Zaiafet la Zătreni

Ana conducea în stilul ei nervos Opelul vechi trăgând cu ochiul prin oglinda retrovizoare la Irina, care pe locul din spate era absorbită să butoneze telefonul. Totul decursese bine până acum. Era abia ora 9. Încă nu îi venea să creadă că îşi convinsese fiica să o însoţească la Zătreni.
– Ai putea să mai laşi telefonul şi să te uiţi şi tu pe geam. Uite ce frumuseţe, câte nuanţe de verde în soarele de august.
– Mi-e greaţă de la toate serpentinele astea.
– Dacă nu ai vrut să stai în faţă, ca să te tolăneşti acolo. Pe vremea mea telefonul era telefon şi atât. Ce stupizenie să vă zgâiţi tot timpul la filmuleţele alea idioate. Iţi forţezi ochii, măcar lasă-l cât eşti în maşină, că o să ameţeşti de tot. Hai că mai avem puţin şi trecem de Dealul Negru. La întoarcere , o să cinăm pe drum,să vezi ce buni sunt micii de la Deduleşti.
– Nu pot să cred că tu lucrezi în presă şi faci astfel de comentarii. Ar trebui să fii mult mai receptivă la nou. Te-ai băbit de tot.
– Irina !
Ana continuă să conducă în tăcere. Oare aşa să fie? Poate că fiică-sa avea dreptate. Se lăsase cu totul absorbită de munca ei, de contracte, colaborări, de editorialul ei săptămânal la revistă şi de multe ori, deşi nu era dispusă să recunoască o copleşea responsabilitatea uriaşă pentru noua fiinţă din casă devenită aproape o străină, copila transformată în adolescentă parcă peste noapte. Ce convenabil pentru Irina să aibă un tată aviator care îşi îndeplinea perfect rolul de părinte iubitor şi înţelegător, dar mai mult absent. De curând aflase de nenumăratele ei absenţe de la şcoală. Irina refuza să dea explicaţii. Pentru Ana toate orele chiulite de fica ei însemnau goluri mari, necunoscute ca nişte găuri negre despre care parcă îi era şi frică să ştie ceva.
– Îţi aminteşti Irina acum câţiva ani când am făcut toţi trei turul Olteniei şi am vizitat culele de la Măldăreşti ? Atunci am vrut să o vedem şi pe cea de la Zătreni, dar era într-o stare jalnică, am bătut drumul până acolo ca să găsim o ruină cu folii de plastic la ferestre şi cu zidurile stând să cadă. Cei de prin partea locului dădeau din umeri când întrebam de culă, nu era semnalizată. În comunism a fost naţionalizată şi acolo se făceau înscrierile în CAP. Au sfărâmat pianul şi au pus mobile de preţ pe foc. Mă rog, ştiu că nu te interesează istoria, păcat.
– Mda, tocmai de aia mi se pare aiurea să mergem la un brunch acolo. Mi-aduc aminte că atunci mi-a plăcut doar cula aia Greceanu şi mânăstirea Horezu.
– Cula Zătreanu a cumpărat-o de la ultimii moştenitori o firmă ploieşteană , a început renovarea, vor să o repună în circuitul turistic, nu ca atunci când am bătut noi o sută şi ceva de kilometri până acolo degeaba. Nu numai despre brunch ca eveniment vreau să scriu, dar tocmai fiindcă se întâmplă ceva bun acum, o să mă documentez despre istoria locului şi o să fac o comparaţie între trecut şi prezent. Am păstrat şi fotografiile de când era o ruină. Sper să ajungem la timp. Camelia, organizatoarea mi-a zis că începe pe la 11. O să îţi placă tipa, e foarte simpatică.
– Nu ea cu firma ei de evenimente a organizat şi nunta aia la Mogoşoaia anul trecut ?
– Ba da, e foarte muncitoare şi meticuloasă Ai să vezi că va promova cu eleganţă cula Zătreanu şi sper să ajute şi articolul meu.
Restul drumului Irina nu şi-a mai luat ochii din telefon. La sosire deşi Camelia le-a întâmpinat cu zâmbetul ei cald, au fost cam dezamăgite de pereţii încă coşcoviţi ai culei, din care timpul continua să muşte cu cruzime. Erau mai mult de cincizeci de persoane. Mulţi se şi aşezaseră pe pajiştea din faţă, direct pe iarbă, unde fetele şi băieţii de la ansamblul Bobocica se pregăteau să încingă o horă . Irina mormăi ceva că ăsta e mai degrabă camping decât brunch, dar Ana se grăbi să urce în foişor, unde de-a lungul arcadelor pe mesele lungi erau înşirate tot felul de bunătăţi însoţite de vinuri alese.Se apucă să le fotografieze pe îndelete. Irinei îi plăcu arcada albă cu muşcată roşie de unde se vedea o fântână veche şi o fotografie cu telefonul. Apoi gustă nişte salată de vinete şi nişte brânză proaspătă. Deşi îşi păstrase aerul ei apatic şi teribilist, spre surprinderea ei, savură cu mare plăcere toate bunătăţile, iar praz umplut nu mai mâncase chiar niciodată.
Camelia se apropie o clipă de ea şi îi spuse :
– Ai să vezi că v-am mai pregătit o surpriză. Am invitat câţiva actori în costume de epocă şi boiereşti şi interbelice, să animez un pic atmosfera. Sper să vă placă. Mă duc să o caut pe mama ta.
După ce termină de fotografiat, dezamăgită de aspectul încă decrepit al culei, Ana ieşi un pic să se plimbe. Nu îi era foame încă. Salută câţiva jurnalişti locali pe care îi cunoştea, dădu un ocol culei şi conacului, mai făcu câteva fotografii şi se îndreptă spre biserica de lemn cu hramul Sfântului Ioan Botezătorul. Ştia că fusese ctitorită de vornicul Ioniţă unul dintre boierii Zătreni şi soaţa lui Catrina, prin a doua jumătate a veacului al XVIII-lea şi că, deşi din lemn, era în mod paradoxal mai bine păstrată decât biserica Sfântului Nicolae. Admiră în linişte temelia solidă de cărămidă, stălpii de lemn cu colaci răsuciţi , superbele canaturi de la intrare cu motive vegetale. Îi plăcu foarte mult vârtejul sculptat deasupra pridvorului, atât de asemănător cu simbolul dacic al rozetei solare. Grinzile şi bârnele groase din pădurile de stejari seculari de pe valea Olteţului, perfect îmbinate între ele fără niciun cui, aşa crestate meşteşugit de mâna omului aveau căldura aceea specială şi primitoare a lemnului, care parcă mai păstrează o fărâmă din viaţa codrului. După ce se închină , Ana privi cu ochi mari superba catapeteasmă cu icoane în foiţe de aur încrustată filigranat cu frunze de stejar, adevărată minunăţie. În locul acesta simplu şi rafinat deopotrivă, primitor şi smerit ca o casă ţărănească încălzită pe timp de iarnă, unde icoanele odihneau pe ştergare curate, omul venea să caute ocrotirea unui Dumnezeu prieten, la vremuri de bucurie şi de necaz.
Înainte să plece privi intens vârtejul de deasupra pridvorului. Simţi o uşoară ameţeală. Închise ochii o clipă şi când îi deschise cerul i se păru mai strălucitor şi parcă lumina se schimbase. Crângul părea mai des şi iarba mai puţin arsă de soare. Făcuse aproape 100 de fotografii. Acum chiar că îi era foame. Când ajunse în dreptul fântânii, un bărbat o apucă cu gentileţe de cot:
– Permiteţi-mi să vă însoţesc, v-am văzut singură şi trebuie să îmi fac datoria de gazdă, sunt Iancu.
Ana zâmbi. Avea un ten uşor măsliniu, păr negru ondulat lucind în soare de la prea multă briantină, o mustăcioară foarte îngrijită, purta ghetre de lac peste pantofii negri care păreau să fie din piele fină (ah, oare de ce noi femeile ne uităm mai întâi la încălţămintea unui bărbat? gândi ea amuzată), o haină la trei nasturi, pălărie albă, cămaşă albă impecabilă cu guler tare şi o lavalieră cu picăţele prinsă cu un ac cu briliant care îi dădea un aer de dandy. Fără să elibereze cotul Anei din strânsoarea amabilă, mânui cu dexteritate bastonul cu cap de fildeş, apoi scoase ca un prestidigitator ceasul cu lanţ cu aceeaşi mână din buzunarul vestei şi zise:
– E ora cea mai potrivită să prânzim. Cer scuze pentru zaiafetul ăsta popular şi cu prea puţină lume. De costumaţii nu mai vorbesc, nu ştiu ce le-o fi venit să se îmbrace toţi în iţarii ăştia găuriţi de parcă i-au sfâşiat câinii. Să mergem în foişor, de acolo se vede cel mai frumos toată valea Olteţului.
– Zaiafet ?
Doamne, de unde o fi închiriat Camelia costumele actorilor, pare scos din cutie, gândi Ana. Dar mustaţa nu cred că face parte din recuzită. Zâmbi întrând în joc şi se prezentă simplu:
– Ana
Ajunşi în foişor nu o zări nicăieri pe Irina. Majoritatea oaspeţilor aleseseră pajiştea ca să nu stea prea mult în picioare. Se încinsese o horă, muzica pătrundea cu tărie prin arcade şi Ana de abia îl putea auzi, parcă îi vorbea mai mult în şoaptă.
. Sper că nu s-a răcit ciorba acră de gâscă. Cu asta, cu slăninuţa, prazul umplut , mânătărcilie şi hribii cu mărar şi smântână dar şi cu colţunaşii cu gem şi cu miere se ghiftuiesc mereu cu mare drag la ceas de desfăt Măldăreştii, Boiceştii, Pârîienii şi Poenarii, iar nouă tare ne mai place să fim primitori şi cu dare de mână. Şi tot ei ne bagă pe urmă cu invidie în gura lumii, de ne-au ieşit vorbe că la noi sunt prea multe zaiafeturi şi danţuri nu doar la marile sărbători, că nu mai deosebim ziua de noapte. De parcă omul cu viaţa lui aşa de scurtă nu ar trebui să aibă voie la bucurie decât de Paşte şi de Crăciun.
Ana gustă cu mare poftă din toate.
– De la ce teatru sunteţi ? întrebă ea în timp ce ciocni cu el paharul cu un vin verzui auriu cu mireasmă de pădure şi lămâiţă.
– Eh, nimic nu e mai frumos şi mai înfricoşător decât însuşi teatrul vieţii noastre, dar gustaţi şi umplătura. Ce bine că nu s-a răcit ciorba, ştiu că la cuhnie pigulesc gâştele astea ore întregi.
Ana observă că el lăsase paharul neatins pe masă şi că nu gustase nimic. Se gândi că poate aşa era specificat în contractul cu organizatorii.
– De la bunici mi s-a povestit şi mie cum puneau un drug gros la porţi când năvăleau turcii dinspre Dunăre, cred că e aruncat pe undeva pe aici. Ascundeau animalele în pivniţă, acolo pe vremuri era şi o fântână de unde trăgeau apă. Toţi ai casei urcau la etaj ba chiar până în turn cu merinde cu tot, pe scara de frânghie pe care o trăgeau apoi după ei, depinde de cât de mare era pericolul. După ce terminaţi de mâncat o să vă arăt sobele. Sunt tare frumoase. La fabrica de aici au fost lucrate cu măiestrie sobe nu numai pentru conacele boiereşti, ci chiar pentru Săvârşin şi Peleş. Ah, am uitat, zise scoţând din nou ceasul cu lanţ din buzunarul vestei, doamne ce târziu e. Nu mai e timp. Trebuie să mă pregătesc. Dar să nu uitaţi să le vedeţi.
Devenise dintr-o dată foarte palid. Îşi duse degetul la buze în semn de tăcere şi sărutându-i mâna îi spuse abia şoptit:
– O treabă între bărbaţi, duel cu pistoletul, mâine la Bucureşti. Sper ca aşa o frumuseţe ca a dumitale să îmi poarte noroc.
Ana izbucni în râs şi se înecă cu o bucăţică de colţunaş. Tuşi de mai multe ori. Avea ochii în lacrimi şi de la râs şi de la colţunaş. Se întoarse din nou spre el şi zise:
– Hai gata, să lăsăm comedia, meriţi un Oscar, ce mai! Acum trebuie să o caut pe fiică-mea. Se face târziu şi avem drum lung până acasă.
Dar nu mai era nimeni. În faţa ei apăruse doar Camelia surâzătoare.
– Îţi place Ana brunchul nostru ? Abia aştept să îţi citesc articolul.
– Da, unde e actorul ăla simpatic ?
– Care actor ? Toţi s-au dus la autocar. O fi cu ei.
– Iancu, cel cu pălărie albă şi ghetre.
– Nu l-am remarcat. Dar mai stai un pic, nu plecaţi acum trebuie să sosească şi scriitorul Tudor Avram, l-am invitat să ne vorbească despre istoria locului.
– Noi ne cam grăbim, dar uite cum facem. Roagă-l să îmi acorde mie întâi un interviu scurt, vreo douăzeci de minute şi aşa nu o să fiu nici nepoliticoasă că plec.
– Bine, cum vrei, îl trimit la tine imediat cum soseşte.
Tudor Avram era un bărbat de vreo cincizeci de ani, cu părul grizonat şi fuma pipă degajând în jurul lui o aromă plăcută, o combinaţie de strugure, bergamotă şi prună. În norii plăcuţi ai acestui tutun special Ana l-a rugat să îi povestească câte ceva despre culă. Îi vorbi despre ctitorii de biserici despre moşii, vii, mori şi păduri, despre certuri de familie, moşteniri şi împărţeli care au micşorat încet încet marea avere a Zătrenilor, despre un stejar de doi metri grosime doborât nu cu mult timp în urmă.
– Ei şi tot ca stejarul ăsta s-au prăbuşit şi Zătrenii iar securea lor a fost Iancu nebunul.
– Cine ? spuse Ana tresărind
– Iancu Zătreanu, cel care şi-a jucat la cărţi, chiar în ajunul Crăciunului, averea şi oarecum şi nevasta, frumoasa Ziţa cu obârşii moldoveneşti.
– Şi cum era Iancu ăsta ?
– Frumos că de la asta i s-a tras, prea multă frumuseţe şi joie de vivre nu fac casă bună cu gospodărirea unei moşii aşa de întinse. Îi plăcea viaţa de noapte, vinurile alese şi jocul de cărţi, iar Ziţa lui începuse să îl cam plictisească.
– Cu mustăcioară?
– Mda, mereu la patru ace cu pălărie gen Maurice Chevalier. Am o arhivă în biroul meu cu multe fotografii îngălbenite adunate de pe la toată lumea. Se purta mereu la patru ace cu ac de aur la lavalieră, cu butoni de aur la manşete. Moştenise ceasul cu lanţ al lui Preda Zătreanu şi nu se despărţea niciodată de bastonul lui cu cap de fildeş.
– Şi a murit în duel cu pistoletul.
– De unde până unde ? Duelul de la Bucureşti a fost înainte ca Iancu să cadă de-a binelea în patima băuturii şi să îşi joace soarta la cărţi. Era un trăgător de precizie, aşa că l-a ucis pe rivalul său, un soţ încornorat, nepot de al lui Caragea, care l-a prins în „flagrant de amor”. A fost primul duel cu pistoletul din Ţara Românească. Iar lui i-a rămas numele de Iancu Nebunul. După ce a pierdut tot, s-a aciuiat pe la nişte rude din Craiova şi unii zic că ar fi devenit cerşetor şi nebun. Ultima oară când a fost văzut un cunoscut a povestit că l-ar fi zărit ieşind dintr-un azil de noapte. Iubita îi dispăruse fie fugită de frică, fie ucisă de soţul gelos înainte de duel. Iancu iubise mult Zătrenii şi atâtea pierderi i-au zdruncinat minţile: Dar am uitat să zic că şi Ziţa a avut partea ei de vină. Ea l-a pârât pe Iancu la soţul înşelat. Mai din răzbunare, mai din plictiseală s-a înamorat de un vechil de pe moşia vecină a Pârâienilor, unul Boicescu din neam de bulgari. Ăsta a câştigat Zătrenii la cărţi şi i-a somat pe ambii soţi să părăsească proprietatea. Se zice că Ziţa, văzând înşelăciunea iubitului şi înţelegând că a fost folosită din interes, a murit de inimă rea. Pe urmă cu timpul familia Boicescu a alipit culei conacul cu două caturi şi cramă. Eu povestea asta o ştiu de la bunicul meu. Îmi amintesc şi că mi-a arătat odată, când eram copil, într-un cimitir din Craiova o cruce strâmbă de lemn pe care scria doar atât, „Iancu Nebunul” fără anii naşterii şi ai morţii. Am căutat de curând crucea aia, dar nu mai e.
– Doamne, ce poveste.
– Da, un suflet chinuit, dar şi-a făcut-o cu mâna lui.
– Vă mulţumesc mult domnule Avram, mă duc să îmi caut fata, trebuie să plecăm.
– Mult succes cu revista. Sărut mâna.

Lumina dupăamiezei de august mângâia cu blândeţe roşul muşcatelor din arcade. Fântâna de lângă care se ivise Iancu părea poleită cu aur. Ana închise ochii şi în întunecimea minţii îi apăru strălucitor vârtejul de deasupra pridvorului bisericii de lemn.
– Mami, mami, hai să mergem că nu te găseam şi m-am plictisit de moarte. Uite ce fotografii am făcut cu telefonul meu pe care nu poţi tu să îl suferi. Pun pariu că sunt la fel de bune ca ale tale. Ia uite aici când am fotografiat fântâna apare foarte vag o siluetă albă, parcă e un bărbat cu baston şi pălărie. Cine ştie cum o fi căzut lumina. Şi chestia mişto e că eu pot să măresc fiecare detaliu.
– Bine, bine, nu acum. Ne grăbim, să vezi ce aglomerat o să fie la întoarcere.

.

Daniela Albu

Poetă şi prozatoare. 2002 – „Părintele Ioan”, nuvele, editura Dacia, 2007- „Petru şi Pavel-între lumi”, roman, 2009 – Premiul pentru proză al Festivalului Lucian Blaga, reeditarea romanului „Petru şi Pavel – între lumi, cu o copertă de Dalia Bialcovski, 2014 -„The Orange Dress”, short stories, FeedARread, UK . Poezie: 1993 – „Catrene din deşert”, ed. Steady Promotion, 2011- „Miniaturi pariziene/Miniatures parisiennes, ediţie bilingvă, traducere în limba franceză Claude Dignoire, grafică Dalia Bialcovkski, editura Eikon, 2011 (volum prezent la Salon du livre, Paris, 2013), 2014 – Premiul pentru poezie al editurii Insiprescu şi al grupului cultural Cervantes/Inspirescu , 2014 – „The Soul’s Unseen Orchids”, poems, FeedARread, UK, 2015 – „Citadini şi levantini”, volumul premiat de editura Inspirescu;
Co-autoare antologiile de eseuri 2010 – „Cele patru dimensiuni ale feminităţii româneşti”, ed. Pro Universitaria, Neverland, 2011- „Forţa politică a femeii”, ed. Polirom: poeme în antologiile editurii ArtCreativ 2015- „Preludii pentru fluturi”, „Femeile cu flori roşii în păr”, 2016 – „Timpul pietrelor preţioase”şi în antologia „Aripi de zăpadă” a editurii LifeArt. Membră a societăţii române de Haiku, 2016 Romanian American Anthology Haibun „Travelers through Seasons”(co-author).
2017 „Cearcănele verii” volum de poeme colecţia Miraje, editura Art Creativ