Perfetta Italian bakery

Episodul anterior AICI
Şi aşa am ajuns în Canada pe banii pe care mi-i dăduse părinţii pentru bilet de avion.
Aveam 25 de ani.
În România nu avusesem cont bancar dar aici primul lucru pe care a trebuit să-l facem a fost să ne deschidem cont. În România încă se dădea salariul în numerar pe cînd aici nu existau decît două opţiuni: cec sau virament bancar. Soţia avea viză de student iar eu viză de însoţitor şi plecasem fără nici un plan, cum o să mă descurc ca simplu turist. Cu viză de vizitator aveam voie să vizitez oraşul ☺ dar ţin minte că abonamentul lunar pentru transport în comun costa 50$, pentru mine o sumă enormă deoarece după plata primei chirii pe luna septembrie, în acel cont nou deschis rămăseseră exact o sută de dolari (extractul ăla de cont l-am păstrat amintire).
Ţin minte şi acum vizita de la bancă în vederea deschiderii cotului… cînd managerul mă întreba care mi-e înălţimea şi greutatea (oare de ce îi trebuiau datele astea?) nesatisfăcut defel de cum sunau cifrele mele, în centimetri şi kilograme, pentru că în fişa lui trebuia completat în livre, picioare şi ţoli. Pînă la urmă s-a ridicat în picioare, m-am ridicat şi eu, am stat faţă în faţă şi mi-a estimat înălţimea în funcţie de a lui. Era burtos şi în timp ce burta lui îmi atingea stomacul rîdeam în sinea mea de ridicolul situaţiei.
Prima dată cînd m-am dus la cumpărături mi-am calculat exact cît aveam de plătit la casă şi nu înţelegeam de ce casieriţa îmi cerea mai mult. Aşa am aflat că spre deosebire de România, aici TVA-ul nu este inclus în preţul afişat, astfel că suma totală o afli abia la casă. Laptele se vindea în pungi în loc de sticle, între case nu existau garduri (iar de multe ori peluza spre stradă are o suprafaţă mai mare decît a curţii din spatele casei), autobuzul nu oprea în staţii dacă nu apăsai pe buton să oprească, wc-urile aveau bazinul chiar deasupra, nu ca în Europa lîngă tavan, în centrul oraşului, femeile purtau încălţăminte sport la rochie, fustă sau palton! Şi nimic nu s-a schimbat; pînă în ziua de azi e exact la fel.
Stăteam cu chirie la o bulgăroaică de 53 de ani. Era cu aproape 10 ani mai în vîrstă decît mama dar arăta mai tînără ca ea şi de la Sneja am luat primele lecţii de nutriţie sănătoasă atunci cînd ne-a interzis să lăsăm cratiţa cu ulei folosit în cuptor. “Aici uleiul nu se refoloseşte cum facem în România şi Bulgaria!” Ea mînca salate, brînzeturi, gătea foarte rar şi la serviciu îşi lua aproape întotdeauna salată de tuna.
Închiriam un dormitor şi pe acelaşi nivel cu noi în dormitorul de alături mai închiriase la o studentă. Sneja stătea pe alt etaj şi ni se părea incredibil că nu se deranja să închidă uşa de la dormitorul ei cînd pleca la serviciu. Apoi pe nivelul cu living room şi bucătărie aveam acces cu toţii. Sneja era foarte de treabă, prietenoasă şi apropiată, ne-a dat o mulţime de sfaturi bune. De curînd m-am întîlnit cu ea la dentist şi era foarte jenată să-mi spună ce o adusese acolo: începuse să-i crească al treilea rînd de dinţi! I-am spus, Sneja, de acum o să mănînc numai tuna salad ca tine, fosforul, castraveţii muraţi sau maioneza, naiba ştie dar ceva acolo face bine la dinţi.
În ’97 era proaspăt divorţată după un mariaj care durase douăzeci de ani şi era la început de relaţie pasională cu un inginer bulgar deasemenea recent divorţat. Şi acum sînt împreună.
Ca să revin la subiectul de mai inainte – că despre ce e vorba în Canada? –, brusc devenisem adult şi aveam problemele care vin odată cu asta: bani, serviciu.
Cred că îmi imaginam că o să muncesc la negru, în orice caz, nu mă gîndeam că o să stăm mai mult de patru ani pînă termină soţia doctoratul. În plus ea fusese acceptată condiţionat, doar primul semestru, cu o bursă de o mie de dolari pe lună. Dacă nu iei note bune ne întorceam în România (uite ce ameninţare bună ca să te facă să înveţi carte ☺ ). Aşa că eu mă gîndeam să-mi găsesc ceva de lucru pentru cîteva luni, orice job.
Pînă la urmă nu a fost nevoie să muncesc la negru pentru că Sneja mi-a spus că pot aplica pentru viza de muncă. Era o simplă formalitate şi am primit-o foarte repede. Acum problema era engleza pe care nu o vorbeam prea bine, lipsa experienţei de muncă (şase luni inginer stagiar pe şantier era insuficient) şi lipsa oricăror cunoştinţe, relaţii, prieteni, rude.
Engleza mi-o exersam uitîndu-mă dimineaţa la reluări ale serialului Dallas pe un program stil “country” şi ascultînd radio noaptea în căşti. Ziua mă duceam din cînd în cînd într-un birou ale forţelor de muncă şi mă uitam ce job-uri au apărut. Habar nu aveam să scriu un CV, habar nu aveam ce trebuie să spun şi ce nu într-un interviu.
Prima ofertă a fost într-o brutărie a unui italian. Îl chema Gino Langiano era mic de înălţime, mustăcios, brunet, cu un început de burtă şi iute ca o zvîrlugă. Ştia franceză la perfecţie pentru că se născuse şi copilărise în Franţa, dar taică-su, după ce făcuse ceva bani în Franţa revenise în Italia din dor faţă de ţară. Gino îl înjura şi acum pentru că el în Italia nu se descurcase şi de-asta emigrase în Canada. Habar nu am de ce nu emigrase în Franţa, la doi paşi şi alesese să străbată oceanul pînă în Ottawa. Oricum, m-a angajat pe loc nu pentru că-i plăcea neapărat de mine ci pentru că acolo lucrau deja doi români de care era foarte mulţumit.
Lucram noaptea, patru zile pe săptămînă, cîte zece ore pe zi, apoi aveam trei zile libere. Salariul minim, 7$ pe oră, cîştigam exact cît bursa soţiei. Pe vremea aia un apartament în Bucureşti era 7000$ aşa că 7$ mi se părea enorm. La fiecare oră care trecea mă uitam la ceas şi vizualizam cum îmi cad 7$ în cont. O mie de ore însemna un apartament iar eu aveam norocul să muncesc 40 pe săptămînă, 180$ pe lună, 1080$ în şase luni. Era foarte plăcut, eram super-fericit. “Dacă rezist jumătate de an, revin în Bucureşti şi îmi iau apartament!”, exact aşa mă gîndeam, mi se părea fabulos gîndul ăsta.
Ca să nu-mi dau peste cap organismul, în zilele libere dormeam dimineaţa şi stăteam treaz noaptea. Aşa am reînceput să recitesc literatură. Sneja era bibliotecară la universitate, specializată pe literatură rusă şi în sufragerie avea rafturi cu toţi clasicii ruşi traduşi în engleză. Noaptea asta făceam şi dimineaţa băgam tare Dallas.
În primul an de Canada nu am fost decît o dată la cinema (am văzut Jackie Brown, un film rateu de Tarantino) nu mi-am cumpărat nici un fel de haine şi nu am fost niciodată la restaurant – dacă nu socotim McDonald’s unde am fost de vreo trei ori. Soţia luase zece la toate examenele, i s-a prelungit bursa şi o dată cu asta şi viza. Odată cu rezultatele astea, universitatea Ottawa U a ridicat embargoul la studenţi internaţionali români pe matematică. Ce se întîmplase? Cu doi ani în urmă acceptaseră dosarul unui student din Bucureşti care falsificase notele şi scrisorile de recomandare. Îl deconspiraseră şi-l trimiseseră înapoi dar de atunci dosarele din România erau indezirabile.
La brutărie mă mişcam aşa de repede zece ore pe noapte încît aproape ajunsesem să-mi văd visul cu ochii, să mi se vadă muşchii abdominali – chestie pe care nu o reuşisem în Bucureşti cu alergat zece ture de stadion Olimpia seară de seară şi antrenamente grele de trei ori pe săptămînă. Trebuia să-mi rotesc mîinile cu o rapiditate fantastică, să ţin ritmul cu patronul care lucra cot la cot cu mine, şi să dau formă rotundă aluatului care se transforma mai departe în rosette, cirioli, ciriolini – chiflele lor italiene tradiţionale. Tot acolo lucra şi soţia lui, Nancy – care este o americanizare a numelui ei, Annunciata (ce s-a enervat cînd mi l-a divulgat Gino). Nancy era originară dintr-o zonă a Italiei care se numeşte Calabria, renumiţi pentru, spunea tot Gino arătînd spre cap, “testa dura”. Singura chestie care îi plăcea legat de nevastă-sa era un CD cu melodii calabreze pe care îl ascultam cel puţin o dată în fiecare noapte. Aveau un ritm drăcesc, muzicanţii cîntau cu o frenezie şi veselie nemaipomenită, Gino se chinuia să lucreze exact în ritmul muzicii iar eu făceam tot posibilul să nu pierd pasul, să mă ţin după dansatorul şef. În locul ăla nu lucra decît un canadian, un rocker maturizat, Eric (arăta, cum sugera şi numele, a viking: înalt, masiv, blond, cu părul lung) pe care îl îndrăgeam pentru că era singurul care îi schimba muzica lui Gino şi punea pe radio Chez 106.1 Classic Rock. În afară de el erau doi alţi români part time, un magreban la cuptor (în State antrena echipe de fotbal şi făcea bani ca lumea dar o însoţise pe nevastă-sa în Canada la un curs de specializare pentru un an), un şofer libanez, un alt italian part time.
Şi tocmai cînd mi-era lumea mai dragă, soţia îmi spune că a rămas însărcinată. Bursa, brutăria, apartamentul în Bucureşti, toate astea încep să se volatilizeze şi în locul lor vedeam un copil care apărea prea devreme, neplanificat, nedorit.
Continuarea AICI

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.