The past has become much more
unpredictable than the future.
Trebuie că o dungă de lumină asemănătoare să-ți fi străbătut și ție vertical trupul de sus în jos, fruntea îngustă și pe jumătate ascunsă în spatele bretonului neîngrijit, spațiul dintre sprâncenele dese și buzele ușor suprapuse, pieptul îngust și jumătate dintr-un genunchi proptit între ușă și perete ca aceasta să nu fie trântită de curent sau de vreo mână invizibilă cât ochii tăi iscodeau curioși către lumina gălbuie de sub care rotocoale de fum de țigară se înălțau, intrau întâi în căușul metalic al lămpii ca apoi să se rostogolească pe lângă margini și să se ridice înspre tavanul camerei de groază, cum Denise obișnuia să-i spună de fiecare dată când tata nu era acasă, iar ea, glumind către mine mai mult să se încurajeze în fața valului de praf care aștepta de cealaltă parte a ușii, se aventura în acea încăpere cu găleata cu apă caldă, mop și cârpe și un tropăit de papuci care-o urma peste tot, asemeni unui câine fidel ce nu-și domolea fervoarea până când treaba nu era dusă la bun sfârșit. Mirosea mereu a sacâz topit, a plastic și băutură, iar în rarele ocazii când tata îmi îngăduia să intru, LED-uri verzi și roșii și portocalii palpitau mut dinspre marginile de unde mobilele fuseseră scoase și înlocuite cu sintetizatoare, un pian electric, casete magnetice, amplificatoare, pedale de efecte – toate înșirate la întâmplare și ținute laolaltă de un păienjeniș de cabluri colorate și butoane ce alcătuiau un bestiar muzical, în care tatei îi plăcea să se cufunde ca într-o miere caldă. Te oprești în loc să te asiguri că ce ai auzit e chiar glasul pe care nu l-ai mai ascultat de atâta timp încât ai uitat chipul care-l precedă, mâna întinsă prietenește în stradă de către un necunoscut pe care nu știi de unde să-l iei și care, recunoscându-ți nedumerirea, îți oferă amuzat răgazul ca să-ți amintești cine e, murmurul ce răsuna pe străzi în vreme ce scrutam Gołębia dintr-un capăt la celălalt, încercând să văd dacă la acea oră târzie mai era lumină în vreunul din bărulețele din apropierea Universității mă însuflețea la fel de tare precum acele compoziții continue care, eram convins, nu începeau și nu se sfârșeau nicăieri, ci erau interceptate sau pescuite ori invocate de instrumentele pe care tata le calibra și configura ore în șir, în spatele ușii întredeschise de unde eu puteam asculta acel susur. Redescopeream același foșnet acum în piață, liniștea era uneori punctată de tocurile îndepărtate și solitare ale vreunei studente grăbită să ajungă în camera de cămin sau să se adăpostească ca mine de ploaia ce continua să cadă pe străzile Cracoviei, transformând felinarele de peste drum de clădirea Colegiului în păpădii din care se desprindeau scântei ce se lățeau apoi pe trotuare și pe străzi sau pe capota neagră a vreunei mașini care torcea încet. Bărbatul care se postase la celălalt capăt al intrării în clădire, și pe care îl observasem întâmplător cu coada ochiului în timp ce-mi mișcam brațele amorțite de frig, îmi trezise curiozitatea prin statura sa impunătoare. Deși contururile chipului îi tremurau în penumbră, puteam distinge fruntea înaltă, cu un păr lung și sănătos dat pe spate, nasul drept și barba care-i acoperea aproape în întregime gulerul scrobit al cămășii de sub costumul negru. Privea ferestrele clădirii cu un interes academic, iar în câteva rânduri își lăsase buricele degetelor să șteargă cu delicatețe de chirurg geamurile prin care nu se putea zări mai nimic. Cunoștea foarte bine sticla aceea, mi-a răspuns după câteva momente în care m-a privit mirat. În Gus-Khrustalny, bunicul deținea o fabrica de sticlă. De altfel, a mai spus zâmbind, de aici și numele de Gâsca de Cristal. Nu știa să explice exact din ce motiv, dar corpul Universității Jagiellonian îi amintea într-o oarecare măsură de orașul natal, în special de Muzeul de Cristal, pe care îl vizitase în nenumărate rânduri în copilărie și pe holurile căruia, în zilele plictisitoare de vară, se refugia în răcoarea și culorile acelor piese stranii: pahare, vaze, sticle, flacoane, carafe care uneori desenau în lumină contururi geometrice ce rețineau ceva din florile de gheață ce se formează și se lățesc iarna pe ferestre sau structurile arhitecturale militare în formă de stea pe care le văzuse desenate în cărțile din casa bunicului său.
În Jaszczurami, L. se scufundase cu totul într-un albastru gelatinos, greu, ca unul din modelele lui Yves Klein, m-am gândit. Se lăsase pe spate în scaun și continuase să-mi povestească despre teama colectivă instaurată imediat după incendiul din 1917, în care muriseră mare parte din lucrători, printre care și bunicul meu, continuase L. Oamenii începuseră să vadă plutind pe deasupra râului Gus globuri de lumină și credeau că nu sunt altceva decât sufletele sticlarilor. Unii localnici, mai spusese după ce chelnerul ne așezase halbele pline pe fața de masă, iar eu îi înapoiasem ciobul dintr-o veche vază de Khrustalny prin care-l privisem tot timpul cât vorbise, unii localnici plecau vrăjiți pe urmele acestor lumini în pădurile din împrejurimi și nu se mai întorceau. Punctul de sos întărit pe fața de masă: sos întărit sau un simplu defect de croială, o decolorare pe acea suprafață mată de la care ți-ai mutat privirea în câteva rânduri mișcat numai dintr-un imbold politicos menit să nu-i inducă eronat impresia de lipsă de interes, căci adevărul era că prin acel punct de sos întărit sau de simplă defecțiune de croială traversau un infinit număr de posibilități, linii de lumină care-și emanau sclipirea ca un zvâcnet născut din focul care transformase jumătate din corpul Maius în moloz și cenușă în secolul al XV-lea, o mână de ajutor întinsă din trecut, cum spusese profesorul de Geografie și Planificare în încheiere, lipsa fondurilor și a implicării comunității făceau improbabilă perspectiva restaurării, deznodământul unui efort cultural întins pe mai multe sute de ani. O parte din membrii Universității hotărăsc, în ciuda greutăților financiare cu care majoritatea dintre ei se confruntau deja, să subvenționeze reconstrucția clădirii dinaintea căreia mi-i pot imagina, continuase profesorul, oprindu-se în fiecare dimineață o clipă pentru a contempla acea adunătură contorsionată de piatră și lemn înnegrit, gândindu-se poate la toate acele hărți și manuscrise pe care focul, înainte să-și prelingă suflul distructiv către fabrica de sticlă, le consumase în câteva clipe, condamnând uitării munca de-o viață, totuși în timpul unei serii de excavări, – prima în 1494, iar celelalte între 1515 și 1518 – sunt aduse la suprafață din negura timpului cinci cufere pline cu monede de aur care nu numai că permit membrilor să refacă Collegium Maius și să-l extindă, dar acoperă și costurile pentru mobilă și achiziții de cărți noi, cum spuneam: o mână de ajutor întinsă din trecut. Însă mâna care-i fusese întinsă lui L. era menită să sugrume, să distrugă și să tulbure până și ultimul colț din liniștea construită de-a lungul ultimilor ani în micul său apartament, în care-și developa cu minuție și detașarea cuiva hotărât să o rupă cu trecutul fotografiile: manșeta mâinii distructive pătată de aceeași cerneală care semnase și aprobase sonderaktion krakau. Îți poți închipui uimirea tatălui meu, îl încercase poate o oarecare mândrie când primise în cutia poștală, la fel ca majoritatea profesorilor Universității, acea invitație pentru a doua zi, în sala cu numărul șaizeci și șase. Tocmai el, se oprise L. din mers și mă privise cu o urmă de nedumerire, un simplu om de serviciu: o sută optzeci și patru de academicieni, o sută cinci profesori, treizeci și trei de lectori, treizeci și patru de profesori și lectori de la Facultatea de Științe și Tehnologie, patru de la Facultatea de Științe Economice, patru de la universitățile din Lublin și Wilno și încă câțiva, printre care și el. Ne-am oprit pe o bancă în parcul din Orașul Vechi, iar în jurul nostru castani înalți, zgribuliți de vânt lansau în rafale castane ce-și izbeau surd carcasa lemnoasă de ciment și amândoi ne imaginam că aceeași așteptare a loviturii în ceafă, în spatele urechii sau între umerii aplecați de spaimă trebuie să fi simțit și ei, putea lovi oricând și de oriunde, îmi imaginez, mai spusese L. înainte de-a ne cufunda amândoi în acea tăcere silvică. În acea noapte, întorcându-mă spre casă, am trecut pe lângă Clinica de Laringologie și mi-am amintit cum, cu ceva timp în urmă într-una din pauzele de lucru, ascultasem absent la televizorul din sala de masă un scurt interviu despre istoria Colegiului Medical din cadrul Universității. Atunci am auzit, pentru prima oară, numele lui Jan Miodoński, iar crainicul citea cele câteva rânduri despre experiența medicului din data de șase noiembrie despre care-și mai amintea că da, cel mai bine rețin frigul acelei zile, coboram dintre Clinica încă neterminată pe atunci, știți, în unele astfel de dimineți reci de toamnă mă opream pentru câteva clipe dinaintea clădirii și-mi imaginam studenți și profesori deopotrivă pășindu-i pragul, cine-ar fi crezut. Împreună cu Leon Tochowicz ne grăbeam să ajungem la un curs care avea loc în sala șaizeci și șase. În clădire, în vreme ce urcam scările, am fost opriți și ni s-a indicat tăios o altă sală, al cărui număr nu mi-l mai amintesc acum. Înăuntru, la fel de nedumeriți, așteptau alți câțiva profesori și angajați ai Facultății. O acoladă umană alcătuită din teamă și repulsie și o palmă care răsună pe holuri și curmă vocea care strigase Ich protestiere! și a cărui ecou a reverberat pe holurile care acum păreau interminabile și a continuat să răsune în vreme ce ne scoteau afară și ne urcau în autobuze care, speram noi sau Kostrzewski ne șoptise văzând cum autobuzul întorsese și ocolise drumul principal, urmau să ne ducă la penitenciar. Într-un creuzet al probabilităților se nasc uneori întâlniri a căror unică rațiune e doar aceea de-a descoperi o asemănare: două hărți suprapuse peste care vârful unui bisturiu trasează o linie, iar faldurile acestei răni geografice se ridică și se încrețesc în așa fel încât vârful celei de deasupra îl atinge pe cel de dedesubt. Nu l-am mai întâlnit pe L. după noaptea cracoviană. În vreme ce așteptam să tragă trenul în Antwerpen-Centraal, am intrat într-un mic butic în căutarea unui suvenir pentru draga noastră Denise. Nu mă puteam decide între un magnet care reproducea gara din Antwerp sau o revistă locală care desfășura o amplă anchetă pe tema amplasamentelor militare abandonate, care cu siguranță i-ar fi satisfăcut interesul pentru camere abandonate și ruine. Ieșit din magazin cu revista câștigătoare sub braț, ultimele raze care anunțau un apus liniștit picau oblic prin tavanul murdar din sticlă al gării. O asemenea dungă de lumină traversa unul din stâlpii metalici ai gării, pe care am putut vedea un afiș încrețit și pe jumătate rupt din care mă privea un L. cu cel puțin zece ani mai în vârstă: expoziția avusese loc cu patru luni în urmă, iar cele câteva cuvinte pătate din descriere vorbeau despre o lecție de anatomie asemănătoare cu cea a doctorului Tulp, însă a imaginii de această dată, m-am gândit. În colțul rupt al afișului se putea distinge o parte din fațada Universității Jagiellonian. Tot drumul de întoarcere am continuat să citesc On the Natural History of Destruction. Stig Dagerman, care scria pentru un jurnal suedez în 1946, povestește cum unui tren care se deplasa cu o viteză normală îi trebuia o bucată bună de timp să poată traversa ceea ce aproape părea un crater lunar între Hasselbrook și Landwehr, o întindere unde nu puteai vedea suflet de om. Interesant pentru Stig era însă ignorarea mută, privirea întoarsă a tuturor călătorilor de la peisajul dezolant, de parcă ar fi refuzat să-i înregistreze existența. L. trebuie să fi încercat prin fotografie tocmai opusul: o privire abstractă, fixată să caute distrugerea care acum nu mai era acolo. Mi-l pot imagina încercând să recreeze poate ultimele momente ale părintelui dislocat din liniștea coridoarelor ale căror podele le măturase în tăcere, ale geamurilor pe care le spălase și în a căror reflexie trebuie să-și fi întâlnit de multe ori ochii privind în depărtare.
Lasă un răspuns