Cotul interzis

Evi stătea pe veceu, răsfoia o revistă cu peisaje din insulele Pelagie şi, ca de fiecare dată în ultimele săptămâni, se oprea la imaginea unei plaje din care pornea un dig care se avânta în mare, nu era niciun om pe dig, doar nişte bănci şi un acoperiş alb strălucitor în capăt. Pe una dintre bănci se vedea pe ea împreună cu Leo, la răsărit sau în miezul zilei sau după-masa sau pe înserate. Când a întins mâna spre hârtia igienică şi-a adus aminte că uitase să cumpere. A oftat, s-a strâmbat o clipă, apoi a deschis un sertar şi a scos un pachet de şerveţele. Le-a mirosit şi a fost mulţumită că nu erau mentolate. Îi plăcea să le rupă în două, dar nu era chiar aşa de uşor, pentru că aveau trei straturi şi trebuia să tragă cu forţă într-o parte şi-n cealaltă. A rupt unu şi l-a folosit, dar când să-l înjumătăţească pe al doilea, a tras prea tare şi s-a lovit la cotul stâng de perete. N-a ţipat, dar instinctiv şi-a dus mâna dreaptă la cot şi l-a frecat. N-a înţeles de ce zic oamenii “mă doare-n cot” când vor să spună că nu le pasă. S-a gândit să-şi amintească să se spele şi pe cot când o să se spele pe mâini. Pe urmă a auzit telefonul sunând şi s-a grăbit. S-a spălat pe mâini şi a alergat să răspundă. Era o femeie cu voce ascuţită:
-V-am găsit într-o bază de date şi dorim să vă invităm la un interviu pentru postul de…
Evi n-a auzit ultimele cuvinte, dar a zis:
-N-am aplicat nicăieri.
Femeia a insistat:
-Da, dar v-am găsit noi în baza de date. Nu sunteţi interesată?
-Nu, nu sunt, a răspuns şi a închis.
Pe urmă a făcut un duş, fiind tot timpul atentă dacă nu cumva sună telefonul, şi a uitat să se spele pe cot. A călcat rufele, a adunat părul de pe covoare şi a ordonat nişte cărţi. Din când în când trăgea cu ochiul spre telefon. A coborât să ia nişte caiete de la o colegă, iar când s-a întors a tăiat un măr în patru şi două bucăţi i s-au părut mălăieţe, aşa că le-a aşezat pe pervaz, poate cineva voia să guste, doar stătea la parter. Apoi a sunat iar telefonul şi ea a tâşnit să răspundă. A ştiut că e Leo înainte să vadă numele pe ecran.
-Ce faci? a întrebat el.
-Bine, bine, cum a fost?
După o pauză Leo a răspuns:
-Bine… un examen, cum să fie…vii?
-Da, da, a închis şi a alergat să mai facă un duş pentru că se gândea că e vară, călcase rufe şi ieşise din casă şi poate se luase pe ea mirosul de peşte prăjit cu mujdei de pe palier. S-a grăbit pentru că nu voia să întârzie şi ţinea să treacă pe la cofetărie să cumpere un tort doar pentru ei doi. S-a împiedicat când să iasă din casă, dar s-a agăţat de tocul uşii, a râs şi a fugit afară. Nu mai aveau tort cu bezea, cum îi plăcea lui Leo, s-a încruntat şi s-a scărpinat pe gât. Mai ştia o cofetărie în zonă, dar era mereu aglomerat pentru că veneau toate mamele cu copiii, mai ales duminica. Totuşi a zis să încerce, pentru că era deja târziu şi începuse ploaia: caldă şi moale, şi-a spus. Era coadă şi fiecare copil se smiorcăia şi se răzgândea. Aveau un singur tort de bezea şi ea avea şapte persoane în faţă. “Nu vor bezea, nu le place bezeaua, vor caramel şi cafea şi fructe” îşi repeta în gând şi se uita la fiecare în parte. În faţa ei o mamă şi-a întrebat fetiţele de care tort vor. Una dintre ele a sărit şi a spus : ”bezea, bezea, bezea” şi Evi n-a plăcut-o pe fetiţă, dar sora cealaltă era mai mică, a arătat cu degetul spre cel de fructe şi mama s-a hotărât pentru cel de fructe.
Cât timp a urcat cu liftul a fost fericită privind pachetul în oglindă. Sufrageria lui Leo era plină de foi şi caiete şi cărţi.
-N-am avut când să strâng după examen, i-a spus şi ea a zâmbit.
Nu înţelegea mare lucru din ce studia el şi se gândea cum o să fie mai încolo, când el o să vină de la serviciu şi ea o să-l întrebe cum a fost şi el o să înceapă să-i vorbească despre turbine şi ea o să dea din cap fericită şi o să asculte cu atenţie, o să încerce să şi-l imagineze făcând ce povestea şi o să-i spună: ce interesant. Pe urmă o să-i povestească şi ea despre elevii ei şi o să fie rândul lui să alunge un căscat, să mărească ochii, să-şi îndrepte spatele şi să pună câte o întrebare care să arate că e încă atent. Dar astea erau fleacuri, orice ar fi făcut fiecare, era doar un loc din care să se întoarcă acasă, unde erau doar ei doi şi nu ce spuneau conta, ci doar că erau acolo şi puteau să întindă mâna unul spre celălalt şi să se privească oricât voiau, de când ajungeau până seara târziu, la început în lumina zilei, apoi în cea artificială a lămpii, apoi prin fâşiile gălbui aruncate de felinarele din stradă. Pentru că asta îi plăcea de fapt cel mai mult să facă: să-l privească pe el. Până atunci, cu ceilalţi, ea fusese cea privită. Se lăsa privită şi chiar se uita în altă parte, nu pentru că nu i-ar fi plăcut de ei, dar nu simţea totuşi nevoia să se uite mai mult de câteva secunde: le ştia trăsăturile, le ştia zâmbetele, îngustimea sau rotunjimea ochilor, urechile, unele prea mici sau aşezate prea sus ca să poate fi privite cu plăcere, le ştia bărbiile, niciodată de forma potrivită: ori prea ascuţite, ori pătrăţoase, ori acoperite de barbă deasă ca să nu se vadă că sunt ascuţite sau pătrăţoase. Dar cu el era altfel chiar când nu era spălat pe faţă, chiar când îi rămâneau firimituri în colţul gurii sau avea buzele crăpate sau îi apărea câte un coş, era el şi ea voia să-l privească.
-Ce-ai adus? a întrebat şi i-a luat punga din mână. A desfăcut ambalajul, a pus tortul pe o farfurie mare şi a tăiat două felii. Din trei înghiţituri şi-a mâncat porţia. Şi asta îi plăcea lui Evi, cum mânca el: uneori înfuleca, alteori tăia cu lentoare bucăţele mici chiar şi un cartof prăjit.
A început s-o sărute: întâi pe faţă, apoi pe umeri şi a ajuns la braţe. Evi şi-a amintit că nu se spălase pe cot. Trebuia să ajungă la toaletă, l-a îndepărtat puţin şi el a privit-o încruntat şi a vrut să se apropie iar de ea.
-Vreau să mă spăl pe faţă, vin imediat, a şoptit şi s-a eliberat din braţele lui.
-Nu curge apa de aseară. Avarie. Nu se ştie cât durează: nici rece, nici caldă. N-are nimic faţa ta.
Ea s-a uitat în jur şi a mai făcut un pas în spate.
-N-ai şerveţele din alea, igienice?
El a râs şi a ridicat din umeri.
-Uite ce-i aici, n-am făcut altceva decât să învăţ. Vino.
A tras-o spre el şi ea se gândea doar că buzele lui o să se lipească de cotul ei şi ea n-o să poată face nimic şi pe urmă o să vrea s-o sărute pe gură şi nu putea să-i spună de ce nu vrea pentru că-i era ruşine, şi doar îl împingea puţin şi el credea c-o face ca să-l atragă, aşa că a continuat s-o pupe pe braţe până s-a apropiat de cot şi ea a ţipat şi l-a îmbrâncit. Faţa lui era roşie şi vocea nervoasă:
-Ce-ai? Ce te-a apucat?
Ea s-a întors şi s-a uitat spre o pagină cu nişte desene şi scrisul lui mărunt: îi plăcuse şi scrisul lui de la primul bilet pe care i-l trimisese. Erau doar câteva propoziţii, dar ea le citise şi recitise şi le găsise alte sensuri de fiecare dată. Orice cuvânt poate să însemne mai mult, dacă stai să te gândeşti, îşi spunea. Un “bună” nu era doar un salut, însemna că ştie deja cine e, că se gândise mult timp dacă să-i scrie sau nu, şi pe urmă un “vrei” avea toate înţelesurile din lume, chiar dacă de fapt fusese un “vrei să mergem la târgul de maşini?”. S-a postat în faţa ei.
-Te vezi cu altul, nu? Asta e, aşa-i? De-asta mă respingi. Asta însemnau toate telefoanele alea când te bălbăiai ba că-i frati-tu, ba nu ştiu ce prietenă. Erau toate minciuni. Fraierul învăţa pentru examen şi tu te vedeai cu altul. Cine e?
Evi a bufnit în râs. Chiar şi când era nervos şi ţipa, nu-şi putea lua privirea de la el. A întins mâna spre geantă, dar el a bruscat-o.
-Vreau doar să-ţi arăt telefonul…de ce crezi că…
A împins-o şi s-a dus la fereastră. Evi s-a lipit de el şi l-a îmbrăţişat.
-Aş fi vrut doar să mă spăl. De ce trebuia să fie apa oprită? De ce-am uitat? Nu pricep. Hai, să nu ne supărăm…
După câteva momente el a inspirat şi s-a răsucit spre ea. I-a zâmbit, nu mai era încruntat şi a început s-o sărute. Ea a încercat să nu se gândească la cot. Cât timp buzele lui au fost pe gâtul ei a fost bine şi aproape a uitat, dar parcă de data asta Leo era atras doar spre braţul ei stâng, de ce nu dreptul, de ce nu dreptul, repeta ea, şi, mai precis, parcă ar fi simţit că exact cotul este punctul interzis şi chiar acolo voia să ajungă. N-a mai ţipat, l-a lăsat, şi el i-a pupat cotul, fiind sigur că e un fel de victorie asupra ei. Evi, fără să vrea şi fără să se gândească, l-a plesnit peste faţă. El a privit-o buimac, avea părul ciufulit şi pielea înroşită.
-Da, mă văd cu altcineva, lasă-mă, i-a strigat ea.
A vrut să plece, dar el a oprit-o.
-E vina mea, ştiu, m-am ocupat doar de examen şi n-a mai existat aproape nimic.
Amândoi aveau ochii roşii şi el o strângea de încheieturile mâinilor.
-Oamenii nu renunţă aşa, la prima chestie, a spus el…trebuie să existe ceva…nu ştiu, un fel în care să reparăm.
Ea-l privea şi n-o deranja că îi lăsa urme pe piele.
-Dacă s-ar da drumul la apă…, a răspuns Evi, să se dea odată drumul la apă, de ce opreşte apa asta mereu?
Au zâmbit amândoi, au dat la o parte foile şi cărţile de pe canapea şi s-au trântit obosiţi. Au stat aşa un timp, lipiţi unul de celălalt, ţinându-se de mână, el privind marginea rochiei ei şi ea privind faţa lui în ecranul televizorului închis. Unuia dintre ei i-au ghiorăit maţele şi s-au uitat unul la altul fără să râdă.
-N-am fost la examen, a şoptit el, nu ştiu de ce, n-am putut să mă duc, am învăţat atâtea luni şi n-am putut.
Ea a dat din cap a “bine, poate nu-ţi plac turbinele de fapt nici ţie”.
-Le-am spus alor mei c-am fost şi că a fost uşor şi acum aşteaptă nota.
S-a auzit o hurducăială în ţevi şi faţa ei s-a luminat.

Alexandra Niculescu

No, thank you – editura Herg Benet, 2014

Kyparissia – editura Litera, 2020