Străinul

Doliul începe în octombrie.
Încetișor, cu cer cenușiu și câțiva stropi răzleți. Pic. Pic. Bulbucate ca ochii de pești, picăturile ricoșează din apă, acnee trecătoare pe tenul meu neted. Numai că aici sus, printre dealuri, blândețea înșală. Curând, începe să toarne. Vâj-vâj, perdele de ploaie. Potopuri călătoare mă biciuiesc, miliarde de harpoane minuscule îmi străpung chipul. Solul se dizolvă. Torente de noroi se năpustesc din toate părțile și chipul meu strălucitor – care până de curând reflecta arborii în ținuta lor castanie, pânzele albe ale norilor plutind deșirate pe ochiul cosmic de un albastru-safir – devine tulbure și întunecat. Se pogoară tristețea. Puțin câte puțin, mucegaiul se târăște afară din apă, infestând pontonul abandonat. Pe jumătate dulce, mirosul de lemn putrezit stăruie în aer. Nu mai urcă nimeni. Locul devine pustiu.
Sunt imobilizată. Îndur. Sunt un rezervor de răbdare.
Când nopțile devin răcoroase și cruste mici de îngheț opăresc firele de iarbă, mă trezesc mai devreme ca să înfrunt frigul. Înainte de ivirea zorilor, fantomele mele se ridică și dansează pe apă. Brațele lor de vapori – altădată vânjoase, brațe de înotători – se înalță din adâncuri ca să invoce soarele și viața. În zadar. E toamnă. Mă lupt cu ea de fiecare dată.
Când extremitățile încep să-mi amorțească, obosesc și cedez. Puțin câte puțin, până înțepenesc cu totul. Iarna e lungă. Gheața geme. O grămadă de timp intră în facerea și modelarea ei. Sigilată în căușul meu, admir cristalele imaculate, imponderabile, care umplu tot spațiul de deasupra cu rotirile lor. Le invidiez? De ce-aș face-o? Și ele s-au născut din mine, sunt doar un alt eu. În jur, totul se estompează. Până și sunetul. Malul, dealurile, pădurile și cabana părăsită se pierd încet-încet sub giulgiul pufos. Căprioarele și iepurii sunt singurele viețuitoare care-și mai lasă amprenta pe albul nepătat. Din când în când, o vulpe. Corbi și bufnițe poposesc uneori pe crengi. Însă curând, viscolul șterge priveliștea și pot doar intui cum, în ascuns, peisajul e reconfigurat de Marea Maică. Sub placa tot mai groasă de cleștar, m-afund deplin în întuneric.
Apoi, când totul pare cu adevărat pierdut, aud un pocnet brusc și mă trezesc din adormire. La scurt timp după aceea, zburătoarele își încep incantațiile, iar soarele, trăgând cu ochiul printre nori, crestează-n mine crăpături de umezeală. În pântece-mi renaște frenezia împerecherii, ovule străvezii se rostogolesc și se aștern pe-un pat fertil de mâl. Fluid acum de-a binelea, chipul meu luminează. Plăpumi plutitoare de insecte se-alungă lent prin poieni și prin pajiști, iar mlaștinile se umplu de zumzet. În tufișuri apar flori parfumate, iar frunze suculente își desfășoară leneș verdeața pe lăstari. Tiptil, tiptil, vara se întoarce.
Anul acesta, însă, vara a irupt.
Pentru că, la începutul lunii mai, și-a făcut apariția o siluetă străină. Mă obișnuisem demult cu veverițele, cocostârcii, broaștele, cărăbușii ori anghilele mele. Îmi cunoșteam păstrăvii, știucile, crapii. Puteam deosebi în câteva milisecunde o lișiță de-o rață neagră. Mestecenii și arinii nu mai aveau secrete pentru mine. Dar un bărbat?! Un homo sapiens?! Și totuși, era neîndoielnic. Un exemplar tânăr, bine făcut, înalt.
Nu știu cum sunteți voi, dar mie-mi plac oamenii – bipezii aceștia vulnerabili, vremelnici, care cred că ne pot stăpâni. E ceva inocent, copilăresc, în tentativele lor de plutire, așa că le facem pe plac. Îi cuprindem în trupul nostru vast, așa cum și trupurile lor ne cuprind. Un om e 75% apă. Suntem, deci, rude îndepărtate. Ne explorăm reciproc. Din păcate pentru mine, care-mi trăiesc veșnicia afundată în codru, prezența lor a devenit o raritate. Puțini oameni se mai aventurează atât de adânc în sălbăticie. Aici nu e nimic de făcut. Aici găsești doar liniște și spațiu. Mulți nici măcar n-au aflat de micul tău ascuns între munți. Iar cei care-au aflat preferă să-l evite. Spun c-ar fi fără fund și prea rece. Spun c-ar fi plin de pericole. Îl numesc Lacul Diavolului. Își acoperă neștiința cu etichete; e cel mai mare defect al lor.
Și totuși, el venise. Era deci pregătit să-nfrunte demoni?
La început, părea pierdut. A aruncat o privire în direcția mea, iar eu, tresărind, m-am retras instinctiv, mi-am strâns cu pudoare cozile despletite, de matriarhă neglijată, dezvăluindu-mi scurt pietricelele albe. Mi s-a părut c-a zâmbit. Apoi s-a uitat la cer. Și din nou la cerul din mine. După ce s-a mai orientat, s-a îndreptat spre cabană. A trebuit să-și croiască drum prin iarba încâlcită și prin mărăcinișuri înalte până la brâu. Demult nu mai venise nimeni la cabană. Oamenii spun că fostul proprietar s-a înecat. Dar ce știu oamenii?
Ușa de lemn a cabanei s-a dat la o parte cu un scârțâit. Când a pășit înăuntru, un nor de praf s-a înălțat în soarele amiezii, i-a fluturat prin păr ca niște licurici mărunți eliberați din pumn. O pânză – nu doar de păianjen, ci și de întuneric – i-a căzut scurt pe chip, iar printre picioarele lui un pârș captiv a țâșnit brusc spre lumină. Străinul fost surprins, era cât pe ce să scoată un țipăt, dar s-a stăpânit. A surâs larg, dezvăluindu-și – el de data asta – pietricelele albe. Și-a aruncat rucsacul pe verandă și, străbătând din nou iarba înțelenită, s-a suit precaut pe pontonul de lemn.
Eu eram singură. De multă vreme. Eram în vârstă. Nu mai tânjeam după nimic. Dar când a îngenuncheat și, strângând mâinile căuș, le-a scufundat, smulgându-mă din mine, când apa mea i-a atins buzele calde și cărnoase, nu mi-am putut reprima un fior. Atingerea aceea, felul în care mă legănase în palmă!
Chipul meu limpede a tresărit ușor, cu un clipocit. El m-a privit și s-a văzut în mine. Eu m-am uitat direct în ochii lui. O, Maică Sfântă, asemănarea! După atâția ani? Primeam deci o a doua șansă, una cu sorți de izbândă?
S-a întors la cabană. Din burta ei întunecată, trecutul răsufla aer stătut. Mirosea a putregai, a leșuri și a spori. El, însă,mirosea a viață reînnodată. S-a apucat să scoată, din cotloane, unelte: un topor, un ferăstrău, un ciocan și o rindea de mână. Copacii din jur au început să tremure până în vârful frunzelor. Puntea a scos un geamăt, un suspin.
— Nicio grijă, le-am susurat eu calmă. I-am cunoscut și tatăl, vă mai amintiți?
A început prin a mângâia fiecare scândură putrezită. Încălțămintea lui grea – din piele de vită tocită și decolorată – călca cu pas apăsat. Pontonul duduia, vibrația se transmitea prin stâlpii lui în mine. Cu siguranță, bărbatul acesta, deși tânăr, umblase mult. Călătorise departe. Văzuse o mulțime de lacuri, poate chiar mai frumoase. M-am întrebat cum o fi. Să pleci pur și simplu. Să-ți muți ființa dintr-un loc într-altul. Sau să urmezi pe cineva.
O, dulci neliniști!
Un bocănit constant mi-a spulberat tăcerea. Însoțit nu de icnete, cum m-aș fi așteptat, ci de o răsuflare prelungă, animalică. Un gâfâit senzual care m-a încremenit. Efortul, transpirația, celulele zvâcnind… Și apoi setea. Cerule, setea lui! Părea de nestins. Ar fi sorbit oceane. Și-ar fi turnat vedre întregi pe cap. Lăsând baltă uneltele, s-a întins pe burtă, și-a aplecat gâtul și… m-a sărutat! Și-a umplut gura cu mine! Iar de pe fruntea-i asudată, două globule de fluid s-au prelins și s-au făcut una cu-al meu. Soarele, orbitor, și-a revărsat toată lumina dintr-odată, lumea din jur s-a albit, știucile mi s-au agitat în pântece și-am știut că întinerisem; că zgomotul acela n-avea să mă mai deranjeze niciodată; că era doar reverberația înnoirii.
Și-a petrecut noaptea întins pe pridvor, afară, sub cerul liber. Dormea atât de aproape de Scumpa Maică încât ar fi putut să-i lingă sânul de pământ, să o adulmece și să se-adape cu sudoarea ei condensată. În tot acest răstimp, i-am susurat doar cântece de leagăn. Pe la crăpatul zorilor, epuizată, am căzut într-un somn adânc. Când m-am trezit, nu mai era acolo. Plecase deja? Încotro? Spre lacuri mai frumoase, mai puțin vetuste? Spre maluri mai primitoare? Spre vibrații mai îndrăznețe? Nu-l mulțumise câtuși de puțin șopotul meu timid?
O, Mare Maică, secătuiește-mă, usucă-mă pe loc!
M-am ghemuit în poala lacrimilor mele și am făcut tot ce puteam să fac: am șezut în tăcere. Am așteptat. M-am unduit, am doinit. Noapte de noapte, m-am jeluit cerului, am implorat constelații; le-am strâns la pieptul meu, dublându-le sclipirea.
Și, negreșit, cinci asfințituri mai târziu, s-a întors. Un banc de crapi argintii, cu ochii ca mărgeaua, a țâșnit să-i ureze bun venit. Bujori sălbatici, tufe colorate s-au prins în hora vântului și dănțuiau. Norii albi de deasupra au început să zburde, rostogolindu-se pe oglinda mea ca un caleidoscop sclipitor. De data asta, a cosit o cărare spre vechea magazie, spre baracă.
Pentru mine, nu mai era demult un străin.
Și-a făcut de lucru o veșnicie printre buruienile înalte și dese din spatele cabanei. Grădina de odinioară a renăscut. Până la apusul soarelui, săpase cuiburi, sădise tomate, legase fasolea sălbăticită și târâse ceva afară din magazie. Ceva voluminos. Vechea barcă de tablă! A târât-o până la marginea apei. Coca bărcii lucea nelămurit în argintiu. Chipul lui asudat părea acum de bronz. Se tot uita prin trupu-mi transparent. I-a dat drumul pe apă. Barca s-a adâncit puțin, apoi s-a îndreptat. O țineam eu pe umeri.
— Perfect, a zis. Plutește.
Apoi a legat-o de ponton, mulțumit de strădaniile sale. Am tot legănat-o înainte și înapoi. Am făcut asta toată noaptea pentru că, în ea, dormea el.
Când a ieșit prima dată din golf, vâslind cu cerbicie, soarele intrase în Rac. Fusese iar plecat, vreme de zece apusuri, și se întorsese plin de nerăbdare. Când l-am văzut, burta mi s-a umflat de viață. Roiuri de viață: bancuri de pești, bulboane. Și fața lui s-a luminat. Încă înainte de-a ajunge pe mal, a început să lepede veșminte. M-a străbătut o undă de emoție. Avea un tors superb, sublim. Adâncul mi s-a dilatat. El și-a luat elan și a plonjat. Iar eu… O, Doamne, cum l-am mai îmbrățișat! Cât ne-am jucat, cât ne-am mai zbenguit! Explozie de stropi peste noi doi. De fapt, nici nu mai eram doi. Eram un singur trup, reîntregit. O unică făptură desăvârșită. M-a pătruns, l-am pătruns, ne-am potolit unul altuia setea! Și-n timp ce înota spre țărm, învăluit în sărutări translucide, cireșii din jurul nostru pocneau în rod, născând cercei dulci și roșii.
Fuzionasem. Trăisem fiecare în interiorul celuilalt. Îi degustasem substanța, iar el se adăpase dintr-a mea. Patimii i-a urmat cumpătarea.
Peste zi, chipul meu strălucea cu îndrăzneală. El vâslea încetișor de-a lungul malurilor sau se-avânta în mijloc, își mijea ochii în soare și respira. Uneori, sărea în apă. Nu se grăbea. Mă pătrundea cu grijă, se cobora-n străfundurile mele, alunecos și calm, ca un pește. Mă cutreiera curios. Mi-aș fi dorit mai mult? Poate că da. Eram nesigură, mă îndoiam puțin. De ce tot scotea capul? Prefera alt fluid?
După fiecare partidă tandră de amor, înota până la mal și se-apuca să frământe aluaturi. Pe rafturile mucegăite ale cabanei găsise o cutie de făină – metalică, închisă etanș – care se păstrase. Eu îi furnizam apa. În spatele cabanei creșteau ciuperci, legume. Lemn uscat se găsea din belșug. Eram fermecată de foc, flăcările lui sălbatice se desenau în beznă ca niște țipete de plăcere. După ce își cocea lipiile, stingeam văpaia împreună – cu vedre mari din apa mea, iar fumul nostru sacru se ridica și i se așeza în păr înainte de somn. Deasupra, presărat cu astre – jar cosmic – firmamentul se rotea încet.
Apusurile se transformau în răsărituri care se transformau în incandescență care se transforma în amurguri din ce în ce mai lungi. Trăiam în inima verii. La amiază, căldura ne îngreuia, ne apăsa, se năpustea asupra lumii ca gravitația unei planete enorme. Nimic nu mișca: nici vâsla, nici frunza, nici ierburile înalte. Nici măcar firul de păr de pe piciorul unui păianjen. Numai hamacul lui, agățat în pridvor, scârțâia ușor când era legănat de vânt. De ce nu mai dormea în barcă? Nu știu. Nu puteam să-l întreb. M-am supus. Striviți de arșița după-amiezii, ne odihneam tăcuți unul lângă celălalt, individuali și totuși compleți. Atât de fericiți și de caști. În fiecare seară, când se apleca să treacă pe sub pragul de sus al întunericului, soarele își scufunda obrazul în golfulețul meu din vest, în timp ce el se scufunda impudic în est. Eram limpede, neumbrită. La fel ca cerurile de deasupra.
Doar că ceva-i lipsea. Cu vremea, nu i-am mai ajuns. A devenit morocănos, agitat. Iar apoi, într-o dimineață, fără să stea pe gânduri, s-a apucat de pescuit. Ca și taică-său cu ani înainte, a început să omoare pești. Și mâlul meu zbuciumat, care se decantase greu toți anii aceia, s-a tulburat din nou. Ce-i leagă pe oameni de uneltele morții? Ce le face pe creaturile acestea fragile să tânjească atât de violent după carnea altora?
Prima dată când a scos undița era devreme, în zori. Nailonul cu cârlig a șuierat, momeala a zburat prin aer și boțul a plonjat, șfichiuindu-mă. M-a tulburat. Poate că-i doar un hobby, mi-am spus, încercând să nu mă pierd cu firea. O să arunce peștele înapoi. Dar foamea-i devenise ucigașă. Elibera, într-adevăr, peștii mai mici – și-o clipă am răsuflat ușurată. Pe cei mari, însă, îi păstra. Nu puteam să înțeleg. Acesta era omul pe care-l iubeam? Bestia asta care smulgea ghimpi metalici din păstrăvi și arunca indiferent zbaterea vieții în găleți, să se sufoce acolo? Un fior de durere atroce m-a străbătut și, pentru prima oară, m-am încruntat. Am scrâșnit. Mi s-a încețoșat privirea.
El nici n-a observat. Părea încântat de sine însuși. A vâslit înapoi la mal și a legat rapid barca. Ridicând gălețile, a scos o lamă ascuțită. Tăișul ei sclipea în soarele amiezii. Nu puteam lăsa să se întâmple așa ceva.
Nu, nu, te rog! am implorat din adânc. Nu face asta! E o crimă!
Degeaba. Nu m-a auzit. I-a înjunghiat și le-a despicat burțile. Eu am stârnit o furtună. Nori joși și mohorâți s-au strâns ca la un semn – solidaritatea mondială a apei. El era încă ocupat cu răzuitul solzilor. Tunetul l-a luat prin surprindere, fulgerul a pârjolit un stejar. Ploaia a început să-l mitralieze. Ud până la piele, a scăpat peștele și s-a refugiat sub streașina cabanei. S-a scuturat, s-a tupilat grăbit înăuntru și a trântit ușa în urma lui. Afară, pe mal, furtuna i-a răsturnat găleata, captura a căzut pe pământ, iar apa din cer și-a îngropat cu evlavie morții. Furtuna s-a potolit repede după aceea. O lună cremoasă atârna grea pe boltă. El, însă, n-a ieșit. Lemnele pe care le adunase deunăzi erau acum prea jilave pentru foc. Nepotrivite pentru dansul flăcărilor. Când luna a apus, în jurul cabanei s-a țesut numai beznă, beznă neagră. Am ciulit urechile, încercând să-l aud. N-am reușit. Pădurea întreagă fremăta, foșnea. Straniu – îmi era dor de el. Oare-l pierdusem pentru totdeauna?
Valuri întunecate de regrete erodau țărmul.
Dar nu. Nu plecase. Era încă acolo, flămând, dornic. Dar nu dornic de mine. A doua zi, încă de la crăpatul zorilor, a scos iar undița. Oare nu pricepuse chiar nimic? De data asta, părea neînduplecat. Ferocitatea lui m-a îngrozit. Am vrut să-i zâmbesc, să-l îmbunez, dar m-am cutremurat. Stomacul lui scotea sunete stranii, mârâia. Nici eu nu eram mai puțin hotărâtă. Mi-am convocat îndemânarea din străfunduri. Știam exact cum să rezolv problema. De data asta, mai subtil.
Să corodez o veche barcă de tablă – ce mare lucru? Și cine m-ar putea învinui? Fusesem pângărită, folosită! Trupul lui chipeș? Fibră brută! Chipul lui blând? Masca schimonosită a lăcomiei! Mângâierile lui, în mine? O simplă expediție de recunoaștere! Înotul zilnic? Desfrâu egoist! Și totuși, nu mă puteam abține: îmi era dat în continuare să îl reflectez. Chipul lui, aplecat asupră-mi, se transforma-n icoană gravată pe oglinda-mi sticloasă.
Mă văzuse, oare, vreodată? Sau se văzuse mereu doar pe el?
Până la începutul lunii septembrie, coca ruginise de-a binelea și mă puteam infiltra înăuntru. M-am strâns ușurel în jurul picioarelor lui, pe fundul bărcii, ca un laț. Ca un avertisment. Am început să-i înmoi tălpile, să băltesc. După câteva lovituri de vâslă, băltoaca era suficient de mare ca să trebuiască golită.
— Are o mică scurgere pe undeva. O să repar sudurile la primăvară, a ridicat vag iritat din umeri și a continuat să se aventureze în mijlocul meu.
N-ar fi trebuit să mă ignore. Problema nu era trivială.
Șapte răsărituri mai târziu, un nit de fier a cedat, învelișul de tablă s-a desprins și am putut intra în viteză. Invazie! Descătușare! Extaz! Barca lui era plină de mine! Am înghițit-o în mai puțin de-un minut. S-a scufundat cât ai clipi, cu un gâlgâit îngrozitor.
El abia a apucat să sară afară din vârtej. Bocancii lui grei – era deja răcoare – l-au tras adânc în mine.
O, dragul meu, te-aștept!
Dar nu; s-a încăpățânat să înoate. S-a opintit, s-a luptat să ajungă la mal, tăindu-mi undele cu membrele-i vânoase. Avea deci să se-opună iubirii chiar și-acum?! Năucită, l-am tras înapoi. Și, dintr-o dată, a cedat. S-a lăsat moale și s-a scufundat.
Da, acum înțelegi! Dă-ți drumul! În mine e doar pace. O pace nesfârșită…
Dar nu; el nu se scufundase pentru mine. Voia doar să-și salveze undița nenorocită!
Vezi tu, dragul meu, fără ea poate te-aș fi lăsat să pleci!
Înfuriată, mi-am adunat toate forțele și l-am prins în strânsoare. Coloana de apă i-a comprimat toracele, strivindu-l. Ierburi subacvatice groase ca niște parâme i-au înlănțuit glezna, iar o vâslă desprinsă i-a izbit cu putere craniul. A leșinat. S-a dus la fund.
O, dragul meu. Să mori? Să dormi și poate să visezi în a mea-mbrățișare pe vecie!
Să spui că înec oameni… E o crasă ignoranță! Îi fac ai mei, atât. Ca, într-un sfârșit, să mă vadă, să mă simtă, să mă respire și ei! Și să mă înțeleagă. Iar în acel moment, el și-a deschis larg ochii, m-a văzut, poate pentru prima oară, și s-a umplut de mine. Ne reuniserăm pe vecie, într-un șuvoi de iubire.
L-am alăptat mult timp, golită de gânduri și de suferință. I-am alinat tresăririle cele din urmă, i-am inundat amintirile. Gata, iubitule, gata. Nu mai există foame, furie sau luptă. Mintea lui devenise la fel de plină de strălucire și limpede ca mine. Stufărișurile îi legănau trupul și peștii alunecau pe lângă el, ciugulindu-l cu sărutările lor tăcute. Acum era și el unul dintre noi. Nu numai înrudiți. Îngemănați. Identici.
Cât mă simțeam de împlinită!
Doar că, apoi, încet-încet, a început să-mi scape. S-a făcut tot mai ușor, hainele și corpul i s-au umflat, iar el a început să plutească în sus, spre cer, spre aerul lui drag, până când spatele i-a ajuns în acel spațiu liminal în care un fluid îl înlocuiește pe altul și oxigenul începe să facă ravagii.
Când a apărut primul vultur, n-am putut face nimic. Când corbii s-au alăturat înfometați, nici atât. Iar când ciocurile lor hrăpărețe au început să-i sfârtece trupul frumos, m-au sfâșiat și pe mine. A eșuat pe țărm, unde sălciile l-au acoperit și au plâns. Eu eram obosită. Soarele însuși era obosit, abia se mai ridica până în vârful pădurii la amiază.
Am privit cerul cenușiu și am știut: doliul începe în octombrie.

Andreea Sepi

Sunt o prozatoare care-și împarte timpul între Germania și România.

Am absolvit filologie engleză la Londra și am publicat în reviste românești și internaționale. O povestire și o nuvelă scrise de mine în limba engleză au ajuns pe lista lungă a Yeovil Literary Prize în 2022, respectiv 2023, iar în primăvara lui 2024 am obținut o mențiune în cadrul concursului național Rețeaua Literară de la Bistrița cu nuvela Parfumul Evei.

Tot în 2024, în octombrie, mi-a apărut și primul roman în limba română, Icoană-n urmărire generală, publicat de Editura Datagroup și lansat la Cărturești Timișoara, în cadrul proiectului Timișoara Scrie.