Exod

*

Când am plecat, Țara m-a bătut pe umăr. M-am uitat în ochii ei și n-am văzut niciun regret; în schimb, ai mei pluteau în lacrimi: de fericire că scap de sărăcie, de groaza unui nou început, de dorul familiei. Poate dacă m-ar fi tras puțin la pieptul ei, să-i simt căldura, aș fi rămas. Dar nu! Mi-a strâns mâna și mi-a făcut vânt. Am zburat.
De sus, o priveam cum își vede mai departe de treabă, liniștită și indiferentă. Asta m-a durut. Apoi, am privit înainte: un spătar de scaun de avion, gri. Am închis ochii, încercând să adorm. Măcar de-aș fi putut visa colorat, însă a trebuit să-i deschid înainte de-a veni visul. Ajunsesem. Altă Țară, alți ochi, aceeași privire rece. Cum să nu-ți vină să plângi?
Am dat să o îmbrățișez, dar noua Țară a considerat că o simplă strângere de mână e mai potrivită. M-a împins de la spate, drept în stradă, sâsâind printre dinții încălecați: „Ce dracu tot veniți? Nu sunt ai noștri destui?” M-am simțit de parcă aș fi nimerit prost, exact la ora mesei. Când ești în plus, nu ai o porție, ci doar ce mai pică de la unul și de la altul. Asta în cel mai bun caz; altfel, ți se servește răzătura de pe oală.
Direct într-o bucătărie am ajuns, la frecat vase. Toată viața fugisem de colțul ăsta de casă. Mic, cât o cutie de chibrituri, unde un om încape greu, iar doi creează ambuteiaj. Mi-am suflecat mânecile voinicește, cum văzusem că se face. Cu șorțul prins la brâu, am început să spăl oalele nu la râu, ci la o chiuvetă cât vana din baia mea, plină ochi de vase soioase. Și au ăștia niște sosuri de zici că sunt drese cu aracet.
După o zi de muncă, noaptea într-un pat rece și străin ți se pare o binecuvântare. Cam așa mi-au trecut câțiva ani, în care am învățat să nu mă mai plâng pentru că nu are rost. E un consum de energie care nu merită, pentru că nu te bagă nimeni în seamă. Dar am progresat mai repede decât aș fi făcut-o în Țara cealaltă, care mi-a făcut vânt.
Acum servesc la mese, aduc și adun firimituri de demnitate, ridic scaune și spăl pe jos. Tot e mai bine, mai ales când îmi lasă unii ciubuc. Ban peste ban contează. Îi trimit în Țară, alor mei. Săracii! Soția este casnică, iar copiii sunt mici. Cel mai mic are treizeci de ani și e șomer. Trebuie să-i ajut. Nu le e ușor: cosmetică, manichiură, mai o ieșire cu prietenii, toate costă. Măcar de atât să le trimit și eu, doar de asta am plecat de acasă și am venit aici, să mă fac om, să scap de calicie. Și n-am să mă las!
Chiar așa, n-am să mă las! Nu acum, când în sfârșit am avansat la spălatul toaletelor din restaurant. E o promovare! Visul american la picioarele mele! Ei, Țară, ce zici acum? Am ajuns om mare! Da, chiar om mare… de serviciu.

**

Am așteptat primul concediu ca pe o ploaie într-o pustietate arsă de soare. După șase ani de muncă neîntreruptă, era o salvare binevenită. Trecuseră repede, pentru că nu avusesem timp nici să respir, nici să meditez la ce îmi lipsește, de cine și ce îmi este dor. Doar seara îmi permiteam luxul de a mă gândi la ai mei, iar somnul mă acapara cu o rapiditate enervantă.
Norocul meu, am avut o săptămână mai lejeră înainte de a mă întoarce în țară, așa că am început să colind magazinele pentru a cumpăra daruri pentru toți. Banii, acumulați cu sudoare, se evaporau cu o viteză amețitoare, dar mă consolam cu gândul că orice fericire costă și, oricum, grosul banilor îl trimisesem lunar. Să facă ei casă, să cumpere mașină, să aibă, să-și permită, să nu resimtă lipsuri.
Când am plecat spre acasă, nici nu m-am uitat în urmă pentru un „La revedere”. Am urcat încrezător și fericit în avion. Liniștit, observam dansul norilor în jurul aripii, albastru în nuanțe pale ori cenușii, și ca un copil mă miram de ce mai văzusem, dar nu observasem niciodată. Visam la momentul când, coborât din avion, ai mei mă vor aștepta, ne vom îmbrățișa și vom continua să ne povestim, să ne bucurăm. Atâta emoție, încât nici nu știam cu ce să încep.
În sfârșit, am călcat pe pământul patriei. Nu a tresărit. Niciun fior, nicio bucurie. Nimic. Eu, însă, am îngenuncheat și m-am bucurat să-l simt. În aeroport, nici urmă de ai mei. Am așteptat, m-am uitat în toate direcțiile. Nu se putea să fie adevărat.
În cele din urmă, am luat un taxi până la gară și un bilet. Am urcat în primul tren spre casă, neștiind ce să cred. Nu mai simțisem niciodată acel entuziasm și nici acea dorință viscerală să mă reîntorc. Ca o prevestire rea, cerul se înnora în zare, acolo unde era satul. Din gară, trăgând toate acele genți, am ajuns cumva la marginea șoselei de unde, providențial, m-a luat în căruță Nelu, un consătean. Pe drum am discutat diverse. L-am întrebat de ai mei, dar parcă nici nu auzea și imediat îmi răspundea cu altă întrebare. Ba de una, ba de alta, numai să nu tăcem.
M-a lăsat în fața porții. Nimic nu mai era cum știam. Vila măreață cu un etaj, în curte două automobile de lux, iar în ogradă, pomi pitici și gazon prețios. Când am pășit în casă, privirile celor prezenți m-au scrutat ca pe un intrus venit să le tulbure liniștea idilică. Soția m-a întâmpinat iritată pentru că am intrat încălțat pe marmura imaculată, pentru că bagajele, pline de praf, le-am abandonat pe covorașul gri perlat și pentru că emanam un ușor iz de transpirație. Copiii, evident prea ocupați cu treburi esențiale, au dispărut în toate direcțiile, nici n-am apucat să-i întreb despre ce mai fac.
Cumva, ne-am acomodat reciproc în următoarele ore, dar starea de disconfort era palpabilă de ambele părți.
După câteva zile, mă simțeam sufocat în propriul meu palat. Toată euforia revenirii și revederii s-a transformat într-o coabitare greoaie, apăsătoare. Oare eu nu mai eram eu? Sau ei nu mai erau aceiași? Ce ne metamorfozase atât de mult în șase ani? Munca mea necruțătoare sau huzurul lor pe spinarea mea?
Într-o dimineață, în timp ce savuram o cafea pe terasa casei, contemplam melancolic colțul de stâncă pe care l-am știut mereu acolo. Piatra aceasta neschimbată nu fusese afectată de nimic — nici ploaie, nici vânt, nici geruri nemiloase. În schimb, șase ani de separare și alți treizeci și doi de ani de existență pe care le credeam pline de iubire și înțelegere ne transformaseră pe noi în niște străini. Mă simțeam deodată vulnerabil și împovărat de toate întâmplările trăite în cele câteva zile de când revenisem în țară. Dacă nu ar fi trecut pe lângă poartă tanti Lica, care s-a oprit încântată să mă vadă, probabil aș fi început să-mi plâng de milă într-o manieră dezonorabilă.
Am ieșit din curte să stau de vorbă cu ea. Îmbătrânise, slăbise și se gârbovise, dar strălucirea bucuriei ei de a mă revedea și modul în care m-a strâns la piept au fost singurele acte de umanitate care m-au atins. M-a bătut pe mâna și mi-a spus cu un glas mai stins decât un foșnet de frunze:
– Nu aștepta nimic de la nimeni!
Apoi a plecat încet, trăgând după ea o plasă cu o pâine și două iaurturi, lăsându-mă să reflectez.
Am închis poarta în urma mea și am pornit pe urma ei, ca să aflu ce știa ea și eu nu. Aveam nevoie de niște răspunsuri la toată răceala din casa mea. De ce copiii mă evitau? De când venisem acasă, nu îi văzusem decât într-o singură zi, pentru câteva minute. Soția era distantă și agitată, de parcă prezența mea o deranja.
Purtându-mă gânditor pe urmele lui tanti Lica, m-am întâlnit cu un fost coleg de muncă de la uzina din oraș. Ne-am oprit câteva minute în stradă și am mers la crâșma din sat să bem o bere și să discutăm în tihnă.
– Nu știu de ce te-ai întors, a spus el după câteva beri, fără să conștientizeze gravitatea cuvintelor sale.
A încercat să-și revină, dar era prea târziu. Nu l-am lăsat să plece până nu mi-a spus tot.
– Omule, atâția ani departe de casă, femeii i-a fost greu fără bărbat. Trebuie să înțelegi.
– Ce să înțeleg? Mie nu mi-a fost greu fără femeie?
Și totuși, eram același eu, fără trădări. Am tăcut și l-am ascultat, dorind să aflu toate detaliile, înainte să se răzgândească.
– Femeile, a zis el, sunt ființe fragile, iar primarul din satul vecin este văduv de un an. E un bărbat impunător și robust. Ai văzut ce casă ți-a construit?
Și a început să râdă, evident amuzat de propria-i opinie. Nu puteam accepta o asemenea umilință.
Am achitat berile și am pornit spre casă, hotărât să cer socoteală. Dar când am intrat în curte, am găsit bagajele la ușă și pe soția mea proțăpită în prag. M-am uitat lung la ea, am vrut să deschid gura să discutăm, dar, privind-o mai atent, mi-am dat seama că nu era femeia pe care o iubisem și pentru care aș fi făcut orice. Devenise o străină despre care nu mai știam nimic. Am aruncat o privire în jur, am tăcut și am plecat.
Nu mă mai interesa că Țării nu-i păsa că plec; nici mie nu-mi mai păsa. Nu aveam nimic de lăsat în urmă; familia mea mă părăsise demult, iar eu doar încercam să-mi justific faptele.
Am urcat în avion și am privit înainte. În fața mea era doar un scaun gri, dar, spre deosebire de primul zbor, acum știam ce mă așteaptă și totul mi se părea mai familiar decât ceea ce lăsam în urmă.

Ana-Maria Butuza

Absolventă a Facultății de Automatică din Cluj-Napoca. În 2023 a descoperit pasiunea pentru scris. A participat la un curs de scriere creativă coordonat de Mihai Buzea și a publicat proză foarte scurtă pe grupul Fictiuni Reale.