Prima zi cu văl

Când am intrat la facultate era un serial la televizor, în care toate femeile purtau văl. Nu erau ca vălurile pe care le văzusem eu în realitate, închise la culoare, şi nici femeile nu erau foarte machiate, cum mi se păruseră mie cele întâlnite. Erau văluri colorate şi uşoare, şi pluteau sau se lipeau de femei când voiau. În afară de văluri, femeile alea mai aveau ceva al lor: dansau. Pe covoare, pe mese, pe burţile bărbaţilor, cu mâinile pline de brăţări, cu săbii pe frunte sau pe piept sau pe abdomen. Când am terminat primul an, majoritatea prietenelor mele aveau câte un iubit caraghios şi voiau să-mi povestească tot felul de chestii pe care eu n-aveam chef să le aflu. În facultate toţi băieţii erau copii cu mustăcioare rare, ochi somnoroşi şi păr nespălat, şi îmi cereau notiţele de la cursuri, se milogeau de mine să-i las să copieze la examene şi pe urmă mă invitau la câte o petrecere de-a lor. Niciodată nu mă duceam.
Într-o zi m-am întâlnit cu o colegă pe stradă, în faţa unei clădiri în stil arăbesc. Treceam des pe acolo, doar ca să mă uit la casa de culoarea vişinei, care nu se potrivea cu restul. Parcă o vedeam împingând în stânga şi-n dreapta, ca să se îndepărteze de celelalte. Fata era din altă serie şi vorbeam rar cu ea, o dată ne amuzasem pe seama unui profesor pentru că ştiam cu toţii că iese cu mai multe studente în acelaşi timp, şi nouă ni se părea un urs grăsun căruia îi place să ţipe. Colega mea mergea ţinându-se de braţul unui băiat mic şi brunet, care semăna cu oricare dintre studenţii de la noi. Lângă ei mai era un băiat într-o cămaşă cu mânecile suflecate. Avea pielea bronzată şi părul era foarte spălăcit, aproape de culoarea grâului, cum s-ar fi scris într-un roman romantic. Cred că Vera, pentru că aşa o chema, era puţin ameţită, sau aşa mi s-a părut mie după mersul împleticit şi faptul că tot corpul ei se înclina spre băiatul de al cărui braţ se lipea strâns. Voiam să salut şi să trec repede mai departe, dar atunci mi-a spus că băieţii sunt din Maroc. N-am crezut, pentru că aveam ideile mele despre trăsăturile marocanilor, dar i-am pus să-mi vorbească în arabă, deşi oricum nu înţelegeam nimic, şi i-am mai pus să-mi povestească despre Fez şi Casablanca. Ei vorbeau, întâi în arabă, pe urmă în engleză şi în română, pentru că erau deja de ceva timp în România şi prindeau repede, au spus.
Mă angajasem la o cofetărie împreună cu o altă studentă, René, singura nigeriană pe care o cunoşteam. La facultate nu prea învăţa, ea spunea că îi e greu să se adapteze, deşi era în Bucureşti de când avea zece ani, şi o vedeam mereu pe coridoare fumând şi râzând cu studenţii din Moldova.
Nu ne înţelegeam la felul de ambalat al prăjiturilor. Existau cutii speciale, pe care era foarte uşor să le asamblezi, dar aveam şi hârtie cu model cu baloane colorate şi sigla cofetăriei. Mie îmi plăcea să arate frumos pachetul, dar ea zicea că e doar hârtie şi oricum oamenii o aruncă.
După opt luni, eu şi Zein, pentru că aşa îl chema pe marocanul cu păr spălăcit, eram deja căsătoriţi. Credeam că avem multe în comun: iubeam muzica, dansul şi prăjiturile. El nu citea romane pentru că i se păreau o pierdere de timp, o distracţie frivolă, iar eu nu-i găteam nimic în afară de prăjituri. Acum locuiam departe de facultate, dar aveam un balcon mare. Urmăream împreună ştirile din politica internaţională şi la sfârşit el îmi punea întrebări, fiind convins că m-am gândit tot timpul la alteva şi n-am reţinut nimic. Sincer, aş fi vrut să fie din Casablanca, dar era din Fez. Rămăsesem cu o anumită nostalgie, ca oricine a văzut filmul, probabil. La o săptămână de la căsătorie purtam şi eu văl, dar toate pe care mi le adusese erau colorate şi uşoare şi-mi plăcea să le simt atingerea pe cap şi pe gât. Uneori uitam să mi-l dau jos în casă şi el râdea.
Prima dată când am ieşit din casă purtând vălul, am ales unul turcoaz şi mă uitam în toate părţile să văd cum mă priveşte lumea şi cine o să se ia de mine. Înainte purtam doar fuste scurte şi eram obişnuită cu grosolăniile care mi se spuneau, dar acum mă simţeam altă persoană. Aveam pantaloni lungi şi o bluză care cădea mereu de pe un umăr şi trebuia să o aşez repede la loc.
Nimeni nu mi-a zis nimic pe stradă în acea primă zi cu văl, dar când am intrat în cofetărie, René, a început să râdă în hohote şi s-aplaude. “Uite ce ţi-au făcut, asta da: dreptul femeii la văl”. Îşi dădea capul pe spate şi îi vedeam dinţii puternici. “Vezi că ţi-a ieşit puţin urechea de sub văl, stai să ţi-o bag la loc”, a zis şi iar a râs.
Până la urmă s-a potolit şi ne-am văzut de treabă. Două femei s-au întors şi au ieşit din cofetărie după ce m-au privit şi s-au strâmbat. Un bărbat mi-a cerut: “Doo-uăă…suu-tee…graa-mee…paa-tee-uri’ şi a repetat rar şi tare de trei ori, iar eu doar am dat din cap şi am cântărit pateurile. O mamă cu doi copii mi-a cerut un tort din marţipan, în timp ce copiii râdeau şi arătau cu degetul spre mine, iar un bătrân s-a aşezat să-şi mănânce savarina şi a dat tot timpul din cap şi a oftat uitându-se spre mine.
Când am rămas singure, René a început: “Vezi ce-ai reuşit? Sperii clienţii. Ăsta-i feminismul pe care-l apărai la facultate?”
Mi-am prins mai bine vălul şi m-am răstit la ea: “E alegerea mea şi măcar nu simt că trebuie să fac pe deşteapta şi să stau tot timpul cu nasul pe sus şi cu botul umflat, cum faci tu.”
Lui René i-a alunecat mâna într-o prăjitură cu frişcă şi caramel şi s-a scuturat nervoasă.
“Ce-are a face? Ce tâmpenii spui? Ce nas pe sus şi ce bot?”
Am arătat spre faţa ei: “Nu vezi cum priveşti pe toată lumea, de parcă ai merita ceva mai mult decât noi doar pentru că ai culoarea asta.”
A intrat un cuplu de tineri, care se ţineau de mână şi noi le-am zâmbit, am aşteptat câteva secunde în linişte şi am întrebat în acelaşi timp, fiecare încercând s-o acopere pe cealaltă:
“Ce-aţi dori?” Eu am adăugat repede: “Tartele sunt de azi dimineaţă, cartofii şi tortul de ciocolată de ieri, deci nu prea vă recomand.” Ei au mulţumit şi au cerut câte o tartă.
Acasă i-am povestit lui Zein şi el a zis: “Mai bine să nu te mai duci acolo, să ne vedem de noi, de familia noastră.”
În seara aia, în timp ce udam florile, mă uitam pe furiş la el, care calcula ceva pe nişte foi. Nu folosea niciodată calculatorul. Avea o cămaşă în carouri şi mie nu-mi plăceau carourile. Îi apăruse o pată pe obraz, poate de la soare, şi nu se spălase pe cap. Şi totuşi încă îmi plăceau vălurile şi dansul şi balconul.

Alexandra Niculescu

No, thank you – editura Herg Benet, 2014

Kyparissia – editura Litera, 2020