„Grădina cu trandafiri” – Anca Goja

Deschise ochii şi văzu deasupra, proiectate pe cerul de un albastru perfect, frunzele de un verde închis, puţin prăfuite, ale unui tufiş. Aerul începea deja să se încingă, iar păsările îşi cântau ultimele triluri ale dimineţii. Stătea culcat în iarba şanţului, întrebându-se unde se află şi cum ajunsese acolo. Se ridică icnind, puţin ameţit, se uită în jur şi descoperi un peisaj familiar. Vila cochetă a lui Ion Martin îşi iţea acoperişul roşu ca buzele unei femei din oceanul de verdeaţă, reflectând în cristalinul ochilor orbi ai ferestrelor cei doi-trei nori de vată de la orizont.
Vali îşi îndreptă şapca cea veche pe cap şi încercă să îşi aducă aminte ce se întâmplase înainte de a adormi. Era, parcă, seară. Da, exact 8 şi 23. Văzuse ora pe cadranul ceasului de flori din parc. Acolo, lângă monumentul eroilor îşi încropea culcuşul în fiecare seară. Avea chiar banca lui, de care nimeni nu îndrăznea să se atingă. Acolo îşi desfăcea bocceaua şi aşeza plapuma mare, grea, care fusese odată violet, şi perna fără faţă pe care o păstrase din vremurile în care avea şi el o casă. Nu era mare lucru, însă era mai mult decât aveau alţii aflaţi în aceeaşi situaţie. Ştia, aşadar, că îşi pregătise patul să se culce, dar apoi firul i se rupsese şi se trezise, câteva ceasuri mai târziu, în şanţul de lângă casa lui Ion Martin. “Cine ştie, probabil mintea îmi joacă feste… Adevărul este că beau prea mult, creierul meu e ca un burete. Doar să-l apeşi puţin cu degetul şi se scurge vodka… Probabil m-am urcat într-o ocazie şi am venit aici, dornic să mănânc o supă caldă. Bine că am ajuns aici şi nu în altă parte. Bine că nu e mai rău”, îşi spuse Vali, şi se îndreptă spre uşa vilei.
Pe drum, însă, se răzgândi şi se abătu pe la grădina cu trandafiri. Erau nişte trandafiri deosebiţi, cu multe inflorescenţe cu petale mari şi grase, de care ar fi fost mândru orice horticultor. Îi inspectă şi constată că ar fi trebuit udaţi, stropiţi şi ajutaţi cu puţin bălegar. “Azi o să fiu sătul”, îşi spuse Vali şi intră în casă. Ion de abia se trezise. Era în chiloţi şi în maiou şi îşi bea cafeaua, în timp ce urmărea un film pentru copii la televizor. Dincolo, la bucătărie, Ioana pregătea nişte ochiuri, iar mirosul lor îmbietor se strecură năvalnic în nările hulpave ale lui Vali. Dinu, în pantaloni scurţi şi cu bustul gol, se distra gâdilând-o pe Ioana, care, somnoroasă, se supăra, fără ca însă să se poată abţine să hohotească de râs. Vali îşi scoase şapca decolorată de pe cap şi salută pe toată lumea. Se simţea puţin stingher, ca de fiecare dată când îşi făcea apariţia, nepoftit, în casa binefăcătorului său. Ion îl primi, însă, cu multă naturaleţe. Dădu mâna cu el şi îl pofti să stea jos. Îi strigă Ioanei să mai pună două ouă în tigaie şi să mai aducă o cană de cafea. Vali îi mulţumi, dar nu se aşeză lângă Ion. Era conştient că trecuse prea multă vreme de la ultima baie şi nu voia să îl indispună cu mirosul său urât pe singurul om de pe lume care îi arăta simpatie. Aşa că rămase în picioare, lângă uşă, cu şapca în mână. “Trandafirii ar trebui curăţaţi”, îi spuse el lui Ion. “Aşa e… I-am cam neglijat în ultima vreme. N-ai mai fost pe la noi”, îi reproşă bărbatul. “Am fost ocupat”, îngăimă Vali o scuză, înainte să-şi dea seama cât sună de penibil. “Ce-ai mai scris?”, se interesă Ion, înţelegător. “Câteva poeme… despre viaţă, despre moarte şi singurătate”, îi spuse Vali, cu un zâmbet trist. “Nu le am acum la mine, dar o să vi le arăt într-o zi”. “Aşa să faci”, îi porunci bărbatul, punându-i în faţă coşul cu pâine şi îndemnându-l să mănânce cu încredere ochiurile din farfurie. Vali le înghiţi pe nemestecate, după care mulțumi și, simţind o vagă senzaţie de vinovăţie, se strecură afară.
Îşi regăsi liniştea numai în mijlocul grădinii de trandafiri, pe care o îngrijea de fiecare dată când ajungea la vila lui Ion, primind în schimb o farfurie cu mâncare caldă. Îşi dădu silinţa să lucreze cât mai bine, până când simţi că soarele, care acum ardea chiar în mijlocul bolţii, a stors din el toate puterile. Atunci intră în casă şi ceru un pahar cu apă. Ioana îi dădu o cană cu apă rece şi într-un alt păhărel îi turnă horincă. Imediat după ce bău, Vali se simţi iar om. Ion îl privi cu ochii zâmbitori şi îi dădu de înţeles că a lucrat destul pentru azi. Îi strecură în pumn o bancnotă, să aibă cu ce să-şi plătească drumul până în oraş, şi îi reaminti să îi aducă, la proxima ocazie, ultimele lui poezii. Alene, Vali se îndreptă spre uliţa satului, simţind o undă de tristeţe atunci când trecu pe sub poarta maramureşeană care străjuia intrarea pe domeniul protectorului său.
Ajuns din nou în parc, constată cu surprindere că toate lucrurile sale se aflau acolo unde le lăsase. De parcă “timpul ar fi stat în loc”, căci nu avea nicio altă explicaţie, atâta timp cât în parc îşi duceau veacul cel puţin cinci alţi nenorociţi, care de abia aşteptau să pună mâna pe plapuma şi perna lui. Găsi jos, lângă bancă, chiar şi bocceaua în care se afla caietul unsuros cu poezii. Vali strânse în grabă totul şi se îndreptă spre chioşcul de la marginea parcului. Îi rămăseseră câţiva leuţi din bancnota pe care i-o dăuse Ion, aşa că îşi cumpără o sticluţă de vodkă Polar şi se aşeză la umbra unui nuc bătrân, să o savureze. Stătu acolo până când apăru luna şi nu mai ştiu de el.
Când deschise ochii, soarele se ridicase deja şi lumina cerul de un albastru adânc. Niciun nor nu strica perfecţiunea boltei, doar departe, la orizont, se vedeau câţiva vălătuci pufoşi. Un vânticel prietenos nu reuşea să dea jos de pe frunzele de un verde închis praful care se adunase pe ele. Vali îşi mişcă capul. Ceva îl gâdilase la urechea stângă. Era o furnică, se cocoţase pe vârful unui firicel de iarbă. Vali avu impresia că mai trăise toate astea o dată, nu cu mult timp în urmă. Se ridică buimac, înjurând amăreala care îi persista pe limbă şi dorindu-şi cu ardoare să poată bea un pahar cu apă. Îşi aranjă şapca pe cap şi scrută împrejurumile. Cuşma roşie a vilei lui Ion Martin încălzea peisajul bicolor format de proiecţia vegetaţiei pe cerul de un albastră fără pată. Vali mai înjură o dată, întrebându-se cât de beat a putut fi ca să se întoarcă înapoi de unde a plecat, dar, fiindcă simţea că va muri dacă nu bea o găleată de apă, se îndreptă spre uşă. Înăuntru persista un miros de ouă prăjite. Se auzeau zgomote la bucătărie, iar Vali o văzu pe Ioana în timp ce trebăluia la aragaz. În spatele ei, Dinu o necăjea, gâdilând-o. La doar un metru distanţă, Vali îl văzu pe Ion, numai în chiloţi şi în maiou, uitându-se la televizor. Era un film pentru copii, cu un căţel inteligent care se rătăcise. Îşi dădu şapca jos şi salută pe toată lumea. Încă înainte de a-l întreba de sănătate, Ion îi strigă Ioanei să mai spargă două ouă în tigaie şi să îi aducă musafirului o cană de cafea. “Hai, stai jos”, îi spuse apoi lui Vali, dar acesta îi făcu semn că preferă să rămână lângă uşă. Se simţea ciudat şi nu ştia cum să reacţioneze. Înainte să ajungă la o concluzie, se trezi că îi vorbeşte lui Ion despre trandafiri. Acesta recunoscu faptul că şi-a cam neglijat florile în ultima vreme şi îi reproşă lui Vali că nu a mai fost demult pe la el. Bărbatul deschise gura, încercând să îi spună că de abia ieri fusese şi pusese bălegar la rădăcinile trandafirilor, dar o spaimă vag conturată puse stăpânire pe el şi se blocă. Ion, însă, nu observă nimic şi îl întrebă dacă a mai scris ceva în ultima vreme. Îl iubea pe Vali şi tot ce făcea pentru el se datora talentului poetic al acestuia, pe care Ion îl aprecia în mod deosebit. Vali vru să îi arate caietul cu poezii, dar constată că nu are bocceaua la el şi se mulţumi să îi spună că da, într-adevăr, în ultimele zile scrisese câteva poezii despre viaţă, despre moarte şi despre singurătate.
După ce îşi mâncă în grabă ochiurile, Vali ieşi în grădină şi constată cu stupoare că bălegarul pe care cu o zi în urmă îl aşezase la rădăcina trandafirilor dispăruse. Se apucă iar de treabă şi de data aceasta nu se opri până când nu termină tot ce avea de făcut. Intră în casă, unde îl văzu pe Ion în acelaşi echipament: “Ai lucrat destul pentru azi”. Ioana îi puse în faţă o cană mare cu apă şi un pahar de horincă, iar după ce le goli, se îndreptă spre poarta maramureşeană de la capătul curţii, fericit să scape din acest loc care îi dădea fiori reci pe şira spinării.
Primise o bancnotă din partea lui Ion, aşa că nu i-a fost greu să ajungă în oraş. Trecu prin parc, îşi recuperă bocceaua de sub nuc şi se duse direct la barul boemei oraşului, unde ceru un pahar mare cu vodkă. Se simţea bulversat şi nu dorea decât să petreacă o după-amiază plictisitoare, pe care să o uite fără niciun efort a doua zi. La masa lui s-au perindat diverşi prieteni de ocazie care, văzând că are ceva bănuţi, îi lăudau talentul literar, sperând că se vor alege şi ei măcar cu o sută de vodkă ieftină. Iar Vali le dădu, bucuros să citească ultimele lui creaţii şi să scape, astfel, de obsesia care pusese stăpânire pe mintea lui în ultimele două zile.
Când, seara, ceasul de pe peretele localului arătă ora 8, Vali începu să trepideze. Valuri de transpiraţie îi udau tricoul plin de pete şi îi făceau palmele să alunece pe pahar. Văzu exact cât era ceasul când totul se făcu negru în jurul lui: era 8 şi 23. Când începu să audă ciripit de păsărele, îi fu groază să deschidă ochii. De fapt, nici nu avea nevoie. Ştia exact ce o să vadă: cerul de un albastru intens, doi-trei nori la orizont, care se oglindeau în ferestrele vilei cu acoperiş roşu, iar el stând în iarba şanţului, sub un tufiş. Simţi furnica gâdilându-l pe ureche şi îşi dădu seama că soarta i-a fost pecetluită. Era mai mult speriat decât nervos când se îndreptă spre uşa casei, pe care o deschise brusc, cu un gest larg. Îl văzu pe Ion stand pe canapea, numai în chiloţi şi în maiou, cu o cană mare de cafea în mână. Pe ecranul televizorului rula acelaşi film pentru copii.
Îşi luă avânt şi îl întrebă pe Ion: “Ce se întâmplă aici? Casa asta parcă a încremenit în timp! Pun pariu că Ioana face iar ochiuri la bucătărie!” Ion îl privi cu ochii zâmbitori şi îi strigă Ioanei: “Mai sparge două ochiuri în tigaie, pentru Vali! Şi adă-i şi lui o cană de cafea!” Vali spumega. “Nu, mulţumesc, nu mai vreau nici ochiuri, nici cafea. Şi nici n-o să aranjez grădina de trandafiri. Vreau doar să ştiu ce e cu ciudăţenia asta”. Ion zâmbi trist. “Da, am cam neglijat trandafirii în ultimul timp. Nici tu n-ai mai venit pe la noi”. “Am fost ieri, ieri am fost aici!”, ţipă Vali, dar Ion parcă nu-l auzea. “Ai mai scris ceva?”, îl întrebă bărbatul, dar Vali deschise uşa şi ţâşni afară.
Nu se opri decât când ajunse în mijlocul satului şi îşi dădu seama că nu avea bani să plătească ocazia. Amărât, o porni pe jos prin soarele arzător. Ajunse în oraş abia spre seară şi se duse direct la barul boemei oraşului. Se aşeză la o masă, deşi nu avea niciun leu, în speranţa că cineva îl va omeni cu un pahar de ceva. Deschise un ziar uitat de cineva pe masă şi citi primul titlu care îi căzu sub ochi: “Accident rutier soldat cu trei morţi”. În fotografie îi văzu pe Ion Martin, pe nora lui Ioana şi pe fiul Dinu. Citi pe nerăsuflate articolul. Află că cei trei fuseseră implicaţi într-un accident rutier care avusese loc în urmă cu trei zile, la ora 8,23, pe drumul care leagă oraşul de satul Rotunda. Muriseră pe loc, toţi, striviţi sub un TIR, al cărui şofer adormise la volan. Articolul anunţa înmormântarea pentru luni, la ora 14. “Asta a fost astăzi”, îşi spuse Vali.
Dimineața se trezi pe aceeași bancă.

(Text publicat cu aprobarea autoarei și extras din volumul „Zăpadă neagră și alte povestiri”, apărut la editura Tracus Arte în 2014)

Admin

Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com