1812
Și-a deschis gura înspre cer și, după cum mi-a părut, aștepta ploaia. Dinții au început să i se usuce. Printre buzele negre, întinse, îi tremura limba. Norii îi curgeau pe rotunjimea pupilei negre. Membrele îi atârnau pe lângă trup ca niște crengi pline de mosc. Doar burta i se umfla și retrăgea. Ochii surorii mele au reapărut de sub umbrela pe care o ținea cu ambele mâini, ațintiți spre cer. Îmi dai luneta ca să mă uit și eu? mi-a zis împingându-și bărbia în gât. Îmi dai? m-a întrebat din nou, de data asta lungindu-și gâtul înspre mine. Acum de ce sufli? Vezi că aburești sticla și eu n-o să mai pot vedea nimic, a zis ridicându-se de pe bolovanul pe care stătea. Rochia i-a rămas întinsă pe o jumătate de bolovan. Am coborât pușca și mi-am rezemat-o de șold. După ce am șters vizorul, am văzut că pe sticla lunetei erau mânjite dâre de curcubeu. Sora mea și-a potrivit pușca umăr și a ochit prin lunetă. A găsit cercul vizorului gol. A clipit, apoi a privit iară. Și-a împins bărbia în gât și colțurile gurii în jos și s-a uitat la mine. Păi ce-ai făcut? Am dat din cap nedumerit. Bălării, a zis, tu te uitai la bălării? Am să-i spun lui Gustaf că i-ai luat-o ca să te uiți la bălării cu ea. A făcut o pauză, iar după mi-a zis – Da tu pe cine ai văzut acolo? I-am înșfăcat pușca din mâini și am fugit, pierzându-mă în desișul din spatele nostru. A luat-o și ea pe urma mea, dar nu m-a ajuns. Am deschis ușa hambarului și am așezat pușca în suporturile de lemn de pe perete. M-am uitat în spate și zidul pădurii se gudura în vânt. M-am oprit în fața ușii casei cu mâna pe clanță. Degetele movulii, unghiile palide. Am zbughit-o înapoi spre hambar și de acolo am fugit înspre pădure, dispărând în cercul întunecat dintre doi arbuști.
Le-am văzut torțele licărind. Tocmai ce înconjurau o stâncă. În lumina bătăioasă a torțelor fețele lor păreau a pluti ca și cum n-ar fi fost prinse de un gât. Am alergat înspre ei. La început s-au speriat și-am auzit instant clinchetul pistoalelor. După și-au dat seama cine sunt și Gustav m-a îmbrățișat, dar nu înainte de a-mi da două-trei scatoalce peste obraji.
1968 – 1973 – 1980
Ne-am întors cu toții fețele înspre soare și ne-am chiorât ca să vedem cât mai bine elicopterele, a zis Gustaf Bartis, pe când se bărbierea în fața unei oglinzi sparte și pătrate, stând în genunchi, cu pomeții adânciți sub dârele groase de spumă care împrăștiau un miros înțepător și proaspăt în aer. Și abia după ne-a apucat criza, ca să spun așa, căci nu era țipenie de elicopter. Ne zumzăiau de fapt capetele. Și ne-am luat cu mâinile de cap. Ne-am scărpinat după puternic la ceafă, de unde ziceau câțiva că e sursa zumzetului. Ca și cum creierul nostru s-ar fi transformat brusc într-o elice. Dacă era cineva mai răsărit printre noi și ne privea în ochi, ar fi zis că pupilele se învârteau ca-o roată. Dar a durat mult până am fost evacuați. Mulți au spus evacuați, deși nu era o situație limită, gravă, ci doar confuză. Și am să-ți spun mai încolo de ce a fost confuză. Acum dă-mi pace, te rog.
M-am ridicat și-am pășit înspre marginea căldării. Înălțat pe-un petec de zăpadă, am văzut urcând un cârd de oameni. Duceau în spate saci și aveau coșuri atârnate de umeri și cărau în mâini canistre. Atât de multe voci în jurul meu, pretutindeni, ecoul încă nu s-a decis pe care să o care mai departe. Unii bărbați dormeau pe stânci, cu pieptul alb orbindu-i pe cei care se uitau înspre ei, alții, asemenea lui Gustaf Bartis, se bărbiereau sau se curățau cu unghiile între dinți, dând peria unul la altul, dar nu și unghia; alții își cârpeau cizmele, dar cei mai mulți murmurau între ei – nu vorbeau – căci asta ar fi însemnat un consum mai mare de energie. Brișca îndepărtându-le în fâșii spuma pe obraji, aruncându-o jos ca pe un fulg gigantic. Șireturile cizmelor înalte rupându-se de prea mult înnodat. Toată pajiștea era plină de oameni. M-am gândit la o insulă, o ultimă bucată de uscat de care s-au prins cei norocoși. Majoritatea erau mulțumiți de confuzia de care îmi povestea Gustaf. Puteam observa moliciunea cu care își purtau trupurile de la o piatră de șezut la o alta de dormit. Oasele erau singurele care mai aveau o doză de hotărâre în ele, un soi de voință calcifiată care nu le făcea să devină plastilină, așa cum devenise carnea care le căptușea pe alocuri vertebrele.
Cârdul de oameni urca spre noi aliniați într-un rând. Nu-și ridicau ochii din pământ. Vreo cinci sute de bărbați, din ce am aproximat eu, își purtau în permanență coifurile de dragoons pe cap cu gândul că așa vor fi mai vizibili de la distanță. Părul negru ce țâșnea din țeasta coifului le stătea lipit de omoplații transpirați, iar din frunți li se ițea dincolo de conturul feței, viziera lucind plină de soare. Așteptau cu mâinile în șold. Și de asta au luat și cea mai înaltă poziție de pe pajiște. Pe și în jurul unei stânci ascuțite. La cum le scânteiau capetele, zici că erau dinți și stânca o limbă. Și le-am zis că nu au unde să se ducă, ei au comentat, aprigi, neîngrădiți, n-aveți decât, le-am repetat cu o indiferență din aia soră cu natura. Cu mâinile sub cap, în chiloți, era întins în dreapta mea Sebastian Septimus, cu rang de căpitan. Vorbea apăsat și clar –
Îs relaxat că în sfârșit pot fi așa. Ști tu, eu, dacă s-ar putea, aș vrea să mă sfârșesc aici. Să mă sting ca un bec așa cu mâinile sub cap, burta-n soare. E chiar așa rău să te gâdile puțin vântul în buric? Nu. Atunci de ce oamenii vor să fie văzuți și salvați de aici? Salvați, a accentuat salvați. Eu am crescut în Făgăraș și acolo singura salvare e moartea. Am încetat de mult să mă mai sinchisesc cu gândul ăsta prostesc, imatur. Dumneata de ce ai venit la noi, aici? Să ne întrebi cumva ce facem? Sau ți-a fost chiar dor de ai tăi și ai zis să repeți activitatea mizerabilă de a-ți petrece timp cu cei de-o limbă cu tine? Te-am văzut urcând de ieri. Am urcat și eu până la coifiștii de sus să-mi arunc ochii prin jur. Stăteam tot așa, întins, mi-am pus vesta sub cap să nu-mi spargă pietroaiele ceafa. Mâna-n șold. Coifu-n cap. La unii le mai vuia vântul și le trăgea coamele negre de cal și rămâneau așa, ca și cum vântul, ținându-se de șotii, îi ținea pe ai mei coifiști de păpuși. Ceața îi sufoca. Nu-i interesa. Ăștia de sus nu vorbesc nimic. Să nu te duci la ei. Își imaginează că sunt deja acasă, la bloc, foșnind din ziar și lipăind ciorbă în timp ce nevasta se îneacă cu aburii călcătorului. Și tot ei au fost primii care și-au făcut bagajul când am primit ordin de plecare. Noroc că ăștia nu ne-au dat destule săbii, sulițe și muschete. Ne-am fi hăcuit între noi. De asta ești așa tăcut? Îți ia, presupun, mult timp ca să-ți rebagi cuvintele în cap. Când treci granița îți vine să-ți scoți dopul din cap și să-ți lași propriul dicționar să curgă, să adape pământul crăpat de graniță.
A pufnit lung și după a început să fluiere. Nu a așteptat să-i dau vreun răspuns. Fluiera ca un ibric. Vedeam cârdul de oameni de la distanță cum s-a oprit în fața a vreo cinșpe bărbați complet îmbrăcați în uniformă. Cârdul îi privea ca pe niște exponate dintr-un muzeu. Încercau să se înțeleagă între ei. Când m-am apropiat mi-am dat seama că cei din cârd vociferau într-un dialect gutural. Or fi din cantonul apropiat, m-am gândit. Au optat cu toții spre un limbaj primitiv îmi dai-îți dau. Nou-urcații, deopotrivă femei și bărbați, au lăsat sacii, coșurile și canistrele jos și s-au întors cu grijă, chiar speriați, luând-o pe cărarea care, după câteva sute de metri, începea să coboare înapoi în căldare. Uniformizații s-au împodobit cu cele lăsate de către cei din cârd și le-au cărat înspre mijlocul pășunii, într-o zonă mai liberă. Norii s-au adunat și s-au încăpățânat să nu plutească mai departe, ci să rămână întinși în bătaia soarelui, lăsându-i pe oameni în umbră. Majoritatea s-au ridicat de unde ședeau ca să își caute fiecare hainele. Toată pășunea tremura. Ai fi zis că sunt furnici în căutare de mușuroi. Din depărtare mai mulți oameni studiază canistrele, zece la număr, întrebându-se probabil ce se află în spatele tablei kaki, dar nu le-a luat mult până să concluzioneze că e apă, după cum se aude e apă ce naiba, a zis unul, și atunci, aprinși parcă de sete, au deschis și ridicat canistra, turnându-i în gură unui bărbat ce stătea în genunchi, așteptând ca apă să șiroiască-n gură și să-l înece, dar în cele ce-au urmat, totul a făcut loc neașteptatului haos în care cel setos, îngenuncheat, a început să se zvârcolească, apoi să alerge, apoi iară să se zvârcolească pe jos lovindu-se de pietre, strigând abia inteligibil că aia nu e apă, nu, e chiar benzină. M-am repezit într-acolo. Oameni au verificat fiecare canistră în speranța că vor da de apă, dar fără roade.
Nenorociții ăștia s-au târât până aici ca să ne vâre benzină? Ce dracu! Îți spun eu, vor să ne dăm foc! E aici cât pentru toată lumea.
Cei de pe cealaltă parte a pășunii nu au auzit și văzut ce se întâmplă. Dar, fiind o zonă fără obstacole vizuale, liberă de poți vedea într-o zi senină și domul din Milano, întinderea pășunii nu ar trebui să li se pară o corvoadă de parcurs, nici măcar cu privirea. Sigur, vă zic eu, voiau să ne aducă apă, dar cineva a confundat canistra și atunci toți s-au luat după neghiob. Cât de sadic să fi de să le aduci oamenilor benzină, să fim serioși. Lângă mine a apărut brusc, de parcă s-ar fi pogorât, Septimus, închizându-se la pantaloni.
E cred, a zis Septimus, a treia oară când stimabilii se cațără până la mama dracu aici. Prima oară nu ne-au adus nimic și au încercat să ne vorbească, nu i-am înțeles deloc, nici măcar un dram de franceză din ce mai știu și eu, zici că erau urangutani, n-aveau limbă și ne-au vorbit din gât. A doua oară, eu însumi am alergat spre a-i întâmpina, iar tâmpiții au făcut o plecăciune în fața mea și ne-au mimat ceva de-ale gurii, că îmbucă și plescăie, desenându-ne apoi în aer ceva ce ducea a ceas, ăla care desenase avea un singur deget la mână și tocmai ăla îi tremura ca naiba, deci ne-a desenat un ceas zimțat cum nu mai văzusem. Am zis că da, o fi vorba de timp. Apoi au plecat. Le-am zis la ai mei că nici dacă vin să ne frece în tălpi nu mai vreau să-i văd, numai amărăciune. Nu mai vreau. Și iată-i a treia oară, aducându-ne benzină. Dacă eram acolo îi stropeam de sus și lăsam soarele, în coborârea lor, să-i aprindă. Primul lucru, după ce soarele tâmpea norii și îi dădea la o parte, era să îi incendieze pe troglodiții ăștia. Dacă vin a patra oară, voi împușca unul dintre ei. Dacă vin a cincea oară, doi dintre. Și tot așa. Până când nu mai are cine să vină. Le-am spus, am dat din ce-am știut eu, din mână, picior, limbă, bă, cheamă poliția, armata, să vină după ai mei aici, că-s mulți și triști.
Înainte să plece mai departe ca să se îngrijească de benzinar, mi-a șoptit la ureche că dacă aș fi fost retardat ca ăia, m-ar fi împușcat și aruncat la vale. Sebastian Septimus pășea larg de parcă ar fi întâlnit hârtoape la fiecare metru. Și-a pus sacoul albăstrui peste umeri ca să nu-i tragă la spate și-l ținea cu dreapta strânsă la piept, cu stânga fleandura în față și-n spate. Era cu un cap mai înalt ca mine. Mustăcios și căpitan în armata română, iar acum, dată fiind situația în care e, căpitan al Grand Armee, cu cizme înalte, shako-ul împănat, dolmanul înnodat și spatele drept ca-un liniar, husar franțuz, plătit ca restul soldaților de aici.
Merg să dau o luptă cu Bartis, haida, strigă după mine. Septimus își făcea loc prin marea de soldați, când îi dădea la o parte pe unii, apăreau alții și îl împiedicau, el le dădea un șut în cur sau îi urechea deoparte. Ofițer Gustav Bartis, unde mă-ta ești? a strigat. Bă, l-ai văzut pe idiot? a zis Septimus, pocnindu-și degetele de la mâini. Să animăm puțin zona. Haida. Unde ești? Din spate am auzit un cal galopând și până să-mi întorc privirea îl și văd pe Gustaf Bartis, bărbierit până la os, sărind de pe calul său costeliv direct în spatele lui Septimus, chiuind. S-au prăvălit amândoi până într-un jnepeniș, de unde s-au ridicat și s-au măsurat cu ochii întredeschiși și încordați, și-au aruncat amândoi dolmanele și-au început să se boxeze unul pe altul în ringul de jnepeni care îi înțepa în șolduri. Au transpirat îndeajuns încât, atunci când se apucau de umeri sau de gât, pielea le era alunecoasă ca unui somn. Arătau ca și cum s-ar fi îmbăiat în ulei. Soldații din jur s-au poziționat împrejurul lor, huiduindu-i și aclamându-i, de parcă toată pășunea s-ar fi transformat într-o arenă.
Așa fac zilnic, mi-a spus un soldat care stătea cu brațele încrucișate, deloc impresionat de fervoarea cu care se confruntau cei doi în jnepeniș, de când am plecat, prima oară a fost când ne-au oprit la graniță pentru documente, îți dai seama, până când ne-au verificat la toți identitățile ăștia doi s-au luat la trântă, dar ungurii nu le-au făcut nimic, se vedea atât pe Bartis, cât și pe Septimus, cum se spărgeau de entuziasm. Păi ce să facem, să stăm oropsiți ca voi să așteptăm, mi-a spus Bartis imediat după ce-am intrat în Ungaria. Un nor de praf s-a ridicat în urma noastră. Am mărșăluit în plin câmp, a adăugat soldatul după ce sorbit dintr-o ploscă, plin câmp, tu-ți dai seama. Septimus și Bartis și-au strâns mâinile și, împleticindu-se, cu capul dat pe spate de extenuare, s-au retras sub o surplombă de lângă marea de jnepeni.
Cu mulți ani după acest incident, pe când am devenit, cum s-ar spune sau cum mi-aș dori eu să se spună, un stâlp de familie, chiar dacă plecam de acasă pentru perioade stranii de timp. Zic stranii pentru că s-ar fi putut să am nevoie numai de o zi, să fi plecat de dimineață, dinainte de soare, într-o călătorie pe jos prin păduri, diverse orașe, sau chiar munți, iar alteori, să fi avut nevoie de două-trei zile, chiar și o săptămână în unele cazuri, când brusc, lăsam încheiate treburile din grădină, intram repezit în sufragerie, îmi luam rucsacul cu piele tare de cerb și mergeam tremurând și-mi luam soția și copiii în brațe. Nu-mi pot explica de ce nu mi-au comentat niciodată nimic. Probabil că nu mă așteptam eu să mă înțeleagă. Dar poate nu era vorba de înțelegere. Totuși, nu am dispărut niciodată în perioade delicate, ci numai când împrejurările îmi lăsau timpul pentru a face asta.
Și așa stâlp cum am fost pe atunci, m-am decis la ultimele gânduri, înainte de a-mi pune ghetele pentru munte, să traversez cantonul și, ajungând la Como după două zile pe drum, să înnoptez într-unul din orașele minuscule de pe mal, după care să-mi continui marșul spre sud, și odată ieșit din Lecco, să o iau înspre nord-est, astfel încât drumul să mă conducă spre Cortina, unde iară aș înnopta, de data asta, câteva nopți, patru-cinci, de unde, luând-o spre nord, prin Dolomiți, să traversez Pasul Brenner și prin Tirol să mă întorc înapoi spre casă, prin labirintul întortocheat și adânc al Alpilor. Așa s-a făcut că, în drum spre Como, m-am întâlnit cu Paul Ianusgean, fost infanterist în armata română. Traversam un defileu și l-am zărit întâmplător, printr-un desiș, cum lua apă în palme și să se răcorea pe umeri, stând pe buza unui iaz în care vuia de sus o cascadă.
Dezertat, exact după ce-ai plecat să vezi de pașapoartele noastre, n-am stat pe gânduri și așa îmbrăcat cum eram, într-un grognard, am coborât înspre Berna să-mi caut de muncă. Mi-am permis dezertarea. Infanterist… Aici a făcut o pauză și ochii i-au rămas prinși în coama rece a cascadei. I-am povestit despre călătoria mea și că, spontan, îl aștept să ia parte. Paul era și el cu un cap mai înalt ca mine, cu mustață neagră și deasă. În căciula de blană de urs mi s-a cuibărit o nevăstuică, mi-a zis, i-am lăsat-o ei. Mă priveau din ochii căciulii doi ochi migdalați și negri, de parcă ar fi fost sâmburi. Și după și-a gustat câteva lacrimi. Stătea drept în fața mea și își prindea cu arătătorul lacrimile. Nu mă lua-n seamă. Poliția mă caută și-n scutec de octogenar, a zis Paul. Vrea să mă trimită înapoi. Nicio șansă să ajung mai departe de Varenna, dacă mă hotărăsc să călătoresc cu tine. Cei din Colico mă vor vedea, cei din Dervio își vor pune ochelarii, cei din Bellona vor suna poliția și-n Varenna mă vor prinde. După o pauză a adăugat – am rătăcit o săptămână în Valtollina și de acolo mi se trage năpasta, că le-am mâncat o parte din recolta de struguri negri. Am fugit la timp. Aveam uniforma pe mine. Stăteam întins, picior peste picior, cotu-n pământ și molfăiam din ciorchine. După care, trei zile la rând, am drenat o vacă de lapte. Am muls-o de-am uscat-o. Vițelul mă ochea cu dispreț. Am fugit și de acolo. Ăștia se vorbesc între ei și descoperă că eu le-am fost năpasta comună. Curve, spuse într-o șoaptă lungă. L-am întrebat fără pic de luciditate cum ar vrea să-și reamintească lumea de el.
Se uita la cascadă, ba înapoi la mine, în tot timpul ăsta își fremăta buzele, își trăgea nasul și după privea în gol. A ridicat mâinile ca și cum ar vrea să se predea mie, eu nu vreau nimic, uită-te la mine, e-n regulă cât o mai fi, și dacă înfund temnițe sau birourile de expatrieri, aia e, las-o așa, spuse Paul. Am scos harta și i-am arătat că până la Dervio se poate ajunge și prin pădurea din spate. E abrupt, spuse Paul. Aveam de gând să-l duc pe Paul la Mercallio, prieten și fotograf din Dervio. Păi și când ați traversat Pasul Bernardino nu era abrupt? A vrut să spună iar ceva, dar și-a suflat doar nasul. În defileu s-a întunecat brusc și acum nu ne vedeam decât contururile fiecăruia. Cicadele încărcate de soare își stingeau lent zumzetul. După ce-am ajuns, după două zile, la Mercallio, Paul a așteptat răbdător în pivnița casei ca Mercallio să termine de developat fotografia. La cât era de înalt, privea printr-un geam de la nivelul solului, iar dacă cineva venea din susul străzii coborând aleea pietruită putea zărea un cap încadrat de cadrul zgrunțuros al ferestrei privindu-l insistent pe trecător. De abia după zece ani am mai auzit câte ceva despre Paul Ianusgean. Așa îmbrăcat în grognard a luat calea Romei, zicea el, în marșul său ridica praful de pe drum, știai de fiecare dată unde e Paul, deoarece în spatele său rămânea constant câte un nor de praf care-l urmărea. După lungi interogații întinse pe parcursul câtorva luni, Paul i-a convins pe romani că nu e trăsnit, că e sănătos până la os, capul meu, domnilor, e-un nor care-și păstrează forma chiar și după cinci furtuni, le-a zis autorităților romane. Când a venit vorba de a-l trimite înapoi acasă, pentru prima și ultima oară în viața lui, mi s-a zis că Paul a făcut o criză de epilepsie și că, stând pe scaunul din fața polițaiului-șef, i s-au încleștat brațele, apoi maxilarul care s-a strâmbat și din care i s-a prelins rotocoale de spumă pe uniforma pe care nu și-a dat-o jos deloc, apoi, fără logică și avertisment, a sărit pe biroul polițaiului-șef și spasmodic cum era, și-a dat cu capul în repetate rânduri de biroul acestuia, spărgându-și atât capul, cât și blatul. După ce s-a calmat, l-au relocat în nord, la Milano, unde Paul și-a continuat cariera de actor, întreruptă fiind de stagiul militar obligatoriu din România. A ajuns în punctul în care uniforma i-a rămas prinsă de carne, când pantalonii nu i se mai deosebeau de pielea picioarelor, când nu mai puteai zice dacă e o haină sau o nu. După ce a fost primit la Piccolo Teatro, surprinzător, mi-a scris, atașând alături o copie a fotografiei de la Dervio.
Mi-am continuat atunci traseul, dar nu am trecut de Lecco, deoarece partea de drum pe unde mergeam s-a surpat și în cădere m-am lovit de pietre, pleznind în cele din urmă în suprafața molcomă a lacului. M-am întors acasă cu trenul, bandajat excesiv în jurul genunchiului stâng. Am șontâcăit până în sufragerie, unde nu mă aștepta nimeni în afară de o foaie scrisă-n cerneală neagră care mă informa cu privire la socrul meu, care sfârșise împușcat din greșeală la o vânătoare de mistreț, și cu privire la soția mea care plecase de urgență să facă pregătirile pentru înmormântare. Era semnată în aceeași zi. Posibil să fi plecat de dimineață, pe când eram încă în al treilea vagon, cu coatele rezemate de sticla înrămată a geamului din compartiment, holbându-mă la niște ghețari îndepărtați, în timp ce trenul străpungea un smoc de ceață de pe șinele care o luau ușor spre dreapta.
Ai adus și ploaia cu tine, mi-a spus, peste umăr, nevastă-mea. Stătea cu umerii lăsați la buza gropii în care începeau să curgă șiroaie de apă galbenă. Tocurile ei scurte s-au împlântat adânc în noroi, iar când pășea trebuia să-și ridice piciorul destul de sus, fapt ce-i dezvelea genunchiul alb. Poate ar fi trebuit să-ți fi săpat și ție una, nu crezi? a zis uitându-se cu lehamite la piciorul meu stâng, bandajat, și la cârja pe care noroiul o trăgea-n jos. Tatăl ei era străveziu ca o bucată de gheață. Dacă era soare, se topea, m-am gândit. După ce l-a mai plouat puțin, uitucii de gropari nu i-au înfiletat cum trebuie capacul și când să-l scufunde în groapă, capacul a alunecat și s-a adâncit în apa ce se adunase în groapă. Nimeni, nici măcar soția mea, nu zicea nimic. Unul dintre gropari a plonjat în groapă ca să ia capacul, iar un altul a rămas la suprafață, pieptănându-și plictisit cu podul palmei părul nisipiu și îmbibat de ploaie. Și atunci l-am văzut.
Și-a făcut loc prin mulțimea de oameni, i-a dat la o parte ca pe crengi și el însuși, după ce groparii au recuperat capacul, l-a bătut în cuie. Când dădea cu ciocanul în cuie, tuna. Apoi a oficiat slujba uitându-se la fețele plouate ale celor adunați. După ce-au scufundat coșciugul, au lopătat noroiul și-au astupat groapa. Și aici ești, mi-a zis Gustaf Bartis. Trebuie să semnați niște acte, ne-a spus, și a zâmbit, dezvelindu-și o măsea de argint.
Gustaf s-a trântit pe șezlong la umbră. Frumos aici, la tine, mi-a spus. Nu te fute nimeni la cap aici la dracu, eh? A râs și a bătut din palme. Uite care-i treaba, mi-au spus că sunt cel mai potrivit pe înmormântări, dintre toți, n-ai cum să găsești pe cineva mai potrivit ca mine, nici la Vatican, nici la Vatican, și s-a uns cu cremă de soare pe piept. Mă ung, mă ung că nu merge fără. După Bernardino, capul mi-era ca-o vânătă. Când bătea vântul era ca și cum rafala aia era dințată, mi se zbârleau venele de copt ce eram. De atunci, cremă. Dacă nu, crematoriu. Tu decizi dacă să continui cuvântul sau nu… Elvețienii ăștia mă invidiază… Pe lângă faptul că nimeni nu îngroapă ca mine, mai e și uniforma pe care o port în zilele când nu crapă nimeni.
I-am povestit de întâlnirea cu Paul Ianusgean. A împietrit și a uitat să-și închidă buzele, rămânând cu ele întredeschise, aerul arid pătrunzându-i prin gât, uscându-i zvâcnetul inimii. Când a înghițit s-a auzit de parcă i-ar fi greblat cineva aerul afară din plămâni. După a rânjit, prezentându-mi iarăși dintele de argint. Și tu ai un dar, înseamnă, mi-a spus. M-a privit și a vrut să mă clarifice. Adică-i vezi pe morți. Ianusgeanu a fost primul din formația de grognarzi care s-a dus. A făcut febră, după a înghețat. Exact în dimineața când tu ai plecat de pe pajiște. Când ai spus că ne rezolvi cu pașapoartele. Și exact când ne-ai întors spatele, Ianusgeanu, căruia i-am improvizat un pat între două stânci, s-a stins ca un bec. I-am tras ceva palme peste filament, dar ciuciu. Și așa am rămas 49.000. El a fost primul pe care l-am îngropat. Cu el mi-am început cariera.
Nevastă-mea alerga după fluturi în spatele nostru, fluturându-și totodată și plasa albă. Gustaf nu a mai spus nimic. Auzeam numai șuierăturile aerul încins când era tăiat de plasa pentru fluturi. Culmea, a început iară, că fanfaronii ăia din vârful stâncii, încoifații, cum le ziceam noi, nu au coborât pentru a-și lua rămas bun de la Ianusgean. Ne holbam toți ăștia, zeci de mii, la tablele aurite în care capetele lor de orangutani fierbeau. S-a ridicat de pe șezlong și a pășit haotic prin curte. Nevastă-mea studia un fluture proaspăt prins. Îl ținea de aripit, iar el se vibra ca un motor de jucărie.
E imposibil! Când mi-am întors privirea l-am văzut pe Gustaf cum alerga înspre mine. E imposibil! Și a oftat. Mai bine nici nu-ți vorbesc, nu ai cum să vorbești despre cei 50.000 care-am fost, n-ai, n-ai, n-ai. Oricine o face e un mediocru. Un sugător de zucchini… Un belitor… Să vorbești despre un singur om e imposibil. Gândește-te la 50.000. 50.000! Unii peste alții acolo. Din cauza noastră nu au încăput știrile în televizor. S-au rezumat numai la atât: Statul elvețian, cât și cel italian, se ocupă de câteva zile cu relocarea a peste 50.000 de bărbați din armata română. Pentru mai multe detalii, colegul nostru, Șerban Goliță, se află la fața locului. Și aici am vomitat de scârbă. Un tembel și-a târât trabantul până la Bâlea, unde a îmbrăcat vreo zece polițai în uniformele pe care le aveau bunicii noștri în Războiul de Independență, și așa prefăcuți, fiecare întrebându-se, io ce joc, s-au holbat la reporterul care continua Autoritățile române îi ajută zilele acestea să se întoarcă acasă, în patria lor de mumă, iar polițiștii din spate, sufocați de uniformele strâmte, s-au scărpinat frenetic peste tot, io-s cu lâna, și astfel ne-au dinstuit totalmente prin căcat. Italienii, și asta am văzut într-o benzinărie din Pasul Brenner, culmea, au explicat situația în felul următor: Cei 50.000 de soldați români, îmbrăcați fidel modei de război napoleoniene, sunt în prezent împărțiți între Italia și Elveția în vederea stabilirii cauzei de marș și de staționare. Un aspect important, autoritățile elvețiene, precum și cele italiene, au fost anunțate acum câteva luni de către producătorii americani de la MGM Studios că filmările se vor suspenda pe o perioadă încă nedeterminată și aici vorbim de producția peliculei Napoleon, întru celuloza lui Stanley Kubrick, care, după cum am fost și noi informați, s-ar fi decis cu închirierea a 50.000 de soldați din armata română, tot pe o perioadă nedeterminată, iar PCR-ul a fost de acord, pregătindu-i astfel pe soldați de drum, neștiind că în momentul trecerii graniței în Ungaria, filmările fuseseră deja suspendate… Doar atât. Îți dai seama de ce al dracului de greu să vorbești despre 50.000 de oameni? Nu. Nu. E în regulă să nu spun mai nimic. Orice aș spune tot n-ar atinge ceea ce s-a întâmplat în realitate. Așa că mai bine nu spun. Nu. Mi-ar trebui o săptămână, presupun, dar în continuu, zi și noapte, șapte din șapte, să detaliez cu privire la un singur om. Și calculând așa îmi dai seama că nu e de nasul nostru să vorbim despre 50.000 de oameni. Nu poți număra mai mult de cinci grăunțe de praf. Te pierzi…
Și a îngenuncheat, s-a cocoșat de spate și a privit în pământ. Să-i ia dracu de tăbliști încoifați, a șoptit. Când am închis ușa în urma lui am verificat să văd dacă e într-adevăr închisă, nu încuiată neapărat cu cheia, nu că m-aș teme să vină înapoi, nimeni nu s-ar teme de Gustaf, numai că, de fiecare dată când conduc pe cineva la ușă îmi survine temerea că nu am închis ușa bine, iar repercusiunile de mai târziu s-ar putea răutăți semnificativ dacă eu, de exemplu, nu închid ușa, lăsând-o deschisă. Obișnuiesc ca după ce o aud închizându-se, broasca-n poziție și-n clinchet, tind să o împing excesiv cu buricele degetelor, deoarece mă gândesc că dacă nu aș fi închis-o, testul ăsta cu buricele degetelor m-ar convinge dacă e închisă sau nu.
Cu un năvod de pescuit procurat din pivniță am alergat după nevastă-mea în curtea din spate și, capturând-o de la spate, am tras-o înspre mine, îmbrățișând-o și înțepând-o mai apoi cu mustața în obraz. Ea a scâncit, mi-a împins cotul în stomac, a scăpat pentru câțiva metri, dar am sărit către ea și mi-am încleștat glezna și dezechilibrându-se a căzut într-o parte, râzând. Fluturele prins de ea se zbătea în plasă ca-un titirez. M-am lăsat peste ea și i-am luat capul între mâini. Și-a arătat caninii și-a vrut să mă muște. Șșșșș. Și mă întreabă: De ce ești roșu-n ochi? Tu l-ai văzut pe Gustaf? Normal că nu. Cum normal că nu? Păi dacă eram atentă la fluturi, voiai să fiu atentă la fluturi și să-l văd și pe el? Dar l-ai văzut înseamnă. Ce-s întrebările astea? Te întreb atât, simplu, l-ai văzut, confirmă-mi. Da, pentru o secundă când l-am salutat, da. În regulă. Dar tu te uitai mai mult în gol decât la el, îți vorbea, gesticula, tu, zici că aveai un tunel în fața ochilor. M-am așezat în fund și mi-am scărpinat claia de păr. Pe șezlongul portocaliu încă se vedea umbra lui Gustaf, capul și umerii săi, un contur de parcă el încă ar fi acolo. Am stropit șezlongul cu furtunul, dar umbra lui Gustaf nu se ștergea.
Și tot am mai întrebat-o: Nu mă păcălești… Ești truli? Las-o așa… Rochia neagră a soției mele era cu dâre și zgârieturi verzi de la cum am tăvălit-o în iarbă. A intrat în casă toată transpirată, uitându-și fluturele în plasă. Am strâns ușor fluturele de aripile mătăsoase, scoțându-l din plasă cu grijă, ca și cum a-i scoate o fotografie veche dintr-un portofel, l-am studiat, dar nu am văzut nimic mai mult decât o creatură la fel de fragedă ca mine și ca soția mea, o creatură creată din hârtie creponată, pe care, dacă o reușeai să o privești în ochii minusculi ca grăunțele de praf vulcanic, nu îți dădeai seama decât de o indiferență crasă, de o ciudă pe acela care era mai puternic, întotdeauna creaturile mici te privesc cu dispreț atunci când tu, fiind mai puternic și mai în control, îți îndrepți confuzia asupra lor, iar ei, intuindu-ți cumva confuzia asta, se zbat, iar la final se sufocă din cauza mirosului dulceag și lugubru pe care-l emani în aer când soarele te încinge precum o piatră, când aburul nu urcă, ci se scurge din tine, pârjolind iarba pe care ai strâmbat-o, ca dintr-un pahar de sulf.
Doliul nu e pentru oameni, mi-a spus soția pe când își altoia rochia neagră cu bătătorul de covoare. Și-a spânzurat-o de creanga cedrului din curte și o lovea ținând bătătorul cu ambele mâini. E pentru maimuțe, doliul ăsta. Pentru cimpanzei. Ține de evoluție. Majoritatea oamenilor țin doliu pentru că sunt încă maimuțe. Și fiecare segment din ăsta maimuțifer are propria modalitate de a ține doliu. Și bătea rochia de-mi imaginam ecoul rostogolindu-se. Rochia gemea de parcă ar fi avut țesătura înfundată de doliu. Aici e și marea confuzie. Oamenii sunt pe deplin conștienți că vor crăpa. Apropiații oamenilor ăstora care vor crăpa sunt conștienți și ei înșiși că vor crăpa. Să te miri că a crăpat cineva, plângându-ți de milă că ești singur. Ești uimit că s-a dus, deși tu te așteptai la asta. Mi se pare treabă de maimuțe. Și brusc, ca și cum a-i deschide o șampanie și ea ar spuma-n afară, a izbucnit în plâns. Dar înainte de asta i-am văzut umerii de la spate, spasmodici, cum se ofilesc și se strâng înspre piept, coloana vertebrală de sub piele semănându-i cu un băț curbat presărat cu muguri albi. Umbrele s-au prăvălit din pădure. Am dus-o în casă. I-am lăsat rochia spânzurată de cedru. Noaptea, vântul o umfla și din ea se amplifica un murmur surd. Dimineață, când încă era ceață, rochia a fost târâtă de vânt în grătarul de piatră unde s-a mânjit de cărbunii umezi ca bureții.
Acum cinci ierni a înghețat o baltă de lângă Berna, fapt ce a transformat-o într-un patinoar gratuit. Am stat pe-o dâlmă și i-am privit pe oameni cum se împrăștie pe suprafața străvezie a bălții înghețate; de acolo puteam vedea și peștii rămași prinși în gheață, fiecare orientat într-o altă direcție, doar ochii le luceau de sub. O știucă a înghețat cu capul pe dinafară, cu gura deschisă, iar copiii se împiedicau de capul ei și cădeau. Patinele râșcâiau gheața și auzeam ca o pulsație răsunând parcă din baltă, de printre straturile de gheață, ca și cum două balene ar fi adâncite acolo, ticluind un plan ca să spargă gheața.
Inițial, am dezbătut cu Ianusgean, Bartis, și care mai era mai-mare-responsabil, ca să ne cărăm din creștetul ăla. Majoritatea, dintre cei 50.000, au dat semne de amețeală, soldată cu febră și furnicături în preajma inimii, deliruri cum că oamenii erau consumați de propriile glezne, da, s-a întâmplat și asta, chiar Ianusgean a rămas captiv câteva zile într-un vis, în care și-a văzut propriile glezne cum i se sucesc și cum începeau lent, dar hotărât să-i mărunțească tibia și gamba. Am vrut să-l stropim cu benzină, să-i dăm foc, să-l trezim. Convulsiona ca-un maniac. Se lovea de stânci. Mușca din pietriș și scuipa smocuri de iarbă ca o pisică. Când s-a trezit, sângele rănilor deja i se uscase. Cei care aveau furnicături la inimă se contraziceau între ei privind mărimea fiecărui nor de pe cer. Corpurile albe și albastre de uniformă, dimpreună cu epoleții roșiatici și mestecați de murdărie. Asta-i tot ce-mi amintesc. Norii de praf, zidul de praf lăsat în urma noastră ne acoperea trecutul făcându-ne să-l uităm complet, ca și când nici n-ar fi fost. Când am trecut de Budapesta, a înghițit-o praful. Când am trecut de Viena, a înghițit-o praful. Satele și orașele mai mici au fost înghițite și regurgitate de tălpile noastre încizmate într-o piele ieftină de purcel, pigmentată în cerneala nefolosită a școlarilor. Nimeni nu ne-a făcut nimic, nu ne-a întrebat nimic, ca și cum imaginea noastră le-ar fi reprezentat o mică parte din rutină. 40.000 care trebuiau să fie infanteriști, printre care grenadieri și grognarzi, și 10.000 să fie parte din cavalerie. Înainte să urcăm în Alpi, am văzut caii ieșind din două duzini de tiruri, în șir, fiecare înhămat, tirurile veniseră special pentru noi din Marseille. Tiriștii au aflat de suspendare exact când au intrat în Austria, dar au convenit să ne lase caii, deoarece drumul de întoarcere, stivuiți cum erau unul peste altul în remorci, le-ar fi fost fatal. Asta le-a zis Septimus autorităților. A stat sprijinit de amvon și mi-a detaliat tot ce-și amintea. Se mai ștergea cu batista de la costum la ochi. Nu se uita la mine, ci la cum popa îi tăia moțul nou-născutului său care stătea pe spate și lovea în crucea care se apropia de el, o îndepărta cu șuturi ca pe un obiect pe care nu l-ar dori în preajmă.
Suspina. Uite acu i-o taie… Uite! Și-a ros unghia degetului mare. Un glob de sânge i s-a adunat pe unghie. Și-a vârât degetul în gură și l-a supt precum un sugar. După ce au îmbrăcat bebelușul, Septimus s-a mai liniștit. Își ținea batista în buzunar înfășurată în jurul degetului.
Popa ăsta crede că-s țicnit. Ce mama naibii… Dacă n-o mai pot da jos… Măcar e curată. Mi-am turnat o sticlă de parfum, una întreagă. Și-a aranjat mânecile dolmanului și a mers să-și ia gânguritoarea în brațe. Am reînvățat cum să suport limba asta, mi-a zis în timp ce șampania acidă i se prelingea pe mână. Îmi venea să-ți dau cu o piatră în cap, sus acolo la Bernardino, când te-am auzit împroșcând din vârful gurii cuvinte. Îți zic, majoritatea nu suportă țara din cauza limbii. Ajung să înnebunească din cauza ei. După o zi de muncă, și-a gâlgâit zdravăn din sticlă, când auzi toată ziua trăncănindu-se despre aceleași lucruri despre care s-a trăncănit și ieri și alaltăieri, ajungi acasă și când te uiți în oglindă și deschizi gura ca să-ți freci măselele, observi terifiat că în gură ai numai repetiții, că limba ta roșie, mov, sau cum dracu o fi, e-un mușchi din ăla flasc, mă, ți-o zic ca-ntre bărbați, te-ngrozești, îți dai palme peste limbă, ți-o piști de vârf și tot nimic, că e amorțită, e ca atunci când desfaci o scoică și îi vezi mucii ăia albi care slobozesc o perlă. Și asta e vina ei, a limbii pe care o trăncăni. Toți vorbesc și toți sunt muți. Taică-miu se pleznea de fiecare peste coapsă când vorbea, de uimit ce era de limba pe care o îndruga el. Acum limba asta e cea mai în formă prostituată. Și îi mulțumesc lui Stanley că s-a gândit la noi. Clar că ne-a luat în vizor pentru că omul voia să economisească pentru film. Și când a văzut ce ieftinituri ni-s, n-a stat pe gânduri. Uneori e bine să fi o ieftinitură, te salvează de multe. Așa cum m-a salvat de limba asta. A spart sticla de șampanie de copitele unui minotaur sculptat în miniatură. Ul-ti-ma pros-ti-tua-tă! Mă auzi? Mă mai gândesc dacă să-l învăț pe a-l mic româna. Încă nu știu dacă merită sau nu. Nevastă-mea o dă în lombardă. Uită-te la ea… Septimus m-a prins de spate, m-a îmbrățișat strângându-mă până a pufnit de la efort. După ce s-a întors înspre mesele invitaților, o pată închisă la culoare mi-a rămas pe cămașă. Avea marginile albe de sare.
La o săptămână după botez am plecat spre Pasul Bernardino. Pe stânca înclinată i-am putut revedea pe încoifați, drepți ca paratrăsnetele. Gustaf Bartis m-a anunțat că ajunge de abia peste două zile. I-am propus să facem un documentar despre timpul petrecut aici la înălțime și marșul lor din România. Când soarele s-a stins în pulberea din vârful zidului muntos din spatele meu, albastrul orbecăit al văii s-a schimbat în candelabrele fierbinți din lobby-ul unui hotel ceva mai mic, din apropiere. Înăuntru oamenii stăteau în cerc, de la ospătari, alpiniști, până la cei îmbrăcați în costum, străduindu-se să dreseze un pui de urs. Puiul de urs era legat cu o sfoară de scaunul din mijlocul cercului. Fiecare în parte își cobora și ridica capul, mă gândesc că așa studiau ei comportamentul ursului, dar mie îmi dădeau impresia de niște găini. Ursul, curios la rândul lui, fără să facă nimic altceva, își rotea capul în stânga și-n dreapta. M-am așezat la o masă care îmi permitea să urmăresc scena. Pe pereți stăteau înfipte capete. În stânga, de unde intrai înăuntru, cel mai impunător era un cap de lopătar care avea coarnele crăpate și ținute laolaltă de un scoci transparent. Aproape că se uita în jos să vadă cine intră și cine iese. În față, pe peretele opus mie erau diverse căprioare și mistreți, iar pe cel din dreapta erau atârnate blănuri și printre ele capul isteric al unui râs. M-am întors să văd ce poate fi în spatele meu și-am găsit un lup, un urs și-o acvilă de munte. Din acvilă picura ceva ce ducea a ceară. Nici până acum nu am aflat cu ce era ghiftuită. Puiul de urs a căutat să iasă din cerc și a tras scaunul după el. Câțiva aplaudau. Din grup s-a desprins un bătrân cu barbă lungă și neagră. S-a holbat la mine și mi-a zis că Ne-au luat-o! Io aici nu mai comand. De vrei să dormi, întreabă puiul de urs. De vrei să mănânci, întreabă puiul de urs. Noi l-am întrebat multe. Acum așteptăm să ne răspundă. La o privire mai atentă mi-am dat seama că toți oamenii din grup aveau baza îmbrăcămintei la fel. Majoritatea purtau ori un pulover de lână, ori un parpalac de piele. Iar dedesubt, acoperindu-le tot corpul, aveau o uniformă alb, albastră, cu unele segmente roșii. Pantalonii albi lipiți de pulpe și zulufii de la epoleți tremurându-le pe umăr ca-un mănunchi de păpădie. Lipită de peretele din față era o scară trainică de stejar ce ducea la etaj. Bagă ursu-n buzunar ca să-ți numere banii! s-a auzit înfundat de sus. Deasupra mea au tropăit niște copite. Dacă nu vi-l băgați voi, mi-l bag eu! s-a strigat de data asta mai hotărât. Coborând pe scară, atent la trepte, un țap pe care se bălăngănea maiorul Sergescu care, după discuțiile detaliate pe care le-am avut cu Ianusgean, Bartis și Septimus, la momentul pregătirii de marș din țară, fusese dezlegat de patul metalic de la Deja, turnat în uniformă și pus la conducerea unui regiment. A coborât cu exuberanța unui centaur, bărbia ascuțită și-o ținea în sus, obrajii îi erau supți, iar țapul care-l purta părea să behăie definiția plictiselii.
Leniț, hai Leniț, du-mă Leniț, bagă puiu, scoate puiu, a început Sergescu să murmure. Ceilalți s-au oprit din studiat puiul de urs și erau atenți la defilarea maiorului, care după ce-a înconjurat scaunul ursului s-a întors mirat către mine și mi-a șoptit aplecându-se spre ceafa țapului, Lenți, bagă puiu, scoate puiu, Leniț. M-am ridicat în picioare și le-am spus tare și apăsat, în română, că vreau o bere. Sergescu, când a auzit, i-a dat un călcâi în burtă țapului care-a zbughit-o până la bătrânul cu barbă lungă și neagră și proptindu-se în fața lui, asudând și cu fața roșie încordată, a zbierat la el repetând dă-i bere, vrea bere, dă-i bere, vrea bere. Mi-am dat seama instant că bătrânul a înțeles nimic din ce a spus Sergescu. Maiorul i-a ars câteva palme peste ceafa moale, iar bătrânul a picat, apucând în căderea lui o față de masă. După a galopat înspre ceilalți care s-au împărțit, unii restudiau ursul, iar câțiva erau captivați de bobârnacele date de Sergescu. Gâscanilor! Butoi de bere din pivniță. Acum! Le-a strigat Sergescu făcând spume la gură. Nu vrea să dea, Leniț, nu vrea, bagă puiu, scoate puiu… M-a privit cu o expresie umilă și senină de parcă aș fi fost un buchet de flori.
Gâscanii au cărat un butoi cu inele groase de fier negru și ruginit pe care mi l-au trântit pe masă. Ia-l. Ia-l. Repetau toți. Nu ne duce înapoi. Nu ne duce înapoi. Nu ne duce înapoi… Și agitându-se ca o ceată prăfuită de macaci, au apucat care cum puiul de urs de subraț și mi l-au încoronat pe butoi. Maiorul Sergescu a urcat între timp scările și cu coada ochiului am văzut niște perne picând de sus și aterizând la baza scării. Apoi a coborât iarăși maiorul și, înșfăcând vreo patru perne, le-a aruncat înspre gâscanii lui care au rămas gură-casă în fața mesei mele, iar aceștia, când și-au reintrat pentru o secundă în simțuri și-au conștientizat, pare-se, că acelea sunt perne, perne, alea-s perne, perne, Leniț, perne, Leniț, hai, alea-s Leniț perne, uite, iar unul, a luat hotărât o pernă și l-a lovit pe Sergescu care, deloc impresionat, și-a luat avânt și i-a pocnit un dos de pernă peste cap, umplându-l de penele care răbufneau din țesătură. Tzigara, acum! Tzigara, un plicticos infanterist, a mușcat dintr-o pernă și le-a scuipat în gură camarazilor săi penele. Tizgara avea mâini groase, degete ca niște cârnați de porc și era cel mai bătăios dintre toți. În ciuda sălbăticiei de care au dat dovadă – urlatul care le zgâria traheea și care îi amorsa pe fiecare în parte – mi se păreau inocenți.
Dimineața am găsit tot lobby-ul lacrimă. Tâmplele mi le simțeam lipite una de cealaltă, între ele rămânând numai un strat de os. Ultimul lucru pe care mi-l aminteam a fost când Sergescu a îngenunchiat în fața mea. După, într-o secundă, m-am trezit călare pe țap, săream de pe o masă pe alta, din nou beznă, iar după câteva secunde în care s-a tropăit asurzitor, spatele mi s-a afundat într-o saltea.
Când am ieșit afară din hotel l-am zărit pe Sergescu la marginea unei prăpăstii căptușite cu brazi. Stătea cu spatele. Avea un parpalac negru pe umeri. Brațele îi erau libere. M-am apropiat. Avea bule mici de rouă pe uniforma de grenadier. Ținea o ceașcă cu trei degete, întinse și încordate, pe care și-o ducea lent spre buze. În mâna stângă ținea puiul de urs în lesă. Cucurigu, a zis Sergescu. Sergescu m-a întrebat dacă doresc cafea. Ceața oxidează totul, chiar și botul de urs care e format din cărbune și mușchi de copac și piatră vânătă pe care bolesc cascadele în căderea lor, mi-a zis răspicat Sergescu. Am auzit ușa de la cabană deschizându-se, iar prima oară de după prag am zărit pășind un toc de muschetă, de abia după un grognard, ai cărui ochi erau încă strânși în menghina somnului. I-a dat muscheta lui Sergescu care a tras spre vale, glonțul despicând un nor. Puiul de urs îi bălea pe picior. Bogătanii, s-a întors spre mine brusc, n-aveau nici gând de-o cizmă când le-am bătut la ușă-n toiul nopții și când ne-au văzut strânși mănunchi, luminați dintr-o parte de căldura lobby-ului, nu că le-a crescut mila sau ne-au dat un colț de pătură, ci, rând pe rând și-au împachetat catrafusele în geamantane grele din piele de crocodil și s-au rostogolit afară pe ușă, pe sub bulbucarea capului de lopătar, direct în brațele țugului ce întuneca lumea; dârdâiau luând-o-n jos către primul sat de unde răzbăteau câțiva ghimpi de făclii tremurânde. Iar ei acolo s-au dus. Iară noi am luat în stăpânire pașnică hotelul. I-am păstrat pe angajați. Și-n fiecare seară nu ne credem gândurilor că nu adormim într-un bloc încorsetat în smog de parcă ar fi un parizer vidat în beton. Vom apăra hotelul acesta cu neprețuirea libertății noastre.
Fără să mai adauge vreo respirație în plus, s-a întors cu spatele și nu mi-a mai băgat în seamă prezența, care a devenit pentru el, probabil, doar întruchiparea unei năluci care oricum va dispărea la prima rafală de vânt.
Și vrei să începem de aici? Gustaf Bartis stătea în spatele meu și mă studia. Cred că ți-ar sta și mai bine cu astea în gură. Și-a deschis palma arătându-mi două pastile albe și ovale. Sunt luate sub prescripție, nu ți le dau așa, de trăsnit. Hai, aaaaa. Neavând niciun gram de răbdare, a tăbărât pe mine, m-a imobilizat stând cu fundul pe pieptul meu, mi-a înfipt degetele sale cărnoase în obraji și i-a strâns și mi-a vârât pastilele în gură urmate de un șiroi argintiu de apă din plosca sa, care mi-a năclăit și ochii. Mai târziu, după ce ne-am revenit amândoi în fire, îmi detalia firul roșu al cadrelor. Așa cum vezi tu hotelul ăsta părăsit lulea aici, te urci la etaj și-ai să te vezi prin spărtura ferestrei, ți-am adus și uniforma mea pe care să o îmbraci. M-am închis într-o saună trei zile și trei nopți ca să o pot năpârli. Foșnește ca-o frunză de nuc și se lipește de tine ca burta unui limax. Ai să apari acolo sus și ai să ne începi povestea. Nu o pot face eu. Ar însemna să stau acolo în crăpătură și să plâng luni întregi până când voi cauza un potop. Să spui că l-am bătut pe Septimus de mai multe ori decât m-a bătut el. Scorul era cu zece la mine, cu șapte la el, și doișpe remize. Am intrat în hotel și totul pârâia în jurul meu de parcă aș fi fost în cuva unei corăbii. M-am holbat într-o oglindă agățată de-un perete verzui și scrijelit.
Prin 1879, m-am gândit, posibil să nu fie anul corect, dar așa mi-l amintesc acum, într-o dimineață vâscoasă de martie, străbunicul s-a deșteptat după miezul nopții și a pornit în întinsa pădure de lângă Urseni unde, împreună cu doi unguri mustăcioși, au împușcat ultimul urs din regiune, unul bătrân, secular, ni s-a spus, și l-au adus în piața publică în timp ce din bestie fumegau anii, neobișnuit pentru un urs viața asta lungă în care a asistat nepăsător la duzini de odrasle cum alunecau din pântecul blănos al ursoaicelor, iar când străbunicul le-a prezentat tuturor umărul său sfârtecat, ursul nu mai era vreo atracție. Când, bineînțeles și prevăzător, a fost întrebat de ce a făcut-o, (i-a mai și plătit pe acei doi unguri mustăcioși cu jumătate din avuția familiei noastre) el a răspuns numai atât, că și-a răzbunat sora cea mică și curioasă pe care a pierdut-o în pădure, acum mulți ani în urmă.
Bartis a strigat după mine. Am ajuns la fereastră și l-am căutat prin spărtură; singurul lucru pe care l-am văzut a fost pătura de ceață care dezvelea în evaporarea sa niște stânci paralizate și pe încoifați cum sclipeau ca niște faruri palide. În rest doar o nebănuită vijelie care mă izbea în pleoape și-mi crăpa buzele.
Adus pe lume la 31 decembrie ’98, făcut, crescut în Timișoara, am absolvit Facultatea de Muzică și Teatru de aici de pe malul stâng al Begăi, depinde cum o privești, sunt actor, din când în când fotograf și scenarist și da, mai și scriu. Am debutat când nu se putea mai bine, în 2020, la Cluj-Napoca cu un volum de poezie. Au urmat antologii de proză și alte texte în diverse volume.
Lasă un răspuns