Cum am pierdut carneţelul de prăjituri al mamei (1)

În 1980 ne-am mutat într-un bloc nou construit în sectorul 4, pe bulevardul Pionierilor. De la etajul zece, dar pe partea vecinilor de vis-a-vis, priveliştea era extraordinară. În faţă, cît vedeai cu ochii se întindea parcul Tineretului: alei luminate seara, ronduri cu flori, la orizont lacul cu acelaşi nume, iar mai în stînga, cu-o viteză ceauşistă la care capitaliştii de acum încă nu au ajuns, se înălţa palatul Pionierilor. Pînă să apară el, lumea din zonă folosea ca reper orientativ Abatorul: stau lîngă abator, sînt la două străzi de abator, etc  – aşa cum dealtfel foloseam şi eu – dar, odată cu construcţia asta nouă, maică-mea a început să mă corecteze: nu mai spune abator, spune că stăm lîngă Palatul Pionierilor!
Mai departe, ascunsă de un deal, se afla Sala Polivalentă spre care, de mînă cu taică-meu vitreg, mă duceam la toate filmele cu Winnetou, de multe ori cu bilete “prinse” în ultimele minute de la bişniţari negricioşi care tropăiau prin zăpadă, să-şi încălzească picioarele, ca şi noi.
De pe balconul nostru, aflat pe cealaltă faţadă, nu se vedea nimic altceva decît alte blocuri şi o parcare. Apartamentul nostru era decorat ca un muzeu contrafăcut: fotografii înrămate pe post de tablouri (printre care îşi făcuse loc o reproducere după Cina cea de Taină), Ovidiu şi D’Artagnan luaţi “de la mare”, cărţi copertate în imitaţie de piele roşie sau albastră cu blazoane aurii (în spatele cărora descopereai Misterele Parisului, Misterele Londrei, După douăzeci de ani, etc), nişte coverturi persane aduse de un unchi care fusese în Siria, iar sus de tot, pe bibliotecă, cu spinarea atingînd tavanul, îşi găsise sălaşul un godac alb în mărime naturală. Rarii vizitatori, care nici măcar nu aveau de unde să ştie că e o puşculiţă, se mirau întotdeauna de monstruozitatea aia.
Taică-meu vitreg avea un mic bar în care aglomerase sticle de Johnnie Walker, J&B, Teacher’s, pe care le primise goale de la un barman în schimbul a două-trei ţigări Kent. În sufrageria noastră stăteau foarte bine şi-aşa, umplute cu ceai de muşeţel. În vara cînd am pierdut carneţelul de prăjituri al mamei, îmi luaseră cadou o bicicletă Pegas pe care după cîteva săptămîni începuse să facă el naveta – pînă la servici şi înapoi. Mi-a înapoiat-o stricată, spre sfîrşitul toamnei. În timp ce dădeai la pedale, camera roţii din faţă începea să iasă dintre cauciuc şi metal, puţin cîte puţin: un balonaş negru care prindea contur pînă cînd începea să atingă furca frînelor: flish, flish, flish, flosh, flosh, virch, virch.
Bicicleta a rămas nereparată şi singura soluţie pe care am găsit-o a fost să leg strîns porţiunea aia de vreo palmă cu nişte sfoară de cînepă, pe care o schimbam periodic pe măsură ce se tocea. Fiecare reper atins devenea un nou prilej de mîndrie în faţa altor copii de la bloc: m-a lăsat tocmai la abator!, mi-a pocnit în curtea şcolii!, am ajuns pînă la Şincai şi m-am şi întors! Taică-meu murise cu vreo opt ani înainte într-un accident de motocicletă şi din cauza asta mama pur şi simplu ura să mă vadă pe bicicletă. Aşa că era mai liniştită ştiind că nu mă pot aventura prea departe cu improvizaţia aia din sfori. Uneori totuşi, ieşea jumate pe geam afară, strigînd: dă încet la pedale, ai grijă să nu cazi, să nu vii cu picioarele julite că mănînci bătaie! (dacă totuşi veneam cu rotulele răzuite de asfalt, mă întreba sec: iar ai căzut ca un bou?)
Bucureştiul de atunci era un oraş superb, misterios, fremătător şi unic – acel terminus paradis în care mi se părea că toată populaţia României şi-ar fi dorit să locuiască (apăruse deja filmul „Buletin de Bucureşti”). Eram foarte mîndru să spun că-s din capitală iar prietenii de la ţară se uitau la mine un pic invidioşi: văzuseră Bucureştiul numai la televizor.
Cîteodată mă puneau să le povestesc cum e acolo şi pentru că voiam să-i fac să creadă că-i cu totul altfel decît Focşaniul, exageram. Blocurile sînt uriaşe, nu mogîldeţele astea cum aveţi voi pe-aici… În centru există un zgîrie-nori. Pe strada mea trece aproape zilnic Ceauşescu. În şcoala noastră sînt aşa de mulţi copii că se intră la ore în trei schimburi! (Şi tu ce schimb eşti? – Depinde, eu îmi aleg!) La noi în cartier e unu’ care conduce un Chevrolet lat cît un vapor şi cu portierele din lemn (maşina asta chiar exista dar n-o conducea nimeni, niciodată – dealtfel locul uneia dintre roţi fusese luat de o cărămidă mare, albă, de bca).
Trotuarele erau turnate dintr-un fel de smoală-capcană din care era o plăcere să urmăreşti cum femei frumoase, pe tocuri, încercau să se elibereze, exact cum vedeam că încercau să scape muştele lipite de hîrtia adezivă din bucătăria bunicilor. Toate purtau bucle şi părul destul de scurt, permanent (sau în coc) exact cum acum toate îl poartă lung şi drept. Vara, bărbaţii purtau costume de doc, cămăşi albe cu mînecă scurtă, pe dedesubt maieuri, la gît nişte cravate demodate, iar cei chelioşi îşi lăsau părul lung pe-o parte şi-l pieptănau cu grijă, de la o ureche la cealaltă.
Pare incredibil dacă te uiţi acum pe stradă, dar în anii ’80 nici măcar unul nu purta pantaloni scurţi! Nu am nici o îndoială cînd fac afirmaţia asta, pentru că am o memorie extraordinară şi mi-l amintesc perfect pe taică-meu vitreg în vara aia spunîndu-mi: Ei, încă trei-patru ani şi intri la liceu. Pe urmă… poţi să-ţi iei adio de la pantalonii scurţi! Speriat de gîndul ăsta, mă uitasem în jurul nostru, apoi de-a lungul străzii (nu numai atunci dar şi-n zilele imediat următoare) şi într-adevăr, numai copiii purtau pantaloni scurţi! Nici măcar un singur adult.
De fapt, pe măsură ce trece timpul, începe să mi se pară că pantalonii scurţi devin unul din motivele principale pentru care s-a meritat să avem în 1989 Revoluţia.
Cînd eram printr-a cincea, a venit un fel de cerinţă de a face voluntariat pe la cercurile de activităţi ale casei pionierilor. Vestea asta a intrat în noi ca un vînt cu ploaie rece şi puţină grindină pintr-o pădurice de frasini tineri. Fremătam toţi şi nu ştiam ce-i cu noi. Majoritatea, nu aveam nici un chef să ne scurtăm mereu-prea-puţinul timp de joacă. Dar întîmplarea făcea ca eu să aparţin pe-atunci de o şcoală aflată în proxima vecinătate a Palatului Pionierilor, iar sus-numitul palat urma să se deschidă foarte curînd. Launa din orele de dirigenţie, am fost repartizaţi pe grupe, în vederea “cercurilor” de pionieri. Totul era în funcţie de preferinţe: cei buni la literatură la cercul de literatură, cei buni la fizică la cercul de electronică, cei îndemînatici la atelier la cercul de aeromodelaj, cei buni la muzică la cercul de muzică (chitară, saxofon).
Eu care nu excelam la nimic am fost repartizat automat la corală.
Cînd am făcut primele vocalize la corală, îndrumătoarea ne-a aranjat după înălţime: cei mici în faţă, cei înalţi în spate, deci în faţă mai mulţi băieţi şi în spate fetele – incredibil de înalte, ne uitam la ele ca la nişte mame! -, apoi ne-a pus să cîntăm solfegii şi do-re-mi-uri cu gura deschisă cît mai larg.
N-a durat mult şi dirijoarea ne-a făcut semn să ne oprim, dar nu ca să ne dea vreo pauză… i-a rearanjat pe cîţiva, moment în care pe mine m-a mutat pe rîndul cel mai din spate. Nu m-am prins de ce am fost îndepărtat, ba chiar m-am bucurat fiindcă-mi plăcea să stau între fete, iar din bucuria asta am început să cînt şi mai tare primul cîntec pe care începusem de-acum să-l repetăm serios : “Ţara mea de rod îi plină” sau aşa ceva.
Atunci, din senin, profesoara ne-a întrerupt din nou iar mie mi-a cerut să mişc “uşor” buzele.
– Cuvintele, spune-le doar în şoaptă, da? Merci!
Îmi cerea să mimez. Deabia atunci am realizat cruntul adevăr: nu urma să devin următorul Cornel Constantiniu.
Săptămîna următoare m-am transferat la Cercul de Ştiinţele Naturii.
La prima oră am luat contact cu sala: era mică şi ticsită de hărţi cu animale pe cale de dispariţie, de păsări împăiate şi cîţiva peşti în mărime naturală, din plastic. Îndrumătorul de acolo ne-a vorbit foarte frumos despre animale şi păsări dispărute mai recent, şi în special despre cele care dispăruseră “ajutate” de oameni.
Tot la această oră “de informare” ni s-a cerut să venim data viitoare cu un carneţel de luat notiţe (nu caiet). Urma să umplem nişte pagini cu nume de animale aproape dispărute, denumiri de ere glaciare mai mici sau mai mari, hominizii şi unelte de-ale lor, precum şi alte lucruri interesante.
De unde naiba să fac rost de-un carneţel? m-am întrebat, destul de neliniştit la gîndul că ceilalţi pasionaţi de Ştiinţele Naturii, mai descurcăreţi decît mine, le vor găsi. Dacă urma să rămîn un fel de rîsul tuturor, nevoit să schiţez animale pe o foaie stingheră sau pe un caiet mare şi răsuflat? 
În familia noastră nu existau multe carneţele gen agendă. Aşa erau anii ’80: nu se găsea nimic. Mama avea o colegă de birou, doamna Gheorghe, al cărui soţ mult mai în vîrstă (domnul Gheorghe) lucra la Casa Scînteii. Prin domnul Gheorghe făcusem eu rost de singurul meu Rahan nou-nouţ, cu miros de tipografie: numărul 27, “Le baton du chef”. (Parcă-i văd coperta: Rahan, ca de obicei purtînd chiloţii lui de piele, e căzut fără apărare la pămînt, în timp ce şeful, cu-o mînă ridicată, se pregăteşte să-i aplice o lovitură decisivă. În planul îndepărtat, un vulcan tocmai a început să erupă lavă…) Dar domnul Gheorghe, care ne dăduse în trecut şi cîteva agende precum şi două Pif-uri, ieşise de curînd la pensie.
Bunicul avea o frumoasă agendă, veche de vreo zece ani, pe care notase chestii pînă şi pe copertă (cu scrisul lui, frumos caligrafiat şi din ce în ce mai îngrămădit spre ultimele file). Acum luase agenda de la început şi completa spaţiile rămase neumplute, cum ar fi cele de la marginea extremă a foii sau cele foarte aproape de cotor, unde nu se putea scrie orizontal, ci numai vertical. Iată cum numai în agenda lui, scrisul vertical devenise sinonim cu prezentul. Ca să nu se încurce, începea orice notă cu data zilei în fapt, exact ca Jean-Luc Picard (care încă nu apăruse pe micile ecrane): “16.01.1983. Zi de grea cumpănă în viaţa mea. Am coborît scările de ciment să plec după apă proaspătă, fără să iau seama la poleiul de-un deget. Am ars un spate în ele de mi-a icnit inima-n mine. Zăcut la pat 5 zile dar Dumnezeu a vrut ca eu să trec şi de asta.” 
Deci carneţelul bunicului nu numai că ar fi fost inaccesibil, la vreo două sute kilometri depărtare – dar oricum dădea scrisul pe dinafară de plin ce era!
Mai exista agenda de lîngă telefon, de care iar nu mă puteam atinge,  substragerea ei putînd fi prea uşor observată la vreun apel telefonic.
Rămînea aşadar carneţelul pe care îşi nota mama reţetele de prăjituri. 
Mama nu avea prea multe reţete pe-acolo (prăjitura de zahăr ars, chec, îngheţata de iaurt, vanilie şi lămîie, salamul de cacao cu bicuiţi, prăjitura cu vişine) pentru că oricum nu se găseau ingrediente. Ca urmare, acest carneţel era pe trei sferturi gol. Alt detaliu care îmi dădea curaj era faptul că nepregătind deserturi prea des, mama avea obiceiul să anunţe evenimentul cu mare tam-tam, cu cel puţin două-trei zile înainte: “duminică îmi pun ceasul la cinci să prind gaze şi vă fac o cremă de zahăr ars”.
 Aveam deci tot timpul să şterpelesc sus-numitul carneţel, să mă prezint cu el la cercul de Ştiinţele Naturii, să-mi iau notiţe (începînd de la coada caietului), să mă întorc acasă şi să-l pun la locul lui, în sertarul de lîngă chiuvetă.
Pînă la deschiderea oficială a Palatului Pionierilor, de care ne mai despărţeau doar cîteva luni, clădirea care “găzduia” activităţile cercurilor de pionieri (de care aparţinea şcoala noastră) era situată pe undeva pe lîngă parcul Libertăţii (în prezent, parcul Carol). De la şcoală, îmi tîram mai întîi paşii pe nişte străduţe de cartier cu trotuarele colorate rareori de cîte-o pată de culoare: vreo Dacie galbenă, roşie sau albastră. Străzile din apropierea şcolii erau mărginite de garduri care, de la înălţimea mea, păreau înalte. În spatele lor se aflau case vechi ale căror curţi minuscule erau umbrite de viţă de vie sau streşini ieşite în afară. Mai trebuiau să treacă ani buni pînă să apară umbreluţele, dar umbra vegetaţiei era atît de densă încît de cele mai multe ori nu puteai vedea nimic dincolo de gard, cum te aflai pe stradă, orbit de strălucirea soarelui (soarele din copilărie e întotdeauna mai strălucitor). 
În cele din urmă ieşeam la o stradă principală, undeva vis-à-vis de liceul Gheorghe Şincai, apoi mai departe, luam la picior bulevardul Dimitrie Cantemir, pînă ajungeam în faţa restaurantului Budapesta. Acolo coteam stînga pe bulevardul Mărăşeşti şi mă orientăm pe alte străduţe unde din motive de plictiseală tot schimbam traseul, încercînd să găsesc scurtături – nu întotdeauna cu succes. 
Tot itinerariul acesta este marcat de amintiri…

Cum am pierdut carneţelul de prăjituri al mamei (2)

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.