Mi se pare ciudat să scriu despre un film. M-am gândit numai că-l voi viziona, gândi o zi-două la el și aminti ca pe un simplu punct de referință. Nu mi-a reușit. Îmi simt retina ca pe-o lentilă de proiector. Pe curbura cefei se derulează subtitrări. Tâmplele fac schimb de păreri. Limba e covorul roșu de la Cannes pe care dinții, acoperiți de buze, transpiră. Evit să folosesc hiperbole (capodoperă, nemaiauzit-văzut-simțit, absolut genial) care sunt niște glazuri diabetice cu care se ornează adesea criticii de film. Cred, în schimb, în hiperbola unui film gândit exemplar.
Cu o oarecare morbiditate, Holocaustul a ajuns să fie un trend lacrimogen. Oamenii sunt predispuși să plătească pentru a redescoperi lacrima și empatia (de la distanță). Mulți autori se folosesc de lagărele de concentrare pentru a-și exhuma ultima dâră de imaginație. Nu condamn, nu arăt cu degetul spre cutare sau spre cel din spatele lui cutare care îi salivează pe umăr. Se procedează ieftin și industrial. Pentru fiecare titlu cu prepoziția de la Auschwitz găsești câte-un fel diferit de parizer. La fel este și cu filmele. Holocaustul este acum o dezbatere dintre pixeli și cerneală. Îl mai invocăm în unele discuții pentru a ne falsa moralitatea pe care suntem convinși că o posedăm. A, și ca notă de subsol, mai ales.
Ca să te apropii de așa ceva nu ai nevoie doar de o profundă documentație, ci și de noroc.
Să revenim la pelicula noastră. Ce se întâmplă în Zona de Interes diferit? În primă instanță, atitudinea față de spectatorul din sala de cinema. Nu vedem clasicul nazist care smulge baticuri de femei, nazistul-meșter în ale piromaniei, nici nu auzim acele voci șpițate Passt auf și nein, nein care urlă la fostul afacerist evreu din cauză că i-au înghețat mâinile pe lopată. Acestea sunt imagini care ne despart, ne salvează de groaza trăită de acei oameni. Stăm cuminți și morali, rumegând popcorn și sorbind Pepsi, balansăm negativ din cap și strângem buzele, gândindu-ne că așa ceva nu se mai poate întâmpla în prezentul nostru comfortabil. Nici prin cap nu-mi trece să mă ating de-un fir de păr de-al altcuiva. Un exemplu de așa NU. Dar când cel care ordonat ca 1 milion de oameni să fie exterminați ține de molinetă la fel ca tine? Ce te mai salvează atunci? Mai și arătăm către obersturmbannführer-ul cu tunsoare de dezaxat că e un indubitabil monstru. Nu tăgăduiesc, dintr-o anumită perspectivă este într-adevăr unul. Problema este că majoritatea gândurilor se opresc la monstru, cuvânt care coboară în rapel spre abis.
Zona de interes e spațiul unde are loc domesticirea monstrului. Unde, brusc, capătă valențe și acțiuni mai omenești – udă florile, are grijă de copiii săi, își stinge țigara într-o scrumieră, nu de omoplații protuberanți ai unui subnutrit. Unde soția la fel de monstruoasă, Frau Hedwig Höss, stă la soare pe un șezlong, pielea lucindu-i a SPF 50. Tot pe ea o vedem în fața oglinzii din dormitor cum își potrivește pe umăr paltonul de blană al vreunei proaspete deținute. Mâna-n șold, mai să înceapă o defilare ariană. Descoperă rujul, îl belește și-l întinde curioasă pe buze. Își întinde bărbia ca să nu îi atârne gușa palidă și oglinda îi prilejuiește gândul că da, ea este precum îi spusese Rudi, regina Auschwitz-ului. Situația scenică, deși nu are urmă de violență, în banalitatea ei, devine mai terifiantă decât ar face-o niște gloanțe în burtă. Violența în film sau în teatru s-a amanetizat în mare parte în schimbul unor gratuități care „merg oricum”.
Îl vedem pe Rudolf Höss (Rudi, monstrul) cum discută cu niște potențiali colaboratori, subiectul fiind eficientizarea crematoriului. Cizmele sale negre sunt spălate de sânge de către un servitor la o chiuvetă din curte. Rudolf a ieșit, cum s-ar spune, din tură. Șade în scaun ca un normal director de șantier. În scenele următoare își duce copiii la scăldat. Încadrarea de la distanță, la o primă privire, ni-l arată meditând. Doar că el, având metehne de bărbat obișnuit, pescuiește până când apa își schimbă culoarea și deodată ceva îl gâdilă la gleznă. Scoate la suprafață o mandibulă. Apoi fuge din apă și aleargă până la copii. Acasă, după ce Frau Höss îi spală îngrozită, scurgerea se înfundă de cenușă.
Filmul nu are un fir narativ cu o structură clasică de trei acte, nici vreo non-liniaritate în vogă printre scenariști. Scenele „se întâmplă” pur și simplu. Ne bucurăm împreună cu Frau Hedwig de grădină sa minunată, un Eden despărțit doar printr-un zid de lagărul de concentrare. Ne prezintă florile, nuanțele de culori, albinele zumzăie și îi dau târcoale rochiei cu picățele. Verzele și legumele dau în pîrg. Fundalul sonor este împânzit de urlete, câteva împușcături, câini lătrând, mugetul crematoriului, toate îndepărtate. Sunetul devine imagine.
Ajungem să ne identificăm fără să vrem cu familia Höss. Dacă îi extragem din context ne par niște vecini cu care ne-am înțelege, am merge și la pescuit și ne-am bronza pe același petec de iarbă, în timp ce copiii noștri ar vâna lăcuste.
Filmul apare iată în timpul conflictelor din Ucraina și Gaza. Suntem și noi de o parte a zidului, ne bucurăm firesc de soare, primăvară, înghețată și ghiocei. De cealaltă parte a zidului, plușurile sunt folosite pe post de pietre funerare. Fie că ne place sau nu, ăștia suntem. Abia dacă este o diferență între Rudolf Höss și vecinul de la colțul străzii care îl aplaudă pe Putin, desigur, la o anumită scală.
Filmul ar trebui să fie suma tuturor elementelor care îl compun – imagine, sunet, poveste, actorie. Așa și este în cazul de față. Nimic nu este prea accentuat, nu ni se scot ochii, nimeni nu dezgroapă cârtița ca să ne convingă că e oarbă. Fiecare element din cele enumerate este măsurat, echilibrat, îmbinându-se unul într-altul fără forțare. Sandra Hüller (Hedwig Höss) și Christian Friedel (Rudolf Höss) oferă ceva firesc, un joc actoricesc care conține un soi de incomunicabilitate, bazat pe concreta prezență în spațiu, nu pe ochi dați peste cap, grimase, uimiri. Ajunge ca Rudolf Höss să coboare scările Comitetului din Oranienburg, să se aplece, să vomite și să își continue drumul. În vilă au fost focusați de zece camere de filmat, majoritatea ascunse. Regizorul, directorul de imagine și ceilalți membri ai echipei s-au aflat în afara vilei, într-un container, iar alții la subsol, atenți la ce se întâmpla înăuntru.
Cu toate că filmul a fost inspirat din romanul omonim al lui Martin Amis, regizorul Jonathan Glazer decide ca în loc de Paul și Hannah Doll, să folosească direct cuplul Höss, care a servit totodată drept inspirație pentru personajele lui Amis.
E dificil să redai obiectiv istoria, să o recompui și să o așezi în fața oamenilor, mai ales astăzi, când e un sinonim pentru plictiseală și pierdere de timp. Și aici mă refer la o operă de calitate, cum este și cea de față.
Filmul a ridicat ștacheta reprezentării răului în contextul genocidului la un nivel greu de atins, întrucât ne este prezentat umanul, împărțit pe două mâini – cu una îți speli copilul, cu alta reglezi cantitatea de gaz.
În încheiere, îl aud pe Col. Kurz din Apocalipsul acum murmurând Horror. PS: Încă aștept filmul care să se preocupe cu genocidul din Congo, 1907-1909, unde banalitatea a fost orchestrată de Leopold al II-lea, încoronatul Belgiei din acea perioadă.
Adus pe lume la 31 decembrie ’98, făcut, crescut în Timișoara, am absolvit Facultatea de Muzică și Teatru de aici de pe malul stâng al Begăi, depinde cum o privești, sunt actor, din când în când fotograf și scenarist și da, mai și scriu. Am debutat când nu se putea mai bine, în 2020, la Cluj-Napoca cu un volum de poezie. Au urmat antologii de proză și alte texte în diverse volume.
Mi-a plăcut limbajul tău informal: mi-a adus filmul mai aproape decât orice recenzie de critică cinematografică de nivel.
Îl voi viziona cu siguranță!
Mulțumesc! Da, e necesar de vizionat.
O cronica care trezeste tot interesul asupra filmului. Auzisem si eu de el – in general stiam ce aduce nou filmelor de gen, dar acum mi-e si mai clar :) Asa e, „ei” pot fi ca noi, ba chiar noi putem ajunge acolo in anumite conditii, anumiti psihosimulatori care sa induca niste tulburari mentale serioase. Prin manipulare, prin sete de putere, prin frica de a pierde accesul la o viata „de vis” – sau in orice caz, una diferita de linia intai pe frontul de est -, prin cum actionezi influntat de ura. Mi-e usor sa vad parintele unui copil omorat ieri in lagarul de refugiati din Gaza in rolul de exterminator de evrei, acum, in sec 21, sau la fel, invers, tatal fetei evreice luate ostatec pe 7 Oct si violata, omorata devenind sef de pluton de executie.
De-asta ma bucur mult cand vad cate o stire pozitiva unica, stinghera intre atatea negative, cum a fost palestinianul cu frate omorit si evreul cu sora omorata primiti la Vatican si imbratisindu-se cadoi frati, frtandu-se de dragul pacii si a stingerii conflictului de a-si uita durerea, de a face pace. E ceva rar din pacate, vreau sa zic conciliere dupa ce teci prin ce au trecut ei…