Alex și Luciana (2)

Citește și PRIMA PARTE

Dintotdeauna am fost atras de prințul Mîșkin. Mult timp mi s-a părut cel mai captivant personaj creat vreodată. O personalitate atît de ireală și totuși situațiile în care îl aruncă Dostoievski, cuvintele pe care i le pune în gură te fac să-l vezi, să-l simți, apoi contrar oricărei logici, să-l iubești și să-l admiri. Poți să iubești un tip cam lunatic și penibil de sincer, dar e destul de ciudat să îți dai seama că îl admiri ca pe un ideal de umanitate și că ai vrea să te comporți la fel ca el. Încă de la primele scene, cînd intră la soțul rudei lui îndepărtate, ea oricum decedată, astfel că acest ofițer înțepat și suspicios devenise singura lui rudă prin alianță într-o țară în care revenea fără nici un ban, după mulți ani petrecuți în sanatoriul elvețian, deci aflat acum într-un oraș unde nu cunoaștea pe nimeni. La cît de bănuitoare sînt întrebările (“am impresia că nu cunoști pe nimeni și speri să te invit să dormi la mine ca să nu ajungi la hotel”) e șocant răspunsul lui entuziast, atît de sincer, plin de o veselie care parcă nu-și are sensul, încît ofițerul chiar sfîrșește să-l ia sub aripa lui, să-l angajeze ca secretar (“dar bineînțeles că nu cunosc pe nimeni, și chiar nici pe soția dvs nu o cunoșteam prea bine, cu toate că sîntem rude, așa că recunosc, sînteți singurul om cu care am o cît de mică legătură, dar firește, mă gîndeam să iau o cameră la hotel, dar dacă mă invitați să dorm la dvs aș fi foarte încîntat, cu toate că nu aș putea abuza de bunătatea dvs și aș spune nu…” la care celălalt îi spune: “doar că eu nu te-am invitat, așa că nu ai ce să refuzi.”). După ce am citit Idiotul, pentru o lungă perioadă am încercat abordarea asta gen armele jos, sinceritate dusă pînă la sfidarea regulilor de conduită, pînă într-acolo încît orice necunoscută pe care aș fi abordat-o chiar m-ar fi putut lua de prost. Ca să fiu sincer pînă la capăt, îmi propuneam ca după ce voi fi luat de fraier, jignit cumva, să mă transform într-o cu totul altă persoană, în celălalt personaj pe care îl ador și admir, Patrick McMurphy, inversul prințului Mîșkin. Imposibil de păcălit, imposibil de jignit. De-a lungul timpului fusesem și în situații în care mă comportasem apropiat de Mîșkin, dar în egală măsură în situații în care făcusem parte din liga lui McMurphy, de care totuși, ca personalitate, mă simțeam parcă mai apropiat, sau cel puțin așa îmi imaginam. De fapt, nu era deloc așa, am ajuns la concluzia asta în vara cînd am terminat de citit Idiotul și fără să vreau am început să mă comport ca el. Cum am spus, cu genul ăsta de comportament era mult mai greu să mă remarce vreo fată, oricît de bine arătam — și arătam destul de bine. Prea multă sinceritate e descurajantă, mai ales cînd ești la început de relație.
Cu siguranță prințul Mîșkin era ambivert, adică nici total extrovertit și cu singuranță nu introvertit. Cînd eram în facultate, am luat niște cursuri de marketing și încă rețin cum, la unul din cursuri, ni s-a spus că oricît sună de ciudat, statisticile arată că ambiverții care lucreză în vînzări îi depășesc pe extroverți, pentru că ăștia din urmă se conectează ușor cu alți extrovertiți dar îl sperie din start pe acel client mai timid, interiorizat, prin abordarea lor gălăgioasă. Pe cînd ambiverții știu să tacă și să-i asculte pe cei timizi, apoi cînd au de-a face cu un extrovertit se conectează imediat, schimbîndu-și personalitatea cameleonică la comandă. Oricum, cu mine lucrurile nu stăteau așa. Eu aveam tendința să fiu intimidat de personalitatea celor extrovertiți și, invers, să devin atotștiutor și sigur pe mine în fața introvertiților. Nu aparțineam niciunde, exact cum era mai rău și am descoperit asta cînd cel mai bun amic al meu m-a convins să batem magazinele Bucureștiului cu o geantă plină de monstre de lenjerie intimă pentru femei, dar și parfumuri, eșarfe, plus alte articole tipic feminine și în special (cel mai important din perspectiva soarelui și a temperaturilor care erau), ușor de cărat.
Nu aveam mașină și foloseam mijloace de transport în comun, în special metroul. Ariciul, că așa îl poreclisem, agățase o studentă la arte plastice în metrou, chiar la Universitate și relația scurtă cu fata asta (o chema Miruna) precum și cu toate vînzătoarele de la boutiqueurile pe care le străbătea le trecea la “avantajele serviciului”. De la vînzătoare obținuse o listă impresionantă de telefoane mobile, dar realitatea era că rar convingea pe cîte una să se întîlnească cu el după program. Cine vrea să iasă cu un comis voiajor, cînd eram plătiți cu 15% contravaloarea comenzilor pe care reușeam să convingem magazinele să le facă? Eu nu am agățat nici o tipă, nici nu aș fi avut cum, la cît de ridicol mă simțeam desfăcînd fermoarul genții și aliniind produsele pe cîte-o tejghea.
Întîmplarea face că indirect cu serviciul ăla tot am agățat ceva, poate cea mai frumoasă relație a mea din facultate. Printre chiloți, ciorapi plasă, sutiene, oje și eșatioane de parfumuri aveam și o mostră de cearșaf de plajă. Sau cel puțin așa mi-am imaginat eu, că nu poate avea alt scop, fiind în dungi, și multicolor precum un curcubeu. Cearșafurile nu le comandase nimeni, dar cînd îmi luasem eu unul la plajă, cum îl întinsesem, toți cei din gașcă mă întrebaseră de unde l-am luat. Atrăgea atenția ca un lucru unicat pentru că într-adevăr nu vedeai la nimeni așa ceva. Culmea e că nu am vrut să mă folosesc de prieteni ca să fac măcar o brumă de vînzări de pe urma lor. Preferam să rămîn doar eu singurul din București cu așa ceva. M-ar fi enervat să-mi văd prietenii stînd la ștrand pe același cearșaf ca al meu, așa că i-am mințit că mi-l adusese cadou frate-meu cînd revenise din Franța și că altul nu aveam. Nu credeam că o să mă bălăcesc în altceva decît apa ștrandurilor în acea vară, dar întîmplarea a făcut să primesc niște bani de la unchiu-meu. Lucra în construcții și era plin de bani, cum construcțiile mergeau strună, dar rareori își aducea aminte să-mi arunce cîteva sute, iar mie mi-era jenă să-i cer. Așa că pe neașteptate s-a făcut să-i arăt cearșafului meu și marea, mai exact plaja din Costinești unde cu el am făcut cea mai incredibilă captură. O tipă din Sibiu venită la mare cu prietenul ei.
S-a întîmplat în felul următor: eu eram acolo cu încă patru prieteni și la amiază, cînd soarele topea nisipul de nu puteai călca pe el decît daca te antrenasei să mergi pe jar, ne-am dus la terasă să bem o bere – o terasă chiar lîngă plajă. Îmi pusesem cearșaful pe un șezlong, în loc de prosop. Stînd la cort eram mereu în lipsă de prosoape. Intram în apă, așteptam să mă usuc. Făceam duș, la fel, așteptam să mă usuc în soare. Oricum, vorba Ariciului: ud îți cresc șansele să agăți. Cred că eram pe la al patrulea rînd de beri, cînd am văzut o fată superbă, brunetă, cu sîni mari pentru configurația corpului ei, și cu o talie de vis, care țopăia groaznic de sexy, din cauza arsurilor pe care le provoca nisipul încins la contactul cu tălpile ei, îmi imaginez, deosebit de fine. Era bronzată, semn că era la sfîrșitul sejurului. Așa o creolă, foc de simpatică, subțire în talie, cu un sutien minuscul care efectiv țipa de plăcere de pe vîrfurile țuguiate ale sînilor cu sfîrcuri greu de acoperit, nu putea să fie de capul ei la sfîrșit de sejur. Pur și simplu nu avea cum! Purta niște ochelari de soare retro, mari, și cînd și i-a împins pe creștetul capului, ochii vii și neastîmpărați au făcut-o să pară mai frumoasă. Pentru că se așezase chiar lîngă șezlongul meu și arunca priviri în toate direcțiile ca o sclavă scăpată din harem sau cine știe, poate invers, în căutarea stăpînului. Fără să-l văd, fără să-l știu, îl invidiam teribil pe acel bărbat, oricine ar fi fost el. Dar ce căuta nu a găsit, apoi a făcut ceva ce m-a mirat peste poate: și-a așezat fundul ei superb, cu crăpătura dintre fese subliniată de o cusătură de sus pînă jos (obraznic design!) chiar pe cearșaful meu. Mă uitam cucerit, cînd numai ce l-am auzit pe Dragoș atrăgîndu-mi atenția că mi-a luat o tipă șezlongul. Ea.
– Las-o să mai stea, am spus calm. La noapte, cînd parfumul ei va fi mai bine impregnat în țesătură, o să mi-l pun peste saltea și o să visez că o călăresc pe brunețica asta.
– Du-te, fraiere, repede că o să plece! Probabil că a confundat șezlongul.
– Asta chiar e imposibil, am răspuns. Nimeni nu are șezlong cu cearșaf ca ăsta. Ai văzut tu vreunul pe toată plaja?
– Da, am văzut, la Ariciul.
Avea dreptate, pînă la urmă Ariciul furase idea de la mine. Avea un cearșaf indentic, sursa fiind, normal, aceeași numai că el era cu prietena lui la Mamaia.
– Știu că are și Ariciul, dar eu ziceam în stațiunea asta, nu pe tot litoralul românesc. Că în rest, or mai fi.
M-am dus la ea. Aveam acea ușoară timiditate, pe care majoritarea o avem cînd ne adresăm pentru prima oară unei femei frumoase. În plus, avea și costumul turnat pe ea, se vedea ca și cum nu era material, ci body painting. Dacă ar fi fost iarnă, la coadă la ski lift, și eu și ea înfofoliți în haine, m-aș fi simțit mai confortabil. Vreau să zic tatonările de la IQ la IQ îmi plac, dar un corp așa de frumos interferează cu buna funcționare a creierului meu.
– Salut!
– Salut…, a răspuns pe o voce mirată gen “te cunosc de undeva?”
– Nu e nici o problemă, adică poți sta liniștită dar ăsta e cearșaful și șezlongul meu.
– E al tău?!
– Da, uite și Cațavencii, e ziarul meu acolo.
– Incredibil! Nu o să crezi, dar și prietenul meu are cearșaf exact ca ăsta, în curcubeu și și el și-a luat azi dimineață Cațavencii.
– Păi, mai rămîne să semăn și eu cu prietenul tău și chiar ai putea rămîne aici, cu senzația că nu ai schimbat nimic.
– Ha, ha, a rîs, nu, chiar nu semeni deloc. Merci că m-ai lăsat să stau un pic aici. Ce bine că nu am intrat în apă cum voiam, că m-aș fi simțit aiurea să îți las cearșaful ud.
– Eu, nu, am zis, tot în glumă.
Apoi m-am uitat după ea. Aii, ce mișcări de fese, dans hipnotic, nu alta! Uite așa trece o ocazie incredibilă pe lîngă tine: cu viteza luminii. Acum ai o tipă trăznet chiar pe cearșaful tău și în secunda doi o vezi din spate depărtîndu-se, călcînd apăsat printre șezlonguri. Aproape că pierdusem contactul vizual cu ea, blocat de un grup de copii care jucau volei, dar am apucat să văd că într-adevăr se așezase pe un șezlong acoperit de un cearșaf exact ca al meu. Cînd am revenit cu privirea la masa de unde plecasem, Doru mă arăta cu degetul, hlizind o gură pînă la urechi, exact expresia lui Nate Diaz după ce a dat o lovitură care l-a amețit pe adversar. Îl arată cu degetul camerelor, “ia priviți, fraților ce dus e ăsta, de-abia se mai ține pe picioare!”. Așa și eu, sau cel puțin așa credea el. Dar pînă la urmă, trei zile mai tîrziu, i-am aruncat exact aceeași expresie, după ce prietenul tipei prinsă zece secunde în cearșaful meu a plecat înapoi la Sibiu și a mai lăsat-o pe ea cîteva zile “să stea cu părinții”. O chema Diana și făcuse facultatea la Timișoara, dar fiind originară din Constanța era firesc să rămînă un pic mai mult pe litoral, cu familia. După care se întorcea la Sibiu. Înainte să plece el ne-am întretăiat seara de cîteva ori prin fața restaurantelor și mereu îi căutam privirea să-i zîmbesc dacă el se uita în partea cealaltă. Odată cînd el își purta geaca pe o mînă și în ciuda înserării era încă cu ochelarii de soare la ochi, mi-am pus și eu repede geaca pe antebraț exact ca el și mi-am coborît ochelarii de soare pe ochi, luînd un aer serios, ca al lui. Ce tare m-am bucurat cînd am văzut-o rîzînd! Nu mai făceam nimic decît să fiu cu ochii după ea peste tot și întîmplarea a făcut să ne întretăiem în fața toaletei, ea singură, eu – cum altfel?
– Prietenul meu o să plece, dar eu o să mai stau cîteva zile, mi-a zis.
– Și prietenii mei pleacă, dar și eu o să mai stau cîteva zile, am zis.
– Doar tu singur?
– Cum singur?! Cu tine, am plusat, cu tupeu.
Intuiția îmi spusese că-i place de mine. Și oricum, ce putea să facă mai mult decît să mă pună la punct și să-mi arate spatele?
… Partea amaro-distractivă e că a rămas la Forum, în camera în care stătuse cu prietenul ei, iar eu eram cu cortul pus în curtea unor țărani. Seara dansam, era pasionată de salsa și bachata, dansuri pe care le stăpînesc ok. Îmi urmărea îndemnurile de minune, nu am simțit cu nimeni că mă potrivesc așa de bine fără să fi dansat în prealabil. Dansa înnebunitor de sexy, se lăsa învîrtită și era un mister cum de nu amețea. Rar, cînd ne încurcam la pași, rîdea și fără să se piardă prindea iar ritmul, chiar mă conducea ea pe mine, dacă simțea că șovăi. Asculta să se lipească de mine, asculta să-și miște șoldurile, deși o ghidam ușor, într-o doară. La sfîrșitul unei melodii se oprea să bată veselă din palme, de parcă ar fi cîntat o formație live. Nu obosea deloc, în schimb se înroșise la față de plăcere, transpira și își cerea scuze că transpiră așa de abundent. Transpirația ei mirosea a parfumuri exotice, era o plăcere să o simt așa în brațele mele. În prima noapte am dansat trei ore jumate împreună. Dansa ca și cum viața ei depindea de mișcările alea unduitoare și de țopăielile în ritm. Făcea tot felul de rutine pe melodii gen Macarena sau Cha Cha Dance, iar cînd începea un beat care chiar îi plăcea, bucuria răbufnea pe dinafară. Sincer, cam după trei ore de dans începusem să mă simt puțin epuizat și aveam un gînd sîcîitor, care bîzîia undeva departe, ca o albină, și-mi spunea că nu o să mai fiu în stare de “altceva”, dacă urma să o ținem așa pînă la patru dimineață. Tot zbuciumul ăsta devenise dintr-odată stresant.
Se făcuse deja aproape trei și probabil că putea vedea pe fața mea că îmi pierdusem entuziasmul, pentru că m-a întrebat: “Ce, gata, te-ai plictisit să dansezi cu mine? Spune-mi, ca să știu să-l invit pe tipul ăstalalt, că pare singur…”. Într-adevăr lîngă ea se bîțîia un pic în contratimp o așchimodie înaltă și i-am fost recunoscător că nu a vrut să mă facă gelos cu adevărat, cu vreunul mai de Doamne ajută. Cînd în sfîrșit s-a oprit, a zis că ar vrea să ne plimbăm un pic pe faleză și ar vrea să intre puțin să se schimbe. Ce tare mi-a sărit inima din piept la gîndul că intru cu ea în cameră să facă duș, și mai ales, imaginîndu-mi cum o să fie să mă bag lîngă ea. Bătea o boare de vînt răcoros și mă înfiora de plăcere căldura pe care mi-o imaginam că avea să mi-o transmită pielea ei lipită de a mea.
– Care e melodia de dragoste care îți place cel mai mult? m-a întrebat.
Mi-era greu să mă hotărăsc. Îmi plac prea multe, de la Make it wit chu de Queens of the Stone Age la Soldier of Love de Sade (îmi plac multe de Sade) dar cel mai și cel mai mult, nu pot să explic de ce, îmi place una nu prea cunoscută, Simply Falling, cîntată de o negresă nu foarte frumoasă.
– Simply Falling.
– De cine?
– Are un nume greu, niciodată nu am știut.
– Chiar așa, melodia favorită și nu știi cine o cîntă?
Ne-am uitat pe telefonul ei, și în drum spre hotel a pus-o să cînte. Încerca să facă duet la refren, dar nu ghicea mereu cuvintele și asta mă făcea să rîd, iar ea doar se lua după mine, rîdea și mă ciupea: “Te crezi la audiții aicea, să mă judeci? Ce ești juriu?! Hai să te auzim pe tine!” dar cînd am ajuns aproape de intrarea hotelului, i s-a șters privirea șmecherească din ochi și m-a rugat să aștept mai departe pe bancă, zece minute să se schimbe.
– De ce să nu intru?
– Pentru că toți ăștia m-au văzut pînă ieri cu alt bărbat și acum mă văd cu tine!
– Și ce? Cel puțin acum te văd cu unul mai tînăr și mai atletic, deci ai evoluat în bine.
Nu știu de ce gluma asta nu i-a picat bine. Mi-am cerut imediat scuze cînd am văzut pe fața ei o umbră care îmi spunea că se gîndește serios să nu mai coboare.
– Hai, te rog, nu mă lăsa așa! Am spus o tîmpenie. Nu o să mai aduc vorba de el cît sîntem împreună.
Și așa am ajuns să fac dragoste cu ea în cortul meu, înghesuit, dar unde nu existau recepționiști și cameriste care să o fi văzut-o – ceea ce într-un fel ne făcea să fim chit, pentru că nici ea nu era singura fată pe care o adusesem la cort în cele două săptămîni de mare, doar că nu aveam de gînd să i-o spun. Cealaltă fusese ea mai topită după mine decît eu de ea, pe cînd cu Diana simțeam cum îmi pierd pămîntul de sub picioare. Era răcoare, dar ei îi era tot cald. Se îndoia și se cabra ca o șerpoaică imensă care încearcă să-și lase vechea piele, vechii solzi în cortul meu, iar de mine se folosea ca de un obiect, așa simțeam, ca de un stîlp pe care ți l-ai găsit chiar cînd ți-era nevoia mai mare, să te freci și să te ajuți, ca să pleci de acolo mai strălucitoare și mai frumoasă. Gîfîia și ofta ca primul motor pe aburi construit din tendoane, mușchi și piele. Ochii ei mă ardeau prin întuneric și cînd o simțeam cu mîinile, înfingîndu-mi degetele în fesele ei rotunde, îmi și imaginam peticelul de piele albă, nebronzată – parcă citeam literele scrierii Braille, și parcă erau înșirate mai mult în zona sînilor și a feselor, capitolul unu, capitolul doi, și iar capitolul unu și iar capitolul doi, așa mă mișcam, făcînd mici cercuri de parcă rîndurile nu erau dispuse pe o pagină dreptunghiulară ci pe una circulară. Cercurile le tot repetam într-un același loc, ca și cum citeam cu degetele un același vers la nesfîrșit, nu putea fi decît o rugăciune, sau decît o mantră, sau decît un cuvînt: Dumnezeule… wow… ce…

* * *

După ce mi-am mai revenit, l-am văzut luând nota de plată și plătind cu cardul. Apoi m-a îndemnat să o luăm din loc.
“Când, acum? Nu se poate. Trebuie să mă schimb.” Purtam o rochiță roșie, mulată pe corp și pantofi cu toc care deveniseră incomozi după ce dansasem ore în șir.
“Nu-ți face probleme. Cum ajungem la mine, îți dau un kimono.”

Nu glumise. Așa cum mi-a zis, ne-am oprit să ia un jackfruit și câteva sticle de apă minerală.
Când am ajuns la el, era deja trecut de miezul nopții. Apartamentul era foarte simplu, dar piesele de mobilier deși puține, erau stilate. În dormitor, un dulap mare încadrat în perete cu oglinzi pe ușile glisante, în colț, un scaun de răchită sub formă de lacrimă (antigravitational) atârna din tavan, și în mijlocul camerei, un pat alb, foarte mare. Mă simțeam obosită și mă gândeam cu mare poftă ce m-aș fi lungit imediat în patul imaculat.
În timp ce mă uităm la tablourile cu fotografii alb-negru de pe pereți, el a deschis ușa glisantă, mi-a întins un kimono negru de mătase și apoi m-a luat de mâna, conducându-mă la baie. A dat drumul la apă, încercând cu mâna temperatura și apoi mi-a întins din nou mâna “Hai!”. Mi-am lăsat rapid rochia și bikini să cadă pe dușumea și l-am prins de mâna. La cât de moleșită mă simțeam, m-am bucurat când a început să mă spele cu mișcări lungi, ba apăsate, ba suave, urmărînd cu atenție toate formele de relief întâlnite. Spuma de la săpun se simțea catifelată și mâinile lui erau foarte pricepute. Mă gândeam că și numai pentru masajul asta acvatic, și tot se meritase vizita.
“Ți-e foame?”, m-a întrebat el. “Au trecut deja trei ore de când am luat cina.”
“Nuu…nu cred că mai pot să mănânc nimic până mâine dimineață”.
“Hmm…o să ți se facă foame în curând. Mie mereu mi se face foame după ce trece efectul la jujubes. După ce te leg ca cea mai frumoasă operă de artă, te voi hrăni în gură cu mici bucățele de jackfruit.”
Mi-a dat jos kimono-ul dintr-o singură mișcare, de parcă s-ar fi grăbit undeva. După ce a ajustat sforile negre și mi-a făcut primele noduri, a pus un album Izzamuzzic – melodii remixate care îmi dădeau o stare de veselie. Mi-a venit imediat să dansez și am început să-mi legăn șoldurile pe ritmul primei melodii (Adventure).
“Nuuu, nu! Stai nemișcată.”
Am râs pentru că nu eram obișnuită să-mi spună un bărbat “nu”.
“Uite ce model frumos ți-am făcut pe spate. Trebuie să mai stai cuminte încă un pic.”
I-a luat cel puțin 30 de minute să facă toate împletiturile și nodurile. La fiecare nod principal a atașat niște flori galbene. L-am rugat de la început să-mi lase mâinile dezlegate. El m-a asigurat că nu o să am nevoie de ele.
“Îți spun eu că o să-ți placă tot ce-o să-ți fac. Nu numai că o să-ți placă, dar o să mai ceri și altădată. Dar totuși, dacă vrei să te simți mai liniștită, putem să stabilim o parolă.”
“Ce fel de parolă?” am întrebat mirată.
“Un cuvânt magic. În caz că nu-ți place ceva, eu nu accept să-mi spui NU sau STOP sau OPREȘTE-TE. Nu o să funcționeze nimic, cu excepția cuvântului magic.”
“Magic? Ca Abracadabra?” am râs amuzată.
“Da, dar alegeți unul mai ușor.”
“Hocus-Pocus?”
“Tot e prea lung. O să vezi că dacă o să te doară prea tare și nu o să reziști, Hocus-Pocus o să ți se pară kilometric.”
“Să mă doară? Doamne, dar ce ai de gând să-mi faci?”
“Stai liniștită, nimic neplăcut. O să vezi că o să-ți placă foarte mult.”
“OK. Atunci Hexe e bun?”
“Hexe? Ce cuvânt magic e asta?”
“Hexe înseamnă vrăjitoare în germană. Așa mă poreclise profesorul de germană când eram mică pentru că îmi plăcea să fac mici vrăjitorii și numere de magie.”
“Haha. OK. Am reținut : Hexe. Totuși să știi că oricât de multe trucuri sau vrăjitorii știi să faci, niciunul nu o să te ajute azi.”
M-a dus în față oglinzilor și mi-a mai dat încă o altă oglindă mai mică să mă văd și la spate.
“Wow. Sunt impresionată! Am crezut că glumeșți, dar văd că ai făcut într-adevăr ceva artistic.”
“Mă bucur că-ți place și ție. Pot să-ți fac câteva poze? Ești superbă.”

Noaptea aia împreună a fost inedită, excitantă, de neuitat. Ritualuri… mici torturi… sex… jackfruit… stele verzi… muzică… masaj… adormit de-abia când se lumina de ziuă. Au mai urmat multe alte asemănătoare pentru că plăcerea pe care mi-o oferea devenise dependență. Mi se părea că aveam nevoie de ea ca de apă și mâncare… Dar a fost doar o părere. A fost genul de iubire-flama : a luat foc rapid, dar la fel de repede a și început să pâlpâie, până a rămas doar o mică licărire la capătul fitilului.
Într-o dimineață m-am trezit complet vindecată, cu mintea clară, cu ochii ageri, cu corpul ușor ca un fulg. Nu puteam să-mi explic ce se întâmplase peste noapte, dar mă simțeam exact ca o vulturiță tânără care fusese ținută pentru un timp cu aripile legate, iar acum era dornică să și le întindă la um și să-și ia zborul spre noi teritorii.
Juju mă textase în ziua aia să mergem la o expoziție la galeriile naționale. I-am răspuns „Îmi pare rău, Juju. Nu ți-am spus ceva important: sunt logodită, am un iubit cu care intenționez să-mi petrec tot restul vieții. În septembrie mă voi căsători cu el. Deși mi-au plăcut foarte mult toate momentele petrecute împreună, azi e timpul să ne luăm rămas bun. Dacă vrei, putem rămâne prieteni. Iar dacă preferi să nu, te înțeleg perfect.”
„Nu se poate să nu te mai văd, Luciana! Nu pot să accept asta! Țin la tine mai mult decât poți să-ți imaginezi. Vai, ce fraier am fost că nu am știut să-ți comunic mai bine asta”, m-a textat el înapoi.
„Nu-ți face probleme. Tu ai comunicat foarte bine. Nici nu era nevoie de cuvinte să simt că ții la mine. Și eu țin la tine, binențeles… dar nu despre asta e vorba. Inima mea este demult dăruită altcuiva.”
Textând cuvintele astea îmi dădeam seama pentru prima oară că chiar și eu mă întrebam dacă sunt întru-totul reale. Mă simțeam foarte confuză. Încă îl iubeam cel mai mult pe Răzvan, dar totuși de ce îmi simțeam inima strânsă scriind asta?
„Sigur că vreau să rămânem prieteni, binențeles că vreau să te mai văd, oriunde, oricum, dulcea mea Luciana… Ahh, ce rău îmi pare… dacă aș fi știut azi-noapte că e ultima dată când facem dragoste!!”.
Aș fi vrut să-l întreb „dacă ai fi știut, ce ai fi făcut?”, dar nu am scris asta, pentru că nu am vrut să ne prelungim agonia. Ca și în cazul despărțirilor în persoană, fie că sunt în pragul casei cuiva, fie în aeroport, fie în gară, prefer să le fac cât mai scurte și mai optimiste. Un sărut, o scurtă îmbrățișare și un „să ne revedem cu bine”. La fel și lui, i-am scris „la revedere, Juju” și două emotioane cu un sărut și o îmbrățișare.

Totuși, după ce am terminat de textat, nu mă mai simțeam ca atunci când mă trezisem: vulturița tânără dornică de zbor, ci una care își târșâia aripile pe jos de tristețe. Știam că am luat decizia corectă, dar pe moment îmi era greu să mă scutur din această stare rea. Aveam nevoie să vorbesc cu cineva drag, de un zâmbet, de o mângâiere – dar o mângâiere feminină, nu masculină.
M-am hotărât s-o sun pe Eliza:
„Ghici ce-am făcut azi?”
„Ce? Să nu-mi zici că pleci într-un loc exotic cu Juju!”
„Pfff, nuuu… tocmai m-am despărțit de el.”
„Cum așa? Erai atât de înnebunită, încât te-aș fi văzut cu el până în noaptea dinaintea nunții… dar pe de altă parte știam că nu renunți la Răzvan pentru el.”
„Da, a fost o atracție foarte puternică, dar în ultimul timp a început să pălească. Nici eu nu mai știu ce simt și ce vreau. Doar știu că era timpul să-i spun adio.”
„Vezi cum e cu ăștia mai tineri? Sunt foarte atrăgători, energetici și plini de idei excitante, dar până la urmă nu-i așa că vrem mult mai mult? Acum cred că mă înțelegi mai bine de ce m-am săturat de genul ăsta de bărbați.”
„Da, binențeles că te înțeleg, deși nu te supăra… haha, dar e și normal să te fi săturat după atââââția ani de aventuri.”
„Waw, ce nesimțită ești! E ușor să vorbești din locul tău. Ce să fac dacă nu am fost norocoasă să întâlnesc un tip de treabă ca Răzvan de care să fiu sigură, așa cum ești tu, că e perechea mea ideală?”
„Da, așa e… sunt norocoasă”, am murmurat eu visătoare, dar iar simțeam mici săgetări în inimă: chiar eram norocoasă? Chiar voiam să-mi petrec tot restul vieții cu Răzvan? În loc să-mi întărească convingerea, perioada asta de pauză mă făcea să am îndoieli și să-mi pun mai multe întrebări.
„Lasă gândul la Răzvan acum! Mai ai câteva luni de libertate. Hai să te bucuri de ele. Vrei să mergem mâine la nudiști cu prietenii mei din clubul de surfing?” mă întrebă rapid Eliza, de parcă putea să-mi ghicească gândurile.
„La nudiști? Ai înnebunit? Doar știi că sunt pudică!”
„Da, dar e o nouă experiență pe care trebuie s-o încerci măcar o dată în viață, să vezi cum ți se pare. S-ar putea să fii surprinsă ce liberă o să te simți acolo.”
„Sincer, nu e genul meu de distracție, si chiar nu sunt curioasă, dar vreau să ies din București. Și unde merg prietenii tăi?”
„E un club privat de nudiști la capătul Comunei Corbu. Face parte din Rezervația Deltei Dunării. Se numește Crazy Beach. E o plajă virgină… Binențeles, doar plaja e virgină acolo… hihi!”
„Ah, ce nebună ești! Ce mă fac eu cu o prietenă ca tine?! Uite cum mă duci tu iar în ispită! OK, vin.”
„Uhuuu!”, a țopăit Eliza de bucurie. „Să înceapă distracția! Crazy Beach, the hottest bitches are coming soon!”, a dat-o ea pe engleză, ca întotdeauna când era foarte entuziasmată de ceva. “Mergem cu mașina mea și cazarea o avem deja asigurată la pensiunea Vacanța cu năbădăi… Ahh, o să fie de vis! „

În timp ce îmi pregăteam bagajele, am primit mesaje și de la Răzvan și de la Juju. Răzvan mă întreba dacă vreau să iau o pauză de la pauză și să vin cu el weekendul ăsta la mare. I-am spus că îmi făcusem deja planuri cu Eliza, dar că mi-era și mie dor de el și că puteam merge împreună la munte weekendul viitor. Pe de altă parte, Juju încerca să mențină un ton amical, de adevărat „simplu prieten” ce promisese că va rămâne și mă întreba dacă sunt interesată să-l însoțesc la un concert. I-am spus și lui că plec, dar că vom putea merge data viitoare când se va mai ivi o altă ocazie.
Îmi puneam costumele de baie, șlapii și rochiile de plajă în valiză și-mi dădeam seama că textele lor mă bucuraseră și că mi-era deopotrivă și dor de ei (de amândoi), și dor de a fi departe de ei. Mă apucase nostalgia amintindu-mi ce bine era să fiu ținută în brațe și să am o discuție interesată cu Răzvan, așa cum ne plăcea să avem des, mai ales după ce făceam dragoste. Pe de altă parte, îmi lipseau săruturile și atingerile pasionale, aroma de jackfruit și mirosul animalic de piele, mosc și frunze de tutun. Tabac Tabou se numea parfumul lui Juju. Mă gândeam atunci că până și o iubire-flamă poate lăsa urme neașteptat de adânci în sufletele noastre. Și chiar și iubirile de ani de zile, stabile, își demonstrează fragilitatea. Iar dacă lucrurile nu fuseseră deloc simple până atunci, în acele zile de început de vara situația s-a complicat și mai tare.

Îmi place la nebunie să călătoresc, să vizitez locuri necunoscute și să întâlnesc oameni noi – oricând, dar mai ales când sunt tulburată sau nu mă simt bine sufletește. Mă încântă să plec de acasă, să mă pierd și apoi să mă regăsesc. Orice excursie, oricât de scurtă și banală ar fi, e ca o fereastră deschisă, ca o gură de aer proaspăt care îmi menține mintea agilă, mă echilibrează și îmi dă un sentiment de armonie interioară.
Weekendul la mare, s-a transformat până la urmă într-o mini-vacanță. Prietenii Elizei erau un grup de oameni inteligenți, educați și cu personalități deosebite, distincte. Toți păreau deschiși și dezinvolți. Câțiva dintre ei erau cuplați, dar majoritatea erau singuri.
Prima senzație să-i văd pe toți dezbrăcăți și să dau mâna cu ei așa, goi pușcă, a fost una de jenă, dar și de amuzament. Mă simțeam stânjenită să le văd părțile intime, mai ales a celor noi veniți care încă nu erau bronzați uniform pe tot corpul și pielea albă din zona slipilor sau a sutienelor făceau să le iasă acele forme ale corpului și mai bine în evidență, ca și cum ar fi fost luminate de reflectoare.
Așa cum am spus, eu fiind foarte pudică, în primele ore nu am putut să mă dezbrac complet. Mi-am ținut costumul de baie pe mine, dar mi-am ales unul brazilian, ca să nu fiu nici exagerat de îmbrăcată pentru o plajă de nudiști. Totuși strategia asta s-a întors împotriva mea. În loc să fiu mai „acoperită” față de restul, costumul ăla parcă mă scotea și mai mult în evidență și mă făcea să fiu mai remarcată printre mulțimea de trupuri goale. Când mi-am dat seama de asta, și mai ales la insistențele Elizei, care îmi spunea că o să pierd senzația de libertate, până la urmă mi-am dat jos și cele două piese de costum. I-am spus Elizei „fie, o să încerc, dar numai cât stau întinsă la plajă și cât înot. Când mergem la plimbare sau facem alte activități cu ceilalți, o să-mi pun sarongul pe deasupra.” Și chiar așa am făcut pentru primele ore, dar după ce am fost invitate să jucăm volei, mi-am dat seama că saraongul mă incomoda prea tare : fie mă ținea prea strâns și îmi restricționa mișcările când mă întindeam după minge, fie îmi cădea de pe mine când săream la fileu. După ce l-am dat jos și mi-am continuat toată ziua dezbrăcată, ca și ceilalți, de-abia atunci am gustat cu adevărat plăcerea nudismului : o eliberare nu numai de hainele care se simțeau incomode într-o zi atât de fierbinte de vară, dar și de prejudecăți și de rușinea pe care-o simțeam înainte de a-mi expune corpul (cu toate imperfecțiunile lui) în fața celorlalți. În foarte scurt timp, după ce am intrat cu toții în apă, am jucat o mulțime de jocuri de plajă și am mâncat împreună, m-am simțit aparținând total acelui grup intim de prieteni, de parcă îi cunoșteam de ani, nu de câteva ore.

Încă de la începutul vacanței, cel mai rapid m-am împrietenit cu Liviu, fratele prietenului Elizei, așa că seara am ieșit toți patru la o plimbare pe malul mării. Ironia situației a făcut ca Eliza să fie cu fratele mic, Vlad, care de fapt era de vârsta mea și eu cu cel mare, și culmea că diferența dintre ei era tot de 8 ani, ca între mine si ea!
Deși calm și foarte melancolic față de alți bărbați pe care-i întâlnisem înaintea lui, Liviu avea un dar de a povesti care-mi capta complet atenția. Viața lui fusese un cumul de experiențe foarte interesante și nu mă mai săturam ascultându-l și punându-i întrebări ca să-l descopăr mai bine.
Petreceam zilele împreună, aproape tot timpul nedespărțiți, dar participam și la activitățile de grup cu Eliza, Vlad și restul prietenilor.
Seara ne plăcea să stăm îmbrățișați câteva minute în jurul focului de tabără cu ceilalți, iar apoi ne furișam numai noi doi și intram în mare.
În ultima seară am făcut la fel. Eram înfierbântați de la căldura focului și plonjarea bruscă în apa rece a fost o încântare. La început am simțit mici ace pe suprafața pielii, bătăile inimii mi s-au accelerat și ca să mă calmez am înotat câțiva metri până ce temperatura corpului s-a obișnuit cu răcoarea mării. Liviu m-a prins din urmă, a înotat puțin pe sub apă, până a ajuns la baza picioarelor mele și de acolo m-a prins cu brațele și m-a aruncat spre cer, după care iar m-a prins. Am chiuit ca niște copii și am continuat joaca asta de-a înota rapid și apoi de-a mă lasă prinsă și aruncată în aer, până am obosit și m-am lăsat să alunec moale în brațele lui. De-abia atunci, când nu a mai simțit opoziție și rezistență, m-a strâns încet la pieptul lui și a început să mă sărute pasional. Nu mai știam care sunt hotarele mele și care ale lui. Eram lipiți unul de altul, îl simțeam ud și alunecos și aveam impresia că are pielea exact ca a mea, că face parte din mine. Corpurile noastre dansau împletite parcă unul în altul și valurile ne invăluiau și ne mișcau lin ca pe o geamandură naturală.
„Ce bine mă simt cu tine, Liviu.”, i-am spus, mirată și eu de propriul curaj de-a spune atât de devreme exact ce simteam, fără nicio jenă sau teamă de ridicol.
„Și eu mă simt extraordinar de bine cu tine, Luciana.”
Liviu îmi povestise că ieșise de un an dintr-o relație sentimentală dureroasă și-i era teamă că niciodată nu se va mai putea atașa de altă femeie. Felul lui de-a fi (cald și afectuos), de a comunica și de a se deschide complet față de mine, îmi indica exact contrariul : timpul îi va vindeca rănile din trecut și va reuși să iubească din nou. Când i-am spus spus asta m-a întrebat rapid „Chiar crezi asta? Ai vrea să facem un experiment? Să trăim împreună ca și cum ai fi iubita mea pentru o lună?”. Îi spusesem deja despre Răzvan, despre faptul că ne vom căsători în câteva luni.
Îmi plăcea de el foarte mult, așa că fără să mă gândesc prea mult i-am răspuns „Da, dacă crezi că putem să trăim în prezent pentru 30 de zile, să ne bucurăm de tot, fără ca la capătul lunii să fim într-o situație mai rea decât eram înainte să ne cunoaștem, sunt de acord.”
Am bătut palma serioși, ca și cum intram în cine știe ce contract formal, apoi ne-a bufnit râsul pe amândoi și am început să ne sărutăm cu mare poftă.

← ÎNAPOI LA CUPRINS

Grigore Radu

Cum spunea Pleşu undeva, sunt contemporan cu mine însumi. Sper ca experienţa să ţină cât mai mult!