Suou Aikawa se plimba pe drumul întunecat și a văzut o fată înaltă și o femeie mai în vârstă, probabil mama ei, mergând împreună cu voioșie. Fata părea o elevă de liceu, dar avea stomacul hipertrofiat. Borțoasă în mod clar, euforică în mod enervant, s-a gândit Suou.
Deși o asemenea târfă e binecuvântată, de ce nu și Mio?
El și soția lui, Mio Aikawa, încercau să aibă un bebeluș de doi ani, dar ea nu rămânea însărcinată. Au făcut teste de ovule, spermă și organe genitale și toate erau în stare normală, așadar apelaseră cu confuzie la un tratament de fertilitate. Absolut ineficient, până în prezent.
Sfârcurile acelei târfe trebuie să fie întunecate, ca ale unei „negrese”. Deși își scuipase aceste cuvinte în suflet, Suou, mușcându-și buza inferioară, s-a corectat cu vocea lentă, liniștită:
– Să zic „negresă” e incorect politic. Să zic mai bine „africană americană”, hah.
Plimbându-se, Suou a ajuns la o clădire ciudată. Era formată din unități de cazare diverse, cum ar fi casele detașate sau apartamente. Și un apartament compact în culoare pastelată, a cărui estetică era inofensiv în mod ofensiv pentru Suou, avea o parcare dezolantă fără nicio mașină, alături de care a văzut o clădire ca un cub. În timp ce zidurile îi erau acoperite cu alb imaculat, ca și cum ar fi putut extermina germeni și viruși, fațada era acoperită de sticlă prin care se vedea spațiul larg. Suou s-a gândit că era prima dată când observa asta, dar și-a spus după un moment că nu era de mirare, deoarece nu mai fusese pe-acolo de multă vreme.
Dar totuși, când am fost aici ultima dată?
Interesat brusc, Suou a început să se apropie de clădire care părea deosebit de eterogenă, pentru că nu se potrivea deloc în acea zonă rezidențială, ceea ce l-a făcut să-și imagineze că ar fi fost construită peste noapte de un obiect zburător neidentificat sau așa ceva. Violent era și albul imaculat al zidului. Lumina ucigătoare în acel scenariu SF trebuia să fie albă, atât de albă încât să anihileze toți oamenii pentru un moment.
Când s-a apropiat, a observat că exista un obiect mic și negru lângă ușa clădirii, și imediat a recunoscut că era un brad mic de Crăciun.
Aa, va fi Crăciunul peste o lună.
Dar verdeața bradului era atât de intensă încât părea aproape neagră chiar dacă îl priveai de la mică distanță.
Și, brusc încă o dată, a văzut că era ceva scris pe sticlă; Gallery Antoinette. Clădirea era o galerie de artă. Dar asta nu se însemna că se potrivea mai mult acolo, în acea zonă rezidențială deshidratată de moarte.
Deși își trăgea picioarele în fața sticlei pentru o vreme, Suou a intrat în clădire până la urmă. Interiorul era alb, așa cum se așteptase, dar un alb puțin diferit de cel exterior. Era un alb mai artistic și modernist. Și, chiar dacă era puțin acoperit cu culoarea portocalie a luminii electrice și recepția sa era făcută de materialul a cărui culoare nu era albă, Suou, ignorând faptele, nu putea decât să spună că interiorul era alb.
Și era rece ca gheața în acel spațiu. Avea senzația că a venit răceala iernii din mijlocul lui noiembrie, dar a simțit că aerul din interior era mai rece decât cel de afară. Mai sinistru.
La recepție o femeie lucra la computer, fără să-l salute pe Suou. Voia să o întrebe de ce exista o galerie acolo, dar ea făcea zgomot cu tastatură în mod obsesiv, explicit arătându-i lui Suou că era ocupată. Nu putea să o deranjeze.
Singur, Suou a mers mai departe în clădire și a găsit un spațiu pustiu, unde nu exista niciun lucru cu excepția unui pilon zvelt care părea că se poate prăbuși în orice moment. Pe tavan erau expuse țevi și grinzi și l-au făcut pe Suou să se simtă ca și cum ar fi fost student de medicină la anatomie și vedea intestinele clădirii. Inițial acolo fusese o fabrică sau ceva, dar părea mică dacă într-adevăr era așa. Ce se putea face într-o fabrica atât de mică? Ar fi fost doar vârful umbreluței se care te puteai descotorosi cu o ușoară împingere.
Atunci a observat ceva pătrat atașat de perete. 4 ziduri albe, 4 pătrate albe. Totuși putea vedea ceva negru pe pătrate, dar destul de ambiguu.
Ca să își dea seama ce era, Suou s-a apropiat de perete.
Și a înțeles că pătratele erau pânze pe șasiu, așadar la început s-a gândit că erau picturi abstracte.
Aproape complet acoperite cu coloare albă.
Pustii în mod necruțător.
Și exista ceva negru.
Suou s-a apropiat ușor de una dintre pânze.
La un moment dat, a văzut că era un fir de păr uman.
Își dădea seama că era păr pubian datorită încrețirii sale murdare.
Mai scădea din dezgust faptul că era o poză sau o pictură și nu chiar un fir de păr. Totuși, i s-a părut anormală existența acelui singur fir pe pânză. Suou s-a gândit, puțin copleșit, că era al unei femei japoneze deoarece exploda destul de ciufulit în toate direcțiile, spre deosebire de al unei femei albe.
Suou se apropia ca și cum ar fi plutit prin aer.
Vopsele de ulei nu doar acopereau suprafața pânzei, ci formau și umflături ciudate pe alocuri, iar Suou a înțeles că artistul utilizase cantități mari de vopsele. În plus, acesta umpluse spațiul gol cu o meticulozitatea aberantă, ceea ce evidenția firul de păr negru într-un mod gingaș.
După analiza atât de aprofundată, și-a dat seama că părul pubian era o poză. Era asfixiant de realist. Suou a presupus că artistul, după ce a lipit poza pe pânză, a vopsit-o cu alb, în afară de partea părului. Terifiant că acel artist a îndrăznit să facă atâtea lucruri doar ca să accentueze părul pubian.
Brusc, a observat era o hârtie mică alături de pânză, pe care se scria “重国さやか Shigekuni Sayaka”, probabil numele unei femei. Scris în creion, lipsit de tact ca și cum un elev l-ar fi scris. Numele să fi fost al proprietarei părului? Suou simțea că un ghem de păr îi rămăsese în gât și-l sufoca de moarte.
În timp ce i se ridica părul pufos se pe spate, Suou nu putea decât să se uite în jur. Existau alte pânze albe pe perete și tot negrul estompat de acolo era probabil păr pubian, ceea ce i-a paralizat brațele lui Suou.
Dar picioarele i se mișcau în direcția altei pânze, al cărei păr pubian încolțea diferit de cel dinainte și-n jurul căruia exista o umplutură nenaturală de alb. A citit eticheta pe care scria “柁山武 Takeshi Kajiyama”. Nume bărbătesc, prin urmare păr pubian bărbătesc.
A privit la propriile picioare fără a se gândi, și pantalonii de stofă, întunecați și lavabili, străluceau într-un mod mohorât, fără luciu.
Și era altă pânză pe perete în dreapta lui, pe care plutea păr pubian femeiesc. Totuși, aranjat cumva delicat. L-a făcut pe Suou să se gândească la o actriță porno albă sau la zona inghinală a lui Mio, care era deosebit de curată. În acea clipă, citit cu uimire numele de pe etichetă.
Scria “貝葛米里 Beiri Kaikuzu”, ceea ce l-a ușurat în mod neașteptat pe Suou, pentru că nu era numele soției lui.
Dar exista un detaliu ciudat în acea caligrafie. Deși trei caractere 貝 kai, 葛 kuzu și 里 ri nu erau distinctive, 米 bei avea o linie dreaptă verticală care se întindea în mod aberant. Probabil acest obicei intenționa să distrugă echilibrul caracterului, astfel încât 米 era de două ori mai lung decât alte trei caractere.
Mio avea obiceiul să scrie o linie verticală, numită linie de frigăruie, în mod excesiv de lung. De exemplu, linia din 中 naka sau din 東 higashi. Și Mio desena două linii în dreapta lui 川 kawa, folosit în 相川 Aikawa, numele lor de familie. Din aceste cauze, depășeau ușor cadrul documentelor oficiale. Ea nu avea un sentiment de vinovăție și nu era dispusă să-și îmbunătățească caligrafia. De fiecare dată când se uita la liniile ei deformate, Suou era îmbătat de dragoste pentru ea.
Uitându-se la acel caracter deformat 米, s-a simțit fericit ca de obicei. Dar cu greață.
Suou a ieșit din galerie. Aerul înghețat era chinuitor, ca și cum ace nenumărate îi înțepa toți porii de pe corp. Unul după unul, în mod amănunțit.
Și, firește, privirea lui s-a îndreptat spre obiectul de lângă intrare, mic și negru. Acum a realizat că nu era un brad drăguț de Crăciun, ci o aglomerare de păr pubian.
Suou a râs în hohote, de parcă ar fi fost gâdilat de Cupidoni drăgălași, invizibili.
Și-a amintit de cuvintele „Bărbatul nu gândește cu capul, ci cu penisul”, pe care pe scrisese o feministă pe internet. Deși inițial se gândise cu ostilitate la asta, acum și-a spus că era un om mai căcăcios decât acel “bărbat”. A râs în hohote pentru o vreme.
Și imediat ce interiorul lui s-a umplu de căldură, s-a simți ca și cum l-ar fi lovit cu pumnul o zeitate milostivă și carnea i-a fost înjunghiată de o hoardă de viespi.
Copleșit de un junghi revelator, a încercat cu furie să apuce suportul pe care se afla părul pubian.
Voia să-l apuce, voia să-l trântească de pământ și voia să-l distrugă în totalitate.
Și-a întins brațul, însă restul trupului nu i se mișca.
Apoi a simțit cum era târât spre părul pubian.
La început a simțit teroare, apoi mângâiere și euforie la final.
Dar, desigur, trupul nu i se mișca.
Iar asta a fost o binecuvântare pentru el.
Tettyo Saito s-a născut în 1992, în prefectura Tiba, Japonia. A studiat literatura japoneză la Universitatea Meiji din Tokyo. După terminarea universități, a început să studieze limba română, datorită filmului românesc „Polițist, Adjectiv” al lui Corneliu Porumboiu. După 5 ani, visul său s-a împlinit, a reușit să devină scriitor în România. În Japonia, este critic de film și literatură.
Lasă un răspuns