Maris Anselmo

Căsuța mea, pe care-am moștenit-o de la părinți, și-n care locuiesc în timpul vacanțelor de vară, e ultima din ulița cătunului de pescari, uliță care se pierde treptat în nisipul zgrunțuros și alb al plajei, nisip plin de cochilii sparte în care tălpile desculțe se pot răni cu ușurință. Marea este atât de aproape, la nici o sută de metri, încât în timpul nopții vuietul valurilor se aude din dormitor ca un fond sonor continuu, obsedant. La vreo sută de metri către larg, un dig din bolovani creează o stavilă în calea erodării plajei. Curenții dintre dig și țărm sunt foarte iuți, făcând înotul un sport periculos. Pescarii cunosc însă ca-n palmă aceste capcane mortale ale mării, și chiar și noaptea, cu un felinar în mână, ei dezleagă barca de la mal și se îndreaptă către larg. Curând, din barca lor o luminiță slabă doar mai pâlpâie în depărtare, intermitent acoperită sub orizont de valuri. Spre dimineață, dacă au noroc, se-ntorc la revărsatul zorilor cu bărcile lor pline de calcan, cambulă și scrumbii.
– Ooo, zise Pasquale râzând, bine te-am găsit, dragă Adelaide! Am adus cu mine toate cele necesare, o să pregătim o masă pe cinste! Maris de-abia așteaptă să-și intre-n funcțiune.
– De azi încolo nu mă mai cheamă Adelaide, așa să știi, numele meu e Wolf. Aida Wolf. Nu vreau să mai aud de vechiul nume.
– Prea bine, prințesa mea! Așa o să te strigăm, Aida Wolf.
Ați văzut vreodată un episod din serialul de televiziune Poirot, cu David Suchet? Dacă da, atunci veți înțelege la ce mă refer. Am un prieten belgian care pare întruchiparea uimitor de fidelă a bonomului detectiv, în ceea ce privește manierele, curtoazia, sau pedanteria cu care se îmbracă, exceptând faptul că e roșcat, nu brunet, și că nu poartă mustață, având tenul spân și plin de pistrui. Omul acesta nu ar intra în casa cuiva fără un cadou în mână, să zicem o sticlă de vin frumos ambalată, sau fără să se anunțe din vreme cu un telefon. Imperturbabil și bine dispus întotdeauna, belgianul, monsieur Pasquale pe numele lui – este în același timp o gazdă desăvârșită. Din motive care se vor vedea mai departe, prietenul Pasquale are 4 zile onomastice pe an, pe care își dă silința să și le serbeze pe toate. În bucătăria lui găsești cele mai rare și prețioase mirodenii, de la șofran și curry indian la oțet balsamic, de la curcuma și ghimbir la duca și harissa. Don Pasquale își onorează invitații cu felurile de mâncare exotice gătite de el singur, servite în vase de porțelan vechi, alături de vinurile asortate. Pe pereții micului dar elegantului salon cu mobilier Regence poți admira acuarele și uleiuri pe pânză, iar la cafea ești delectat cu sonate de Beethoven interpretate de gazdă la clavecinul veritabil, recent restaurat, din colț. Eu sunt mai degrabă atras de nonconformistul și ușor parodicul gen muzical numit gothic rock, sau rock simfonic, dar știu să apreciez și o bună bucată clasică, mai ales dacă este interpretată live.
Ceea ce este uimitor este faptul că monsieur Pasquale și-a înjghebat această mică oază cu parfum aristocratic într-un fost grajd aflat la marginea unui cătun dintr-un județ al Moldovei. Plecat din țara sa natală îndată după anii ’90, mânat de spiritul aventurii, după ce a făcut diferite mici afaceri cu computere și haine vechi prin răsăritul Europei, după ce a învățat româna și greaca, a ales să-și împartă timpul între fieful său de la marginea satului, și o insulă din Grecia, unde își petrece iernile. Într-una din aceste peregrinări ale sale, Pasquale s-a întâlnit cu vechi-calendariștii.
Monsieur Pasquale nu este un cetățean religios. Amator de muzică de operă, fan al lui Mozart, cu al său Flaut fermecat, avid de socializare, Pasquale e mai degrabă un om de lume, un umanist prin educație și caracter. Prin maniera sa elegantă, dar frustă, directă și prietenoasă, el și-a făcut nenumărați prieteni fideli, unii chiar din rândul artiștilor, scriitorilor și pictorilor. Prin intermediul unuia dintre aceștia, pictor mi se pare, Pasquale a intrat în cercul calendariștilor. L-a dus la o mânăstire de măicuțe, unde l-au cazat o vreme, aici el a făcut ceva donații sau investiții, ca după o vreme să anunțe că se botează la ei, el fiind catolic practicant.
Cum au făcut de au reușit să-l determine la acest pas, nu-mi dau seama. Câtă însemnătate a pus și pune Pasquale pe religie și cult, iarăși e treaba lui. Presupun că a vrut doar să-i facă plăcere prietenului său, care probabil că l-a invitat stăruitor, mai ales în condițiile în care viața ui s-a statornicit, se pare, definitiv prin părțile ortodoxiei. Sau, de ce nu, s-o fi gândit și la faptul că a-ți schimba religia e o nouă provocare, o nouă aventură. O anumită particularitate a caracterului și educației sale avea să-i complice însă foarte mult viața în noua ipostază. Monsieur Pasquale a trebuit să-și aleagă un nume nou la botez, și a ales, inspirat se pare de noul său naș, numele sfinților doctori fără de arginți, botezându-se Cozma-Damian. Ei bine, nu a trecut mult și a aflat că în calendar există două perechi diferite de sfinți cu acest nume, serbate la date diferite.
Dar asta nu este tot. Surpriza cea mare a venit dupa aceea, când a aflat că majoritatea prietenilor săi sunt ortodocși, e adevărat, dar țin sărbătorile după alt calendar. Și cum nu se putea să-i invite la o onomastică pe stilul vechi, a trebuit să își serbeze fiecare din cele două zile onomastice o dată pe stilul nou, o dată pe stilul vechi. Căci are și prieteni pe stilul vechi… Trebuie să spun însă că toți prietenii săi, fără deosebire de stil, acceptă cu plăcere toate invitațiile, și pe nou și pe vechi.
Și iată de ce: amicul Pasqule îsi suflecă de patru ori pe an mânecile, își pune șorțul la brâu și se așterne la treabă. Antreuri reci, sufleuri ușoare de praz cu sos caramel, supe-creme de ceapă cu crutoane, rulade cu ciuperci, rață cu portocale, melci cu sos de usturoi și stridii, tarte cu afine, pere trase în ciocolată, salată tzatziki, sorbet de gutui, banane flambate și multe alte curiozități sunt preparate cu mâna lui, din ingrediente cumpărate de el din piață, și aduse la masă în platouri savant garnisite, în sunetul clavecinului bine temperat.
Știindu-se pe sine așa o gazdă generoasă, Pasquale nu are nici o reținere în a se invita, la rândul lui, în casele amicilor săi. Așa se face că anul acesta, pe la mijlocul lunii august, primesc un telefon:
– Roberto dragă, Adelaide e pe litoral, și m-am gândit ce bine s-ar potrivi să facem împreună o “soiree” la tine pe terasă. Știi ce mult îi plac Adelaidei noaptea valurile mării, sub lumina palidă a lunii. Mă ocup eu de tot ce este neceasar: mâncare, băutură și desert. În special desert, fiindcă Adelaide se topește după înghețată. De altfel, Adelaide vine și cu Maris, bucătăreasa ei, cred că-ți mai amintești concertul de Crăciun de-acum un an. Se poate?
Adelaide Lupașco! Nu pot să cred! Celebra soprană, cea care a smuls aplauze pe toate marile scenele lirice ale lumii, de la Covent Garden la Scala din Milano, să pășească pragul modestei mele căsuțe de la malul mării! Cea care a strălucit în memorabile roluri, de la oratoriul Funeral Anthelm for Queen Caroline și Requiemul lui Haydn, la Zâna dimineţii din opera „Hansel şi Gretl” de Engelbert Humperdink!
Sigur că-mi aduc aminte de Crăciunul anului trecut. În urmă cu un an, cu două săptămâni mai înainte de Crăciun, Pasquale mă sunase, surprinzător. Știam că iarna el petrece mai mult prin Grecia, prin insule ferite de viscol și îngheț.
– Roberto dragă, ce faci, ești bine?
– Salut Pasquale, merci de întrebare, sunt bine, sănătos. Dar tu? Să nu spui că ești în țară!
– Da, sunt în România. Și eu sunt bine. Am o invitație pentru tine, din partea prietenei mele Adelaide Lupașco. I-am vorbit de tine, și Adelaide s-a arătat interesată să te cunoască.
– Pasquale, sunt copleșit!
– Adelaide are și anul acesta concertul de Crăciun pe scena Operei din Brașov. Surpriza, pe care ne-a pregătit-o tuturor anul acesta, este că vom asculta în premieră rock simfonic cu o orchestră de cincizeci de instrumentiști, ceva cu totul special, într-o ambianță medievală, gotică. Cum te știu rocker și fan al acestui stil muzical, m-am gândit la tine și am rugat-o pe Adelaide să-ți facă și ție o invitație.
– Pasquale, m-ai lovit în punctul meu sensibil! Așa e, rockul simfonic e pasiunea mea, și aș fi dispus la oricâte sacrificii pentru a merge la concertele unor trupe ca Nightwish sau Haggard. Nu prea am avut însă din păcate prea multe asemenea ocazii, aceste formații foarte rar vin pe la noi.
– Întocmai. Singurul impediment, dacă ar fi să existe vreunul, ar fi distanța prea mare dintre Constanța și Brașov. Va trebui să înnoptăm pe undeva. M-am gândit însă la toate: am aranjat să ne cazăm la hanul Anselmo. Ai să vezi, e vorba de un fost castel medieval renovat și transformat recent în pensiune turistică. Se află în inima Carpaților, la Oituz, și este proprietatea unei prietene de-a Adelaidei, Marisia Anselmo. Ai s-o cunoști, și sunt convins că o să-ti placă mult de ea.
La data și la ora stabilită mașina lui Pasquale, un Mercedes off-road grena, opri în fața casei mele. Cu un mic bagaj în mână, constând în câteva lucruri de schimb, pijama și periuță de dinți, urcai pe locul din dreapta șoferului, și, din vorbă în vorbă, nici nu simții cum trece timpul. Curând ațipii, legănat ușor pe linia melodică a unor sonate renascentiste, magistral interpretate de Adelaide Lupașco. Nu știu cât timp poate să se fi scurs de la aria din “La serva padrona” de Pergolesi, ultima care îmi răsuna încă în minte, și pe acordurile căreia pesemne că am adormit, când don Pasquale mă trezi.
– Am ajuns, Roberto, îmi pare rău că trebuie să te trezesc. Dar poate că o cină caldă și un pat moale vor compensa “dizagrementul”.
– Aha, déjà?!
Când coborârăm din mașină constatai în mod brutal că suntem la munte, și încă în miezul lui decembrie. Mă avântai în viscolul care îmi înțepa obrajii cu ace fine de gheață, scuturate de pe crengile brazilor din jur, având neîntrerupt ochii țință la ferestrele castelului, din care se revărsa o lumină caldă, îmbietoare. Din salonul de la parter se auzea o muzică de petrecere din folclorul local, un csardasz presupun. Cum aveam să aflu în curând, era un obicei ca sătenii să se adune la motel în nopțile de sâmbătă și să petreacă până aproape de ivirea zorilor.
– Marisia, bine te-am găsit! Zise Pasquale. Ți-l prezint pe bunul meu prieten Roberto, sper că ai rezervat o cameră dublă pentru noi, altfel va trebui să dormim astă seară afară în mașină, ceea ce nu e prea grozav!
– Mai am o cameră din fericire, zise patroana. S-a nimerit să fie o nuntă în noaptea asta, așa că mai am doar camera de deasupra salonului cel mare. Dacă o să vă deranjeze prea tare muzica, îmi cer iertare, dar altceva mai bun nu am la ora asta.
– Nu face nimic, doamnă… zisei, cu gândul la castronul de gulaș cu sos de paprika și la așternuturile calde. Îmi pare bine, Robert mă numesc.
– Și mie. Marisia Anselmo e numele meu. I-am strâns mâna, clipă în care am simțit o căldură plăcută, moleșitoare, cum mă inundă de la tălpile picioarelor și până în vârfurile urechilor aproape degerate de la viscol. Semn bun, gândii, gazda e primitoare. Am despachetat cele câteva lucruri în cameră și am coborât nerăbdători în restaurant, pentru cină. Într-adevăr, trei sferturi din local erau ocupate de un grup compact de petrecăreți, care cântau și se legănau cu halbele ridicate pe ritmurile orchestrei, în limba lor. Am ocupat o masă mai la o parte, cu vedere la meseni și la orchestră și am făcut comanda.
– Șă știi că Maris e-o bucătăreasă excelentă, zise Pasquale. Rareori am mâncat un gulaș și-o saramură de păstrăv mai bune ca la ea.
– Nu mă îndoiesc, zisei. Îmi plac bucătăresele blonde cu ochii verzi-albaștri, cu șorțulețul alb și poale garnisite cu dantelă. Și da, Maris arăta exact ca în imaginile publicitare pentru paprika: cosițe blonde ca aurul, ochi de smarald, fustiță albă cloche, cu șorțuleț și pieptar înflorat. Îmi aduc și acum aminte că m-am simțit ca străbătut de un curent electric în clipa în care ne-am încrucișat privirile.
– M-a curentat, zisei. Are ochi pătrunzători.
– E o fată care a trecut prin multe în viață, să știi. Acum se chinuie cu pensiunea asta, care nu prea aduce cine știe ce venituri. Se gândește să o vândă, că are credite mari la bancă neplătite.
– Criza asta, ce să-i faci! La toți ne este greu.
Pahar după pahar de vin roșu abia răzbătură să stingă dogoarea gulașului picant. În cele din urmă, Maris veni la masa noastră. Am remarcat doar zâmbetul ei profesional, căci nu mai puteam face față niciunei conversații, așa eram de amețit. Mă privea fix, cu ochii ei albaștri-verzui ca marea, limpede sclipind pe obrazul luminos și nu înțelegeam ce vrea să-mi spună.
– Vorbim mai târziu… vorbim mai târziu… bâiguii, cu capul căzut în piept de somn. Cred că Pasquale m-a urcat scările în cameră susținut pe după umeri, căci m-am trezit după un timp în pat. O căldură nefirească, dar plăcută și încă suportabilă mă învăluia.
Nu știu cât am zăcut așa în letargie; de undeva de prin pereți răzbăteau atenuat și intermitent alămurile orchestrei și lălăiturile mesenilor, iar din patul celălalt se auzeau încet sforăiturile lui Pasquale. În această stare la marginea dintre somn și trezire am văzut instantaneu chipul Marisiei aplecat deasupra mea, fixându-mă cu ochii ei de linx. Am tresărit în pat și am dat să mă ridic în capul oaselor, dar ea mi-a pus degetul pe buze. Și-a deschis gura și a vrut să zică ceva, ba chiar aș putea să jur c-a zis ceva, dar nici un sunet nu a ajuns până la mine. Am făcut ochii mari.
– Ce vrei să spui? Nu înțeleg ce zici.
M-a apucat de mână și m-a tras ușor din pat. Nu-mi explic nici acum fenomenul fizic care s-a petrecut, dar smulgerea mea din pat a fost exact cum ai desprinde un magnet de pe ușa frigiderului. Eu n-am depus nici un efort, cu toate astea, în secunda următoare stăteam în picioare lângă ea. Așa, în pijama și cu picioarele goale cum eram, m-a tras de mână după ea pe hol, apoi pe scări în jos. În lobby-ul de la parter se-opri în fața ușii de la intrare, scoase o cheie din buzunar și-o răsuci în broască. Curentul puternic de aer care se iscă aproape că dădu ușa de perete. Pășirăm cu precauție afară pe treptele de piatră ale terasei. Picioarele mi se afundau în stratul de zăpadă care măsura pe puțin 10-15 centimetri, dar senzație de frig nu simțeam deloc. Visez, îmi zic. Marisia mergea cu-n pas înaintea mea, grăbit, paradoxal, fără să lase urme întipărite în zăpadă, neîncetat ținându-mă de mână. Aproape că alergam, de la un timp. O luarăm în sus pe culmea despădurită din spatele castelului, și pe măsură ce ne depărtam simțeam cum mă desprind și eu din ce în ce mai mult de sol. Picioarele ei nu mai atingeau de mult zăpada, pluteam, zburam, din ce în ce mai iute. În câteva secunde eram deasupra brazilor cu cetina acoperită de omăt. Luna plină sticlea ca ochiul unui tău în vârf de munte, scăldând întreaga scenografie alpină în mercur strălucitor. Ce vis senzațional, îmi zic, aș vrea să nu se mai sfârșească. Ah, dacă aș avea acum o cameră de filmat, să pot arăta și altora tot ce-am văzut eu!
Zburam ca două săgeți îngemănate, cred că depășiserăm deja viteza sunetului, după repeziciunea cu care peisajul se mistuia sub noi. În mod cu totul curios, geografia locurilor urma întocmai aspectul pe care m-aș fi așteptat să-l văd . După ce crestele cele mai înalte ale Carpaților Orientali fură lăsate în urmă, Podișul transilvan se întinse sub noi ca o enormă tipsie ușor vălurită. Acolo jos trebuie să fie, desigur, Târgu Secuiesc. Alături, ca la o aruncătură de băț, nu poate fi decât Sfântu Gheorghe, căci pe lângă el, ceea ce se vede șerpuind albastru este Oltul. În zare, spuzind aprins sub linia orizontului către care ne îndreptam fulgerător, desigur e Brașovul. Ce feerie!
Nu cred să fi trecut mai mult de un sfert de oră, după percepția asupra timpului pe care o păstram atunci, când am văzut de sus Brașovul. Încetinirăm deasupra unei clădiri din centru, din câte îmi aduc aminte era hotelul Aro Palace. Ne-am apropiat de una din ferestre, care se dădu subit în lături la apropierea noastră și am aterizat în picioare înăuntrul camerei, pe covor. În patul dublu cineva dormea adânc, o femeie cu părul bogat și negru, strălucitor, acoperindu-i fața. La pieptul ei zării o superbă gemă verde, un smarald cât globul ocular de mare, montat într-o diademă stelată de platină cu douăsprezece colțuri. Nu știu cum am numărat colțurile, dar am știut instantaneu că douăsprezece sunt. Bijuteria aceea era legată în jurul gâtului femeii cu un lănțișor argintiu. Ne-am apropiat ușor de pat. Femeia suspină și voi să se întoarcă cu spatele la noi. În clipa aceea Marisia făcu un gest neașteptat: întinse subit mâna dreaptă către medalion, vrând să i-l smulgă, dar degetele ei neputincioase ca un abur pătrunseră în carnea femeii adormite, fără s-o rănească însă, aparent. Gestul ei, deși halucinant, mi se păru atunci firesc și natural, căci așa-i în vise. Maris își duse-apoi mâna spre mine, și, ca și când ar fi furat de-adevăratelea medalionul, schiță intenția de a mi-l strecura în buzunarul de la piept al pijamalei. Femeia adormită tresări prin somn și își deschise ochii larg, privind înspăimântată spre tavan. Cu o inexplicabilă intuiție, își duse iute mâinile la piept și-și pipăi bijuteria, asigurându-se că-i tot la locul ei. Maris, care nu mă slăbise nici o clipă din mâna ei, mă smuci deodată din umăr și amândoi scăparăm pe fereastra larg deschisă, care se închise singură în urma noastră.
Zborul înapoi dură cam tot un sfert de oră, lăsarăm Brașovul, Oltul, Sfântul Gheorghe și Târgul Secuiesc în urmă, apoi Carpații, și în sfârșit ajunserăm la noi la han. Ușa de la intrare se dădu în lături, și picioarele mele prinseră să simtă podeaua dură și rece la atingere. Marisia mă strânse tare de mână. Se apropie de mine și încercă să-mi spună ceva la ureche, dar nici o șoaptă nu se auzea. Apoi, fără să-și miște buzele deloc, în capul meu sunară cuvinte de ne-nțeles. Visul părea că nu se terminase.
– Nu înțeleg ce vrei să spui, zisei.
– Eli… Eli…
– Nu înțeleg!
– Elib… eliberează-mă!
În cameră, Pasquale încă mai dormea. O geană roz sclipi spre răsărit, e semn că zorii sunt aproape. M-am întins în pat și mă-nvelii cu pătura.
Într-un târziu, spre prânz, mi-am revenit cu greu. Pasquale mă privea c-un zâmbet amuzat.
– Dar știu că te-ai dres, nu glumă, astă-seară, zise râzând.
– Prea tare… am avut și un coșmar, ceva de groază. Se făcea că…
Am dus mâna atunci la buzunarul de la piept al pijamalei și un fior de gheață îmi străbătu spinarea: capătul unui fir de păr negru și lucios se ițea în deschizătura buzunarului. Trăsei și, înmărmurit de groază, văzui în mâna mea un fir de păr lung de peste juma’ de metru, negru, lucios, întocmai ca al femeii ce-o văzui în vis.
Cum aș putea să uit Crăciunul anului trecut? Cel puțin din aceste motive pe care le-am arătat mai sus, vizita mea la hanul Anselmo mi-a rămas profund întipărită în memorie. Acum am însă serioase îndoieli că faptele s-au petrecut întocmai precum le-am relatat. Cu timpul, memoria noastră începe să lucreze pe ascuns. Memoria-i un arhivar activ, ea face periodic curat pe rafturi și-n dulapuri, ea scutură de praf, tivește și cârpește vechi și uitate amintiri. Astfel, acelea ni se par mereu interesante, proaspete și atractive. Pe cele frecventate des le spală și le revopsește. Tocmai de aceea am astăzi îndoieli. Am amânat pe termen nedefinit să trag vreo concluzie definitivă asupra acelui vis ciudat. Acum, când mă gândesc la el, nu mi se mai pare la fel de straniu ca atunci. Eram atunci cam exaltat, a mai fost și oboseala și cina copioasă, stropită din belșug cu vinul tare de Tokaj. Acum sunt înclinat să pun pe seama unei ciudate și inexplicabile mistificări produse de subconștientul meu asemănarea care m-a frapat dintre Adelaide, atunci când am văzut-o prima dată, în cabina ei, și femeia adormită din vis.
Protocolar și manierat cum îl știam, Pasquale a făcut un larg ocol prin centru și a cumpărat un buchet imens de trandafiri. M-a introdus apoi prin intermediul cunoștințelor sale în spatele scenei, în spațiul rezervat artiștilor. Ne aflam în fața cabinei Adelaidei și ne pregăteam să ciocănim la ușă, când, deodată, ușa se deschise subit și diva apăru în fața noastră în toată splendoarea ei.
– Pasquale! Te așteptam! Prezența ei acolo, în fața cabinei de machiaj era strălucitoare, o strălucire ce izvora din fiecare detaliu al persoanei sale. Părul întunecat ca noaptea, lucios și revărsat pe umeri până jos în talie, dinții de un alb impecabil, ca mărgăritarul, medalionul… medalionul acela… un smarald cât oul de potârniche, montat într-o diademă de platină, în doisprezece colțuri…ei bine, oare mai întâi să-l fi văzut în vis și apoi l-am văzut la gâtul ei? Sau invers?
Acum nu mai sunt la fel de sigur. Ba aș putea să jur că-i vorba de-o falsă amintire. Visele, dacă nu le notezi îndată ce te-ai trezit din somn, se distorsionează extrem de repede, și în curând se uită. E vorba deci după aceea de false amintiri.
Surpriza și emoția de a fi prezentat Adelaidei Lupașco au fost atât de intense, încât am rămas ca hipnotizat în tot timpul spectacolului ce a urmat. Muzica bună are însă de regulă un efect hipnotic asupra spectatorului, mai ales muzica metal-rock. Te atrage, te ține strâns și te duce unde vrea ea. De aceea, la concertele de gen spectatorii se mișcă la unison, toți ca unul, parcă ar fi dirijați de undeva de sus să ridice ritmic mâinile cu degetul arătător îndreptat spre scenă. Sau către cer, aș zice eu. Concertul a fost un triumf, nimeni s-ar fi așteptat ca îndrăgita divă, care își obișnuise fanii cu ariile clasice din Verdi și Wagner, se va transforma peste noapte într-un adevărat star-rock.
– Pasquale, sunt copleșit! Adelaide Lupașco la mine-acasă!
– Stai liniștit, Adelaide e o persoană foarte modestă, deloc pretențioasă, nu e deloc cu nasul pe sus ca alte vedete.
– Dar… nu-s pregătit…
– Stai liniștit, nu ți-am spus că vine cu bucătăreasa ei? Facem noi totul, eu și cu Marisia.
– Chiar voiam să te întreb: Maris e angajata Adelaidei acum? Știam că are o pensiune turistică. Hanul Anselmo nu era proprietatea Marisiei?
– Din păcate, nu mergea prea bine și a intrat în insolvență. Proprietatea era ipotecată, așa încât banca l-a scos la licitație.
– Îmi pare rău să aud asta. Am amintiri foarte plăcute de acolo.
– Din fericire, după a treia ședință de licitație, când prețul de vânzare a coborât suficient, Adelaide l-a cumpărat la un sfert din prețul de pornire. Așa că Maris e practic tot acolo, doar că-i bucătăreasă, nu manager.
– Atunci, înseamnă că lucrurile s-au aranjat cât de cât. În fine, mă bucur pentru ea. Eu vă aștept cu mare drag.
– Venim cu siguranță în weekendul acesta.
Nu puteam să mi-o închipui deloc pe Adelaide în postura de femeie de afaceri. Capitalismul naște în oameni o crispare, o răceală, o atrofiere a omeniei care este incompatibilă, în opinia mea, cu firea de artist. Am cunocut capitaliști care au întors spatele celor mai buni prieteni doar pentru un profit mai bun. Am cunoscut capitaliști care și-au lăsat cu sânge rece în uitare și în ruină rude și prieteni, dacă interesele financiare de moment așa cereau. Nu puteam să mi-o închipui absolut deloc pe soprana care pusese în vocea sa atâta patos și atâta înflăcărare, care a dat viată sub lumina reflectoarelor atâtor destine zbuciumate: Aida, Madame Butterfly, Traviata, nu puteam să mi-o închipui așadar semnând raportările trimestriale pentru ANAF. Nu, acele personaje nu ar putea trăi în acest ambient sufletesc, nu ar putea respira alături de calculele reci privind profitul, rata dobânzii și rentabilitatea. Dar poate că avea administrator, și eu o judec în mod nedrept.
Pasquale m-a contrazis însă.
– Pensiunea merge foarte bine. Adelaide e foarte bun manager.
– Adevărat? Și cariera ei? Cum poate să fie în același timp și artistă și antreprenoare?
– E un adevărat miracol, așa este, dar Adelaide s-a schimbat extrem de mult de când n-ai mai văzut-o. De altfel, ea a reușit în ultimul an, nimeni nu știe cum, să cumpere mai multe proprietăți falimentate în zone de interes turistic.
Și într-adevăr, aproape că n-am recunoscut-o. Când motocicleta imensă opri în fața casei mele părintești, nici vorbă să-mi dau seama că tȃnăra aceea dezinvoltă din șa, ce amintea de Xena, prințesa razboinică, este una și aceeași persoană cu sensibila și delicata Adelaide pe care-o cunoscusem eu pe scena Operei. Pe brațe – tatuaje cu dragoni, buzele “rujate” cu negru, pantaloni mulați din piele, accesorii de metal pe mâini și piept. O avalanșă de păr negru și lucios se revărsă pe spate, pȃnă la talie, când își scoase casca de pe cap. Pe piept îi strălucea bijuteria aceea din piatră verde, pe care o văzusem în urmă cu un an. Se-apropie de mine, îmi pasă în treacăt casca în brațe și intră în curte cu pași mari, fără să-mi adreseze nici un cuvânt. Cizmele ciocate o făceau și mai înaltă decât era. Ah, o cravașă îi mai lipsește, și tabloul ar fi complet, mi-am zis în sinea mea.
Adelaide se opri cu mâinile în șold, bătând nervos din vârful bocancului în dreptul portierei lui Pasquale, care sosise între timp. Zării prin geamul lunetei un munte de bagaje: oale de preparat mâncare, ustensile de bucătărie, mașina de înghețată, bețe de lansetă, rachete de tenis, barcă gonflabilă, corturi, costume de scafandru, toate puse claie peste grămadă până în tavan. Pe scaunul din dreapta al ML-ului stătea Marisia. Mi se păru puțin cam palidă, sau poate era doar efectul luminii puternice a după-amiezii.
Muntele de bagaje fu mutat în scurt timp în mijlocul curții. Maris stătea cu capul în pământ, n-a scos nici o vorbă în tot acest răstimp. Își tot ferea obrazul stâng, pe care și-l ținea acoperit cu o șuviță din părul ei bogat, de-un blond auriu ca mierea proaspătă de tei. Am observat atunci, ușor intrigat, ce asemănare izbitoare există între culoarea smaraldului Adelaidei și ochii Marisiei. Același verde limpede și plin de tainice secrete ascunse în adânc, ca apele întunecate ale mării. Ah, cunosc culoarea asta! De câte ori n-am fost cu barca-n larg, la pescuit! Am căutat să-l iau deoparte pe Pasquale, să-mi explice și mie natura relațiilor dintre cele două femei, care risca să devină explozivă, dar nu găseam deloc momentul potrivit. Aida, după noul său nume, se plimba mânioasă cu o biciușcă în mână de colo-colo și pufnea nemulțumită la orice greșeală a Marisiei. În cele din urmă, ca să detensionez atmosfera, mi-am luat libertatea să fac o glumă. Poate cam deplasată în ochii Adelaidei.
– Delia! Ah, scuză-mă, Adela! Pot să-ți zic Adela, nu? Sau să-ți zic Adelina?
Nu apucai să savurez însă mica mea impertinență, căci Aida mă șfichiui deodată cu biciușca peste obraz. Lovitura, calculată milimetric, aproape că-mi atinse coada ochiului, și fu extrem de dureroasă. Uluit, căutai să mă apăr cumva, și, întorcându-mă cu spatele la ea, mă sprijinii de mașina lui Pasquale, ca să-mi revin. Spre surprinderea mea, Maris, cu un salt, se interpuse între mine și vajnica atacatoare, ai cărei ochi încercănați cu umbre vineții scoteau scântei de furie.
Acum, când mă gândesc la această incredibilă întâmplare, înțeleg pe pielea mea ceea ce simte sălbăticiunea prinsă în capcana braconierului, când, fără putință de scăpare, orice zbatere e nu doar lipsită de izbândă, ci dimpotrivă provoacă noi dureri și pierdere de sânge și-aduce moartea mai aproape. Peste trei ore numai, înotam în larg, apropiindu-mă de dig, dar nu mai eram liber ca de obicei. Libertatea mi se părea un lucru atât de-îndepărtat și de străin, de parcă dintotdeauna am fost sclav, vândut și cumpărat pe-un preț străin. Cuțitul de cules scoici îl aveam legat de șold, alături de un coșuleț de papură. Nimic nu mai părea să fie ca înainte de-a o fi-întâlnit pe-Aida, prințesa întunericului.
– Tu, să-mi spui stăpână de acum! Numai atât vreau să aud: da, stăpână! Nu, stăpână! Așa să mi te adresezi de-acum. Aud? Cum spui?!
Nu puteam să fac nici o mișcare din cauza durerii. Simțeam ceva ca un tăciune aprins care mă arde-n cap. M-am uitat în reflexia oglinzii retrovizoare și am văzut urma loviturii, ca un zigzag însângerat ce cobora pe tâmplă, pe lângă coada ochiului. Am încercat să pipăi rana, dar durerea m-a făcut să mă aplec din mijloc, scoțând un geamăt. Am vrut să-l strig pe Pasquale să-și ia nebuna de pe capul meu, dar buzele mele nu putură să rostească absolut nimic.
– Da, stăpână, așa să spui, și ai să vezi că n-o să te mai doară.
– Ești nebună de legat, am vrut să zic, dar iarăși din gura mea nu ieși decât un geamăt neputincios.
– Zi: da, stăpână!
– Da, stăpână! Cuvintele acestea, rostite clar și fără echivoc , avură darul să-mi ia durerea aproape instantaneu, spre marea mea stupoare. Rămăsei așa, îndoit din mijloc în fața ei, ca într-un fel de plecăciune supusă. Pasquale, care căra bagajele în casă, reveni râzând cu gura până la urechi.
– Roberto, Marisia, Aida, haideți să stabilim meniul. Eu propun ceva cu specific pescăresc la felul principal. Ce ziceți? Roberto, de ce stai așa ghemuit? Să nu-mi spui că te-au apucat durerile de șale tocmai acum, când trebuie să cărăm bagajele în casă!
M-am ridicat cu greu, cu ochii țintă la medalionul Adelaidei. Simțeam în mod ciudat că energiile stranii ce emanau din el mă făceau să uit de umilința suferită, mă calmau și îmi dădeau putere să-mi revin în fire. M-am îndreptat spre grămada de bagaje și în trecere am simțit atingerea Marisiei pe mână, ca o mângâiere. Am evitat să o privesc, dar știu că era înlăcrimată.
Am încercat să nu mă mai gândesc la sinistra întâmplare în speranța că se va rezolva cumva de la sine, așa cum speri că o durere de măsea va înceta curând și pentru totdeauna. Poate trece cu o aspirină, poate cu o gură de apă, sau poate cu o bucățică de pâine. Amăgiri, desigur, dar speranța moare ultima. Câtă vreme nu mă gândeam la Adelaide și nu interferam cu ea, parcă durerea din tâmplă mă mai lăsa puțin în pace. De îndată însă ce imaginea ei îmi apărea în minte, asociată atunci cu sentimente de revoltă și de neputință, cărbuni încinși simțeam că ard pe capul meu.
– Pentru antreu eu m-am gândit la scoici , zise Marisia. Cred că vom găsi din belșug pe digul care se vede în larg, ce ziceți? Tot trebuia să ieșim să facem o baie, mai pe înserat.
– Bună idee, făcu Pasquale. Ca fel principal, vom pregăti un risotto de calcan. Orez, ceapă și celelalte legume am adus deja. Roberto, oare vom găsi calcan la cherhanaua satului? Poți să verifici? Dacă nu, vom folosi oricare alt tip de pește, dar era mai bun calcanul. Iar la desert, am o înghețată făcută de mine din fructe de pădure, am pus-o acum la congelat. Adelaidei sunt sigur că-i va plăcea, e ahtiată după înghețată.
– Aida Wolf!
– Aidei Wolf, iertare! Încă nu m-am obișnuit cu numele tău cel nou. Să știi că ți se potrivește foarte bine, ai fost inspirată când ți l-ai ales. Aida, ca să ne amintim de cântăreața de operă, iar Wolf pentru noul tău look. Maris, tu să te ocupi de supa-cremă portocalie de dovleac, cu smântână, ghimbir și scorțișoară, e un fel de mâncare foarte aromat și răcoritor, specific sfârșitului de august. Între timp, eu o să pun un aluat de pâine să dospească.
Am vrut să merg la cherhana cu bucurie și cu speranță, crezând că simplul fapt de-a mă întâlni cu lumea din sat o să-mi schimbe gândurile, o să alunge spiritul necurat care vedeam că pune stăpânire peste mine. M-am bucurat însă degeaba, Adelaida n-a vrut să mă lase să merg singur. Motivând că vrea să vadă satul, s-a încălțat cu bocancii ei înalți până mai sus de glezne, și, cu biciușca-n mână, cu o pălărioară cu boruri mari umbrindu-i pletele bogate, m-a însoțit pe uliță sub soarele orbitor al după-amiezii. Cherhanaua era ca la vreo cinci sute de metri. Pe drum, mi-am ținut privirile îndreptate în pământ, în tăcere.
– Frumoasă căsuță ai, îmi place. E chiar la malul mării, aici s-ar preta pentru o mică pensiune cu profil pescăresc. E a ta cu acte?
– Casa o am moștenire de la părinți. Da, am succesiunea făcută, am certificat de moștenitor.
– Vreau să o cumpăr. Nu zice încă nu deocamdată, gândește-te bine înainte să zici ceva. Îți ofer cel mai bun preț. Și atenție la exprimare, zise rotind biciușca prin aer.
N-am zis nimic. Am simțit numai cum pălesc la față și o senzație paradoxală de frig mă cuprinse, în pofida arșiței insuportabile. La cherhana am cerut un calcan potrivit de mare, din fericire aveau proaspăt, pescuit în timpul nopții ce trecuse. Odată întors acasă cu calcanul, pregătirile au intrat în linie dreaptă. Singurul ingredient care mai rămăsese de procurat erau doar scoicile.
– Va trebui să le curățăm mai întâi bine de tot cochilia cu un cuțitaș, zise Pasquale, apoi le vom fierbe într-o oală, cu ceapă, piper și ardei iute. Sare nu va trebui prea multă, că au ele. La sfârșit le vom scălda într-un sos de smântână și usturoi. O să fie o minunăție, o să vedeți. Ce fel de scoici se găsesc pe aici?
– La noi sunt midii negre, sunt mai ascuțite la un capăt. Stau lipite de pietre și epave.
– Ah, da, cunosc, sunt foarte bune și acelea. Normal că stridiile sunt cele mai bune, dar nu cred că se găsesc prin zonă, nu-i așa?
– Sunt foarte rare, în mod excepțional găsești vreuna. S-au găsit în trecut unele uriașe, din genul Crassostrea gigas, o scoică gigantică de aproape 30 de centimetri lungime, un Goliat al stridiilor. Se prind de suportul de piatră calcaroasă cu un picior foarte dur și rezistent. Sunt originare din Oceanul Indian, și se crede că s-au aclimatizat aici, aduse probabil pe chila vreunui vapor. Pasquale, am vrut să continui, Adela mă terorizează, e vrăjitoare, scapă-mă de ea! Dar gândul acesta n-am putut să-l duc până la capăt, căci junghiul puternic din tâmplă m-a săgetat.
– Atunci, să mergem să le căutăm! Roberto, fiindcă tu ai mai multă experiență, o să te scufunzi la baza digului, iar noi o să stăm în barcă și-o să te ghidăm.
De câte ori plonjez în adânc după scoici, cu ranița de papură la brâu, îmi amintesc de acea carte citită mai demult, am uitat numele romanului, despre un căutător de perle prizonier al piraților din Marea Roșie. Acest căutător de perle și-a prins mâna fără scăpare între valvele unei scoici uriașe din specia Tridacna, iar camaradul sau, ca să-i salveze viața, i-a retezat brațul cu cuțitul din dotare. Acest fel de scoică nu trăiește în Marea Neagră, din fericire. Povestea căutătorului de perle s-a sfârșit tragic, fiindcă odată scos la mal, a fost lăsat să sângereze până la moarte de către stăpânirii lui, cărora nu le mai era de nici un folos. M-a impresionat povestea mai ales datorită expresiei lipsei totale de valoare la care ajunge viața omului când e robit.
Adâncul acesta mă ademenea cu mistere pe care ochiul nu le-a văzut si urechea nu le-a auzit nicicând. Suprafața liniștita a mării nu era tulburata de nici un val, doar chirie și cormorani plonjau vioi în apă. Sclipiri verzi ca de smarald scânteiau în lumina crepusculară, aceeași culoare pe care o admirasem mai devreme, culoarea ochilor Marisei. Aceasta stătea aplecată peste bordul bărcii, privind atentă în adânc. Umbra bărcii se vedea cu ușurință deplasându-se pe fundul apei, în care bancuri argintii de stavrizi fugeau din fața pescărușilor. Un delfin jucăuș făcea tumbe la câteva zeci de metri depărtare. Mă pregăteam să iau aer în piept, când deodată Maris, urmată îndeaproape de Adela, se aruncară în apă.
– Fetelor, zise Pasquale, eu zic să nu vă aventurați, apa-i adâncă.
– Știu să înot, zise Marisia. Apa-i elementul meu.
– Și eu mă simt ca peștele în apă, nu îmi purtați de grijă, zise Adela.
Am tras aer în piept și m-am scufundat. Pe fundul apei, prinse de pietre și de stânci, scoicile stăteau ciorchini. Am început să le răzui cu briceagul și să le pun în coșulețul de la brâu, când ochii îmi fură atrași de-o scoică cu valve asimetrice, albicioasă, cu striații roșu-purpurii, dispuse radiar. Am putut să văd culoarea alba din interior, scoica fiind deschisă. Dar ceea ce m-a frapat, era dimensiunea gigantică a specimenului: avea cam patru zeci de centimetri în lungime. Cu neputință să mă înșel: era o Crassostrea gigas, stridia din Marea Chinei, ajunsă în apele noastre în anii din urmă. M-am apropiat cu uimire de această minunăție, dorindu-mi să am un aparat de fotografiat subacvatic la mine, când o umbră s-a apropiat subit din spate. În clipa următoare am recunoscut pletele negre ale Adelaidei învăluindu-mă ca și tentaculele unei caracatițe. M-am retras speriat în lături, timp în care am văzut cum Adela se apropie periculos de mult de creatura subacvatică. Bivalvele se pot mișca destul de iute, și în cȃteva secunde se pot închide ferm, prinzând fără de veste o pradă imprudentă. Am întins mâinile către ea ca s-o opresc, dar n-am prevăzut un accident stupid: medalionul ce atârna la gâtul Adelaidei pătrunse înăuntrul scoicii. Valvele acesteia se închiseră subit, și în clipa următoare Adela era prinsă într-o capcană fără de scăpare. Nu aveam prea mult timp la dispoziție, deja fata începuse să se zbată în disperare, și vedeam cum se îneacă sub ochii mei. Am pus mâna pe cuțit, și dintr-o mișcare din încheietura mâinii am retezat lănțicul subțire de oțel ce o ținea prizonieră. Apoi am apucat-o cu o mână de mijloc, cu cealaltă făcându-mi elan spre suprafață.
Când am ajuns la aer, Adela inspiră cu zgomot, aproape leșinată. Am urcat-o înapoi în barcă, cu ajutorul lui Pasquale. Încet, își reveni.
– Roberto, unde-i Maris?
Preocupați de starea Adelei, nici n-am băgat de seamă că Maris lipsește de ceva vreme. M-am aruncat fără zăbavă din nou în apă. La fundul apei, zării din nou bivalva uriașă. Medalionul însă, nicăieri. În clipa următoare simții o umbra întunecată cum se apropie de mine. M-am întors surprins, și în fața mea o văzui pe Maris stând vertical în apă, cu pletele ei blonde răsfirate-n unde. La gât avea medalionul de smarald. Am vrut să o atrag de umeri către suprafață, dar ea, cu degetul la buze îmi făcu semn ca să-i păstrez secretul. Prin transparența apei, mi se păru că pielea ei avea luciri de solzi ca de aramă. Se-ndepărtă apoi încet, lăsându-mă uimit. Când de-abia se mai vedea în negura genunii, pot acum să jur că-n locul picioarelor avea înotătoare ca de delfin.
Am ieșit siderat la suprafață și multă vreme n-am putut spune nici un cuvânt. Într-un târziu, ne-am întors la mal, tăcuți. Am anunțat firește Salvamarul, dar toate căutările au eșuat. Partea cea bună a poveștii e că, de-ndată după pierderea medalionului, Adelaida s-a reîntors la firea ei cea veche și repertoriul clasic. A redevenit sensibila soprană, fără ambiții de capitalist hapsân. Mie mi-a dispărut definitiv durerea atroce de la tâmplă, și de atunci suntem prieteni buni. Ocazional, mai merg la câte un concert cu ei, iar ea și cu Pascal mă vizitează vara prin luna august.
În nopțile de august, când sunt singur, sub luna plină ce-mprăștie cristale pe luciul apei, merg cu barca la digul din larg și-aștept. Uneori îndată, alteori după scurt timp, Maris Anselmo își face simțită prezența cu-n cântec de sirenă, straniu, din alte lumi. Sirenă cu ochii de smarald și plete blonde ca mierea proaspătă de tei.

Florin Giurcă

Am absolvit fac. Automatica București.
De profesie inginer software, profesor de informatică.
Scriu proză SF/F/H. Colaborez la revistele Gazeta SF și Helion. În 2017 am publicat un roman horror, Noaptea lemurienilor, la editura Pavcon, și un roman mainstream, Regele fluturilor, la editura Coresi. În 2018 am publicat un volum de proză scurtătot la editura Pavcon, Efectul Metamorphis, și un roman horror, Confesiunile Omului – cîine.

fgiurca.blogspot.ro/