Eu vreau să-ți spun că te ador

Cam pe vremea aceea, vecina mea, DJ de profesie, a început să-mi strice liniștea cu care fusesem obișnuită seară de seară. Muzica bubuia din apartamentul ei ca un animal într-un cuptor cu microunde. Ritmurile de Techno străpungeau atomii betonului ce trasa granițele camerelor noastre, ajungând astfel până la urechile mele. Am tolerat tortura fonică o bună perioadă, până în acea dimineață de 1 ianuarie, când am hotărât că trebuie să iau măsuri. Bătutul în țeavă nu mai era o soluție.
Am ieșit pe palier, doar în papuci de casă și în pijama, și am coborât un etaj. Nu-mi băusem cafeaua și eram cu nervii prinși în piunezele ce-și făcuseră cuibul, dragele de ele, între neuronii mei încâlciți. De regulă, sunt o persoană calmă și împăciuitoare. Sunt gata să aplanez orice conflict între vecinii mei. Azi am zis, însă, gata, până aici! Am tras aer în piept, am apăsat butonul soneriei de la apartamentul 26 și am așteptat. Speram să nu mă fac de râs din cauza pijamalei cu model cu pisici pe care mi-o dăruise prietena mea. Mi-am netezit părul lung și răvășit, având timp să-l prind cu un elastic, într-o coadă de cal. Am auzit pași dincolo de ușă, iar aceasta s-a deschis scârțâind. Pe scară era liniște. Becul din tavan a pâlpâit. Din apartamentul 26 răzbătea mieunatul răgușit al unei pisici portocalii. Felina a încercat să iasă pe lângă picioarele stăpânei. În prag, o femeie ce îmi seamănă leit. Cine a pus o oglindă aici, pe palier? Asta nu se poate!
— Bună dimineața, domnule Drăguțeanu! Iar v-a căzut ceva de pe balcon?
Vocea ei sună atât de diferit de a mea. Cum de mi-a deschis Aura? Amețesc, mi se face sete. Gâtul mi-e uscat și am o durere surdă în ambii genunchi. Eu sunt Aura! Eu sunt Aura, îmi repet. Cineva îmi joacă o farsă. Asta trebuie să fie explicația. Da, e vina femeii DJ! Ea nu m-a lăsat să dorm în noaptea dintre ani! Ea e vinovată. Tot ceea ce voiam să fac în noaptea de Revelion era să scriu. Ceream prea mult de la vecina mea ce-și descoperise o pasiune pentru remixat romanțe vechi? Am încremenit în fața ușii femeii. Ea e… Aura. Cu toate că mi-e greu să recunosc. Mă ciupesc, îmi vine chiar să-mi dau palme. Inima bate mai repede. Oare e normal să simt și să aud pulsul în urechea dreaptă? Mâna îmi alunecă pe obraz. Mă înțeapă barba aspră. Trec degetele prin păr. E scurt și țepos. Unde mi-au dispărut pletele? Ce mama naibii? Îmi analizez mâinile. Pe inelarul stâng, o verighetă. Unghii tăiate, degete de bărbat în vârstă. Pielea pătată îmi amintește de picăturile de ciocolată pe o înghețată de vanilie. La încheietură, un ceas al cărui ticăit mă obsedează. Ce caut eu aici? A cui e ușa asta?
— Haideți, intrați. Nu vă sfiiți.
Vocea tinerei pe care știu că o cheamă Aura e îmbietoare. Are un efect calmant asupra mea, deși nu pot să-mi explic de ce. Mă întreabă dacă vreau cafea. Nu o refuz. Mă poftește în sufragerie, pe canapeaua franjurată la colțuri. O pisică a avut grijă să-și ascută aici gheruțele. Felina mă supraveghează încă de când am pătruns în apartament. Aura revine în scurt timp cu o cană pictată. Mă uit la pinguinul cu fes roșu și zâmbesc încurcat. Îi mulțumesc și duc cana la buze. Cafeaua are, pe lângă aroma boabelor prăjite, un miros vag, totuși familiar. Să fie scorțișoară, măr, trandafir?
Se așază pe canapea, nu departe de mine. Îmi vorbește pe un ton blând, de parcă aș fi un copil.
— Să știți că nu mă deranjează că ați venit. Ba chiar ne bucurăm, nu-i așa, Loki?
— Dar dumneata… Cine ești?
— Ei, haideți, domnule Drăguțeanu.
Tânăra zâmbește și soarbe dintr-o cană aflată pe o măsuță galbenă. Nici nu am observat-o până adineaori. Fir-ar ea să fie de pisică! Parcă m-a hipnotizat cu ochii ăia verzi.
— Vă țineți de șotii.
Nici nu termină bine fraza, că o văd ridicând pisica de pe parchet. Începe să danseze cu animalul în brațe. Ce joc o mai fi și ăsta? Unde este femeia DJ? De ce nu se mai aude muzica obsedantă care m-a ținut treaz toată noaptea?
Femeia așază pisica pe un scaun de birou și continuă să fredoneze o melodie. Fără versuri. Chiar și așa, știu că am mai auzit-o undeva. Din gâtul ei se aud sunete, iar creierul meu încearcă să pună cap la cap versurile. Pot să bag mâna în foc că le știu. De ce mă gândesc la melodie? Cui vreau să-i spun că o ador? Tânăra mângâie pisica, în treacăt, pe urechi și pe ceafă. Se îndreaptă spre balcon, trecând pragul unei uși din termopan.
— Nu degeaba v-am întrebat dacă v-a căzut ceva, domnule Drăguțeanu. Azi chiar sunteți pus pe năzbâtii. Nu puteți sta locului.
Se apleacă și ridică un obiect de pe o măsuță din lemn, străjuită de două scaune. Croncănitul unei ciori mă face să tresar. Pasărea se dă huța pe crengile unui nuc din grădina blocului meu. Nu mai înțeleg nimic. Privirea mi se încețoșează. Ochii se mișcă de la pasăre, la femeie, apoi la pisică. Memoria nu mă ajută. Mă frec la ochi, sperând că gestul mă va ajuta să-mi pun ordine în gânduri. Lovesc cu unghiile ramele ochelarilor. Îi cobor de pe nas. Nu-i recunosc. Rame negre, un model masculin.
Nu-mi dau seama ce ține ea în mâini. Revine în sufragerie, însoțită de un norișor cu miros de sirop de trandafiri, diluat cu sifon. Simt stropii bulelor pe față, pot să văd sticla în învelișul din plasă, cu ochiuri mici de sârmă. Hmmm… Elena știa să facă cel mai bun sirop din petalele trandafirilor culeși din grădina noastră. De la Naipu. Petale catifelate, la fel ca pielea mâinilor ei. Aplica lapte Doina în fiecare seară, înainte de culcare.
— Pelerina vă aparține. Nu-i așa?
Din mâinile tinerei, dintr-o zvâcnire ca un fâlfâit de aripi, se derulează până în podea o bucată pătrată de material. Un poncho cărămiziu, cu dungi albe și negre formând romburi. Cunosc modelul. Îmi amintesc că am mai văzut acest obiect vestimentar, de damă. Cred că mintea mea e într-un labirint al mașinilor de cusut. Amintirea poncho-ului – sau a pelerinei, cum îi zice Aura – nu este a mea. Nu are cum să fie a mea! Aura sunt eu! Cine e femeia asta care pretinde că e Aura? De ce pretinde că sunt eu?
— Nu, nu…
Mă bâlbâi, deschid gura. Nu reușesc să articulez cuvintele. Vocea își croiește greu drumul către timpanele mele.
— Nu e pelerina mea.
— Oh, ba da! Nu ați cumpărat-o dumneavoastră de la magazinul Romarta, din Giurgiu, în mai 1986, chiar înainte de sărbătoarea sfinților împărați Constantin și Elena?
Dau din cap, neg totul. Habar nu are despre ce vorbește. Nu am cumpărat niciun poncho din magazinul Romarta. Femeia asta cu părul prins în coadă vrea să mă facă să-mi pierd mințile. Are ea un interes. Da, i-am dăruit Elenei multe haine elegante înainte de 1989, bluze de mătase, eșarfe, rochii de stofă… Ce Dumnezeu?! De unde-mi vin gândurile astea? Numele Elenei se joacă flori, fete sau băieți pe lobul creierului meu, cel responsabil de memoria de lungă durată. A cui memorie? Ce durată? De cât timp sunt aici?

Eu sunt Aura și nu am fost căsătorită cu Elena, nu am avut o casă în Naipu, nici grădină cu trandafiri și lalele, nici tablouri pictate în ulei pe pereții sufrageriei mobilate din banii strânși de la nunta noastră, nici un băiat pe nume Gabriel care a plecat de acasă la scăldat, la mijlocul lui august, și nu s-a mai întors. Nu am învățat alături de Elena cum să trăiesc fără fiul meu și nici cum să alung vinovăția din sufletul unui tată care a eșuat în toate privințele. Azi, eu sunt Aura. Duc mâna la tâmplă. De undeva, din stânga, răzbat notele unei melodii de la un post de radio. Vocea moderatorului continuă un dialog. Mă readuce în sufrageria cu mobilă albă, unde în fiecare sâmbătă și duminică jucăm Rummy și Macao cu ceilalți rezidenți ai centrului de bătrâni „Noblesse oblige”. Vă mulțumim că ați ascultat interviul realizat cu DJ Wanda. După pauza publicitară, revenim cu o melodie interpretată de Ștefan Iordache și Sanda Ladoși. Din spatele meu aud pași. O mână mă atinge pe umăr. O femeie se așază în fața mea. Chipul celei care mă îmbracă în fiecare zi și îmi dă de mâncare. Fața ei îmi amintește că trebuia să fac ceva, dar… Am uitat. Să fie atât de gravă uitarea?
— Domnule Drăguțeanu, păi se poate? Iar v-a căzut pătura pe jos.
O privesc și încerc să înțeleg. Pătură. Pe jos. Ce pătură? Ochii mi se umezesc. Văd ca prin ceață, ca atunci când am condus toată noaptea pentru a ajunge la spital, la Elena. De ce nu pot vedea, măcar o dată, lucrurile așa cum sunt? Mi-e dor să văd lucrurile cu limpezime. Tânăra se apleacă. Ridică de jos, de lângă scaunul cu rotile în care îmi recunosc picioarele, un pled cărămiziu cu dungi albe și negre. Mi-l așază pe genunchi, îndepărtând cutele.
— Dacă stați lângă fereastră, o să răciți.
Mie îmi place lângă fereastră. Mă bucur să văd nucul cu frunzele mari și crengile pe care se joacă vrăbiuțele. Doar cioara care apare, când și când, croncânind, îmi zgârie timpanele. Țipătul ei e tivit cu disperare, pot să intuiesc un buzunar la gâtul ei unde se ascunde durerea. Tânăra mă privește în continuare. Ochii mei se îndreaptă spre aparatul de radio de pe blatul din bucătărie.
— Vreți să îl dau mai tare?
Reușesc să șoptesc „da”, însă nu sunt sigur că l-am auzit. Poate mi s-a părut. Îmi simt gâtul în continuare uscat, de la emoția reîntâlnirii cu Elena. Emoționat am fost și în ziua în care ne-am sărbătorit nunta de aur și am dansat pe melodia ce mă poartă într-un trecut… Habar nu am cât de îndepărtat. E doar trecut. Eu vreau să-ți spun că te ador, că pot de dragul tău să mor… Îmi apropii obrazul de chipul scumpei mele Elena. Buclele ei îmi gâdilă pielea proaspăt rasă. În jurul nostru plutește aroma siropului de trandafiri. Elena a turnat în pahare cu cuburi de gheață. Din cer, peste capetele noastre, se pogoară bulele jucăușe de sifon.

Florentina Ionescu

Am absolvit Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, iar în prezent lucrez la un ziar săptămânal pentru comunitatea medicală din România. Am câteva proze scurte publicate în Revista de Povestiri în 2020. Am copilărit într-un sat situat la 40 de kilometri de București, iar Capitala m-a adoptat în 2002. Am încerc să redau în textele pe care le-am scris măcar o mică parte din atmosfera de la sat și din poveștile pe care mi le-au spus cei dragi. Îmi doresc să creez personaje autentice, păstrând câteva trăsături de la oameni dragi mie, care m-au marcat în copilărie.