Şamanul

În prima duminică după terminarea clasei a cincea, trecând pe unul dintre podurile de peste Dâmboviţa, am zâmbit unui băiat cu părul strâns în coadă, am văzut un şobolan trecând repede printre picioarele oamenilor, şi i-am auzit pe mama şi tata hotărând că trebuie să învăţ spaniola şi nu italiana, aşa că după două săptămâni m-am trezit într-un grup de elevi, toţi cu ochii atenţi, aşteptând să ştie o limbă nouă odată cu apariţia profesoarei.
Ne zgâiam cu toţii în jur şi fiecare vedea altceva, fata de lângă mine mi-a zis că şi bunicii ei au soba la fel, un băiat a strigat ‘mamă, ce casete mişto’, iar eu o urmăream doar pe Lourdes, profesoara, cum aflasem deja că o cheamă.
Avea câte cinci brăţări la fiecare mână, de toate culorile şi, când le mişca, ceea ce făcea destul de des, ca să exemplifice câte ceva, dădeau unele într-altele şi se isca un război la încheieturile mâinilor ei, care mă făcea să nu mai înţeleg ce explica, ci să mă întreb doar când avea să se termine zornăitul.
Cred că toţi eram curioşi în legătură cu ea, şi unii chiar au întrebat-o.
-Da’ de unde sunteţi?
-De ce-aţi venit aici?
-Cum de ştiţi româna?
-Da’ cum e acolo, la dumnevoastră?
-Când vă întoarceţi?
-Aveţi copii? Soţ?
Şi ea a răspuns numai la ce-a vrut.
-M-am născut în Mexic, în Chihuahua.
Unul dintre băieţi a început să râdă, băgându-şi capul între umeri şi bătând din palme.
-Ca câinele, ca câinele.
Lourdes nu l-a băgat în seamă, s-a ridicat şi a aprins un beţişor parfumat de magnolie şi l-a plimbat în jurul nostru în timp ce-şi mişca buzele foarte repede şi ţinea ochii întredeschişi. Toţi am întors capul după ea, mergea desculţă şi avea un tatuaj mic pe o gleznă. A deschis o carte groasă şi ne-a citit o poezie, niciunul nu am înţeles nimic, dar suna aşa de clar şi ea rostea cuvintele atât de convingător încât am crezut că ştiu despre ce e.
Mă duceam de două ori pe săptămână, ajungeam mereu prima, ea îmi oferea ceaiuri din fructe de care n-auzisem şi îmi punea un poncho mare pe mine, în culorile steagului mexican. Când se termina ora, se apuca să gătească şi mă întreba dacă am timp s-o ajut, eu mă făceam că mă uit la ceas, dar spuneam întotdeauna da, îmi suflecam mânecile şi îmi băgam nasul prin dulapurile ei. Ea mă privea cu coada ochiului şi-mi zicea ‘ai grijă, cutiuţele alea nu-s de joacă, pot face bine şi pot face rău’.
Pe urmă lăsam mâncarea să fiarbă încet şi ieşeam în curte, unde avea două şezlonguri şubrede, pe care ne aşezam amândouă uitându-ne cu atenţie una la cealaltă, aşteptând de fiecare dată să vedem dacă ne ţineau sau ne trezeam cu fundul în iarbă. Eu trebuia să învăţ dintr-o carte cu scris mare şi ilustraţii,iar ea îşi deschidea un caiet. Mă prefăceam că mă concentrez la rândurile paginii, dar când ea nu era atentă, îi urmăream mâinile foarte subţiri cu care scria repede, făcând pauze în care îşi fixa privirea undeva departe, dincolo de curte, de şosele, de câmpuri şi de mare. Credeam că nu-şi dă seama, dar o dată m-a surprins, a râs, s-a lăsat pe spate şi mi-a zis:
-Tot ce voiam era să fac rost de bani ca să ajung în Argentina.
Mi-am strâns cartea bine în braţe şi-am încercat să fac şezlongul să se mişte mai lângă al ei, deşi ştiam că erau înţepenite.
-De ce? Ce era în Argentina?
Ea a inspirat şi a închis ochii.
-Era tangoul şi mai era un bărbat care mi-a spus ce trebuie să fac. Tot ce aveam eu erau ciorapii de plasă, rupţi, pregătiţi pentru dans…voiam să ştiu să dansez tango cu el, s-a oprit o clipă şi a oftat, n-ar fi trebuit să iasă aşa… era atât de simplu. El mi-a spus că nu există controale pe ruta aia, trebuie doar să ascund bine pachetele şi în două zile eram împreună.
Lourdes s-a aplecat, şi-a prins faţa în palme şi a murmurat ceva.
Mă uitam la pielea de pe labele picioarelor ei şi la degetele depărtate, înfipte în iarbă.
-N-a fost simplu? am întrebat-o şi ea mi-a zâmbit şi-a dat din cap într-o parte şi-n cealaltă.
-Mi-au spus că mă lasă să plec dacă le dau toate numele, eu îl ştiam doar pe-al lui şi l-am spus, n-am stat pe gânduri o secundă…poate a fost frica, poate ochii lor asupra mea, poate pumnul cu care unul a bătut în masă lângă mine sau burţile lor plimbându-se mândre pe la nasul meu… toate hârtiile alea şi accentul lor, şi mai ales el… care-mi spusese că ruta e sigură şi că nu fac ceva rău.
Nu ştiam ce să mai spun, urmăream nişte furnici dând ocoale tălpilor ei, mi-am întors privirea spre uşa casei, sperând să vină vreun zgomot de-acolo. Până la urmă am întrebat-o:
-Ce înseamnă tatuajul de pe gleznă?
Ea şi-a pus piciorul cu tatuaj peste celălalt şi şi-a trecut încet mâna peste desen. Şi-a lins buzele şi eu m-am gândit la mâncarea din bucătărie, care încă fierbea.
-Am trăit un timp cu un şaman, a tot încercat să îmi explice lucruri, da’ nu prea-mi stătea capul la nimic atunci. N-am simţit când mi l-a făcut, îmi dăduse să beau ceva înainte. Mi-a zis că eram iniţiată acum.
Lourdes s-a ridicat şi şi-a lăsat caietul pe şezlong.
-M-a învăţat cum să fiu în două locuri în acelaşi timp, a râs şi a intrat în casă.
În ziua aia n-am avut curajul să mă uit în caiet, dar îl simţeam lângă mine. Altă dată l-a uitat deschis şi s-a încuiat într-o cameră să vorbească la telefon. Am dat târcoale caietului şi am încercat să descifrez ceva de la distanţă. Ştiam că trebuie şi că nu trebuie. Nu l-am atins, m-am aplecat cât am putut, era un scris mic şi dezordonat, plin de tăieturi şi săgeţi şi reluări şi paranteze. Am citit încruntată câteva rânduri: ‘venele copacului par ramuri despletite în roşu. Roşul circulă sus jos dar nu depăşeşte, nu tâşneşte, nu erupe. Unde e inima feţei?’. M-am îndepărtat şi mai încruntată şi mi-am pipăit faţa.

Când vacanţa s-a terminat, mama şi tata au stabilit că ştiu suficient cât să merg la o şcoală unde se preda spaniola intensiv şi nu m-au mai lăsat să mă duc la Lourdes. După un timp nici nu m-am mai gândit la ea, îmi imaginam că încă e acolo, în casa ei cu mirodenii şi beţişoare, îmi aminteam clar doar vocea ei când profesoara de la şcoală pronunţa anumite cuvinte.

Într-o zi de primăvară eram singură acasă, strângeam cioburile unei ceşti pe care tocmai o spărsesem încercând să aranjez ceva pe un raft, împingeam cu mătura bucăţile de porţelan spre făraş şi ele reveneau pe gresie, mişcam făraşul după ele şi ele se îndepărtau iar. M-am oprit să le privesc şi m-am gândit că poate totuşi erau suficient de mari încât să le lipesc. Am scotocit într-un sertar printre şireturi şi cârlige şi dopuri şi suporturi pentru pahare, am găsit tubul de lipici şi m-am aşezat jos, pe o pernă, ca să încerc să refac ceaşca.
Am auzit un râs lângă mine şi m-am întors, era Lourdes şi dădea amuzată din cap.
-N-ai ce să-i mai faci, doar să-ţi lipesti tu degetele.
Trecuseră trei ani de când nu mai ştiam de ea, era tot desculţă şi-şi adăugase câte o brăţară la fiecare mână. Mi-a fost ruşine s-o întreb cum intrase sau de ce venise. M-a mângâiat pe cap şi s-a apucat să facă un ceai, după ce şi-a lăsat caietul pe masă.
-Ştiu că eşti curioasă, uită-te.
Am negat din cap, m-am gândit că e vreun test şi că, dacă-l deschid, nu-l trec. Am stat pe scaun şi am urmărit cum amestecă în ibric şi habar n-am ce pusese acolo, dar ieşeau aburi albăstrui care se unduiau prin toată bucătăria şi ea a început să danseze uşor sau doar se legăna, se mişca încet pe vârfuri şi îi vedeam iar gleznele subţiri şi mi s-a părut că făcuseră ochi sau guri şi trebuie să le ascult. Până la urmă, ca să îmi abat atenţia de la ele şi de la ea, am deschis caietul şi am nimerit la nişte însemnări scrise cu zece ani în urmă, când nu era aici, era în ţara ei şi scria în limba ei. Mi-am dat seama că nu mă interesa ce scria, era mai mult faptul că atingeam ceva la care lucrase ea şi care stătuse în mâinile ei. Am citit pe sărite: ‘dungi ce tânjesc după timpul când nu erau dungi’ şi am ridicat din umeri, ‘ceaţa ascunde frumosul şi urâtul deopotrivă, cine iubeşte ceaţa?’, m-am întors spre ea, apoi am mai citit: ‘copiii zboară în văzduh, s-au prins de mâini şi se rotesc. fulgii de zăpadă s-au oprit şi-i privesc’.
-Vrei mai dulce? m-a întrebat, şi m-a privit din altă parte şi eu am tresărit.
Am dat repede din cap.
-Dulce, foarte dulce.
A pus ibricul pe masă, a ales două pahare şi a turnat ceaiul. Am vrut s-o opresc cu mâna, dar ea m-a liniştit.
-Astea nu se sparg, a spus şi a râs.
Părul îi căpătase o nuanţă albăstruie şi m-am întrebat dacă şi mie mi se întâmplase la fel.
-Şi tu eşti albăstruie, fii sigură, mi-a spus. O să mă-ntorc în Mexic, am vrut să-ţi las caietul, nu mai am loc să scriu în el.
Şi-a băut ceaiul, s-a jucat cu gulerul bluzei mele un timp, mi-a şoptit ‘ne mai vedem’ şi a plecat.
Câţiva ani am ţinut caietul pe birou, îl priveam uneori şi nu-mi venea să-l deschid. Apoi am făcut curăţenie şi l-am înghesuit între nişte cărţi vechi.
Când am intrat la facultate, mama şi tata au stabilit să mergem la restaurant să sărbătorim, toată lumea aştepta jos, la maşină, eu mă chinuiam să-mi pun nişte cercei şi i-am auzit vocea.
-Mare prostie…mare prostie ai făcut.
M-am uitat spre canapea, Lourdes stătea acolo, tot desculţă, prima dată i-am privit tălpile, erau mai negre şi aproape zbârcite, ar fi trebuit să se încalţe din când în când, m-am gândit, nu mai avea nicio brăţară la mâini, avea în schimb un şal verde-alb-roşu pe umeri şi îl aranja la fiecare mişcare.
M-am apropiat, am îmbrăţişat-o, şi ea a oftat în părul meu.
-Mare prostie…de ce n-ai citit caietul?
S-a auzit claxonul, am invitat-o să vină cu noi, a dat din cap, atunci m-am aşezat lângă ea.
-Şi Mexicul?
A ridicat din umeri şi m-a strâns mai tare.
-Acolo sunt, ar fi trebuit să citeşti, şi m-a mângâiat pe umeri.

Alexandra Niculescu

No, thank you – editura Herg Benet, 2014

Kyparissia – editura Litera, 2020