nu înțeleg.
Vei observa că limbajul celor de la etaj e puțin altfel, dar te vei obișnui. Două cifre în plus înseamnă că în loc de cinci sute de euro vei primi un salariul de… două mii.
În lipsa reacției mele, a continuat:
Printre alte bonusuri, sunt incluse o mașină din partea firmei și un buget trimestrial pentru diverse cheltuieli, costume, restaurant și altele.
Toate acestea mi se par incredibile.
Dacă ți-aș spune salariile directorilor de departamente, nu ți s-ar mai părea atât de incredibil.
Încă nu știu ce ar trebui să fac în schimbul acestei oferte.
Ți-am spus, vei prinde din mers. Hai, vreau să văd ceva bucurie, altfel încep să cred că m-am înșelat în privința ta.
Și uite-așa mi-am croit cel mai entuziast costum de care eram în stare iar zece minute mai târziu bărbatul ăsta de douășpatru de mii de euro pe an se plimba pe holurile clădirii ca și cum ar fi ținut întreaga lume în buzunar. Dar în același timp tindeam să mă uit la fiecare cută de pe mochetă, de frică să nu mă împiedic și să-mi sucesc gâtul.
Va urma (dacă prezintă interes)
„Cele mai importante două zile din viața ta sunt ziua în care te-ai născut și cea în care afli de ce.” – Mark Twain
Ideea mi-a venit de aici: https://liternautica.com/o-banala-zi-din-viata-mea-sau-pre-anuntul-unui-nou-concurs-liternautica/ Faptul ca actiunea se intampla la serviciu, adica – in rest este 100% inventie.
Începutul îmi aduce aminte de Apartamentul, comedia lui Billy Wilder din 1960, cu Jack Lemmon și Shirley McLaine. Dar s-ar putea ca partea a doua să cotească spre Indecent Proposal.
Se leaga destul de bine cu mersul general al lucrurilor din realitate, doar ca lucrurile nu se zic atat de pe fata, ca in cazul personajului sef… Ma asteptam la ceva mai multa viata in povestea asta, din pricina titlului si a piesei pe care o aveam in minte in timp ce citeam. Desi, avand in vedere fundalul povestii, lucrurile sunt alese intr-un fel okay.
A! Si o mica chestie de corectat: „ideea te-a te vinde”
Misto! Am si eu un text de-asta, o intilnire cu un sef.
La indemnul la tutuiala al sefului („Vreau să discutăm ca niște amici. Insist, să nu te mai aud cu adresarea aia formală. / Îmi cer scuze, mi se pare cam neobișnuit.”) si personajul meu se comporta cam la fel si ma gindeam (ca o alta perspectiva) ce faina e:
„Pai de ce nu spui mai Adriene asa?” replica pe care i-ar fi dat-o Andy Moisescu lui Andrian Sirbu cind acesta i-a cerut sa-l ia la per tu :) :)
@Florin Giurcă – am vazut cu atatia ani in urma Apartamentul ca nu mai am idee cum incepea. Poate ca ar fi cazul sa-l revad :) Indecent Proposal merita vazut? Vad ca nu are un scor foarte bun pe IMDB. Caut filme bune din perioada anilor 90 :)
@Gina Sandulescu – pana acum am scris mai mult fara dialoguri si de data asta am vrut sa fac ceva mai mult din dialoguri. Ar trebui sa aiba si ceva absurd povestea, sa fie intre realitate si absurd. Ceva mai multa viata cred ca ar prinde pe parcurs, daca ma decid pana la urma sa continui, ca doar am in cap intreaga idee. Un deznodamant neasteptat :D Multumesc, mi-a „scapat” greseala aceea, din cauza ca am scris textul cu aproape o ora inainte de a-l publica aici si nu m-am mai uitat peste el cu atentie :)
@Cornel Balan – ai pus textul acela pe site? :)) M-a amuzat replica lui Moisescu. Pusa intr-un text literar, ar parea o exagerare, dar cand stii ca este rupta din realitate, nu mai pare asa :)
Am citit de curând „Nu există țară pentru bătrâni” de Cormac McCarthy, construită în proporție de 80-90% din dialoguri. Recomand în sensul ăsta.
Fraza „Mustrările de conștiință, pornite de la ideea…” parcă nu se potrivește la fel de bine cu tempo-ul întregului. Dar fiind un „text la prima mână”, sunt sigur că i-ai aduce îmbunătățiri dacă l-ai scrie până la capăt.
Eu zic să continui, mi-a plăcut ce am citit până aici și m-a făcut curios de continuare. Ceea ce-i un mare plus pentru un text de proză.
Damian: nu, e vorba de un text pe care nu l-am postat.
„…de pe vremea lui tata.” nu suna prea bine in gura unui director de companie. Mai degraba „de pe vremea lui Iliescu” :)
Curios sa aflu care e motivul promovarii..
sper ca nu spionaj economic :)
@Mihai V. – Am notat. Cred ca ai dreptate in privinta acelei fraze, ar trebuie sa o impart in doua, sa o reformulez :)
@ Cornel Balan – ”…de pre vremea lui tata” in sensul ca de la tatal lui mostenise firma. Speri bine :D
Eu pun pariu că dezlegarea misterului e legată de domeniul de activitate al firmei despre care nu se spune pâna acum nimic.
Drăguţ textuleţ!
@Grigore Radu: ar fi fost si aceasta o idee interesanta, dar nu este ideea pe care ar trebui sa mearga povestea de fata, daca o voi continua. Sunt prea lenes, ma apuc ce prea multe lucruri si termin numai o mica parte din ele :D