Când Cristian Umedoki a încercat să șuteze mingea spre poartă, a apărut, așa cum era de așteptat, Seydou Matsuzaki. Imediat ce l-a observat, și-a retras picioarele ca să protejeze mingea, cu disperare.
A fentat când a văzut picioarele lui Seydou plonjând ca o înțepătură de albină, dar ele s-au mișcat violent și totodată elegant ca unele caracatițe care-și atacă prada. Atunci, mingea i-a fost deja furată.
Din acel moment, Seydou a început să alerge pe teren ca un ghepard.
Cristian, deși încerca să-l urmeze, a rămas fără aer, ca și cum plămânii i-ar fi fost sfârtecați, și prin perspectiva lui, care acum era cufundată într-o ceață epuizată, a părut că a durat doar o clipă până când Seydou a șutat mingea spre poartă.
Gol și revenire strălucitoare. A sunat un clopoțel de școală, de parcă ar fi celebrat victoria lui Seydou, și reverberația sa invada urechea mică a lui Cristian ca un pumn uriaș, ceea ce, a crezut el, era sentimentul înfrângerii.
– Mda, „colonie” ne bate, încă o dată.
Când Cristian își ștergea broboane de sudoare de pe față cu uniforma de sport, Takumi Ideyui, prietenul lui, îi spusese acele cuvinte.
„Colonie” era o poreclă pentru Seydou, folosită în grupul de prieteni al lui Cristian. Odată, Cristian a învățat despre colonizarea executată de Franța la ora de istorie internațională, unde un profesor a zis că una dintre coloniile franceze din Africa era Burkina Faso. Cristian auzise undeva că mama lui Seydou venea din această țară.
Și când i-a spus lui Takumi despre asta, porecla lui Seydou era deja confirmată. Cineva sugerase că lui Seydou i se potrivea „colonie”. Cristian, Takumi sau alt membru din grup? Au uitat despre asta toți.
Acum exista doar dorința ca „Să-l chemăm pe Seydou colonia!”
Când își schimba hainele, Cristian nu privea în direcția lui Seydou, dar îi auzea vocea cu urechile înălțate ca un paratrăsnet. El și prietenii vorbeau despre fotbalul internațional. La un moment dat, au început să vorbească despre Kylian Mbappé, pe care-l puteau pronunța „キリアン・エムバペ” cu accent puternic japonez, deși doar Seydou putea pronunța „Kylian Mbappé”.
Existau multe grupuri etnice în Burkina Faso, având propria lor limbă, dar nu puteau comunica între ele. În consecință, se folosea limba franceză în mod oficial, o limbă de ex-suveranitate pentru Burkina Faso. Asta era ceea ce învățase Cristian de la Google.
Acum Seydou nu pronunța doar „ポール・ポグバ” și „プレスネル・キンペンベ”, ci „Paul Pogba” și „Presnel Kimpembe”. Și când au apărut așa în exprimarea lui, sala de clasă s-a umplut c-un entuziasm neobișnuit, ca și cum colegii ar fi simțit că pot atinge cultura adevărată a fotbalului.
Ca să observe asta, Cristian nu trebuia să-i miște privirea sau să aplece urechile, deoarece, dacă avea piele expusă în direcția lui Seydou, celulele i se convulsionau în tăcere, înfuriate de entuziasmul lor frivol.
Băiatul numit Seydou Matsuzaki avea parte de respect uriaș din partea colegilor, chiar și doar pentru că putea vorbi în franceză. Desigur că era respectat de alți băieți, fete și queer dincolo de genul binar, de exemplu Cristian a văzut că Seydou îi învăța franceză pe aceștia, de multe ori. L-a văzut și când vorbea o franceză fluentă cu o profesoară de engleză din Québec, Canada.
În Japonia puteai fi vedetă chiar și doar dacă puteai vorbi în franceză.
Cristian n-a fost rugat să învețe limba română, niciodată.
Chiar n-a vorbit în română la școală, niciodată.
Pentru că oamenii nu puteau înțelege româna sau nu aveau niciun interes pentru română.
「お、おかえり」
Cristian a fost surprins că Mădălina, sora lui, era acasă și i-a spus „Ou, ești acasă.” Ea, ajungând mai aproape, l-a îmbrățișat, așa cum credea el, în mod european, ceea ce-l irita mult.
Mădălina stătea acum în România, patria mamei lor Simina, ca să studieze cinematografie la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”.
Se părea că se întorsese acasă pentru anul nou, dar Cristian se gândise că avea să vină mai târziu, așadar erau neașteptate și ea și îmbrățișarea ei inutil de înăbușitoare.
Mergând în sufragerie împreună, a observat că acolo îi aștepta Simina, care a început să vorbească în română cu Mădălina.
– Au, リナ, am văzut vă fa zi o nouă traducere din Ryu Murakami în română, numită „Tokyo Decadance”. Pe ce carte e bazată? 『ユーチューバー』?
– は？ A naibii dacă știu! Dar hei, a venit acasă prințul tău!
Desigur că Cristian a înțeles tot ce vorbiseră, inclusiv fragmentele în japoneză.
Atunci, Simina i-a zis „Cris, tu știi?”, în română.
- Nu știu nici eu. Nu am citit niciodată o carte de Ryu Murakami, a răspuns Cristian tot în română.
S-a gândit că a sunat ca: Nu syutiu shi eu. Amu titito o carute de Ryu Murakami nichodata.
Cu accent puternic japonez.
Deși continua să vorbească în română, se simțea ciudat când o făcea.
Română era limba maternă pentru Simina. Deși locuia în Japonia peste 20 de ani intermitenți, ea încerca să nu-și diminueze româna, iar pentru asta, de exemplu, intra în contact frecvent cu prietenii din România pe Facebook.
Mădălina trăise în România câțiva ani în copilărie, așadar română era și limba maternă pentru ea, laolaltă cu japoneza. Viața în România îi îmbunătățise fluența.
Dar Cristian trăia în Japonia de când se născuse și fusese în România o dată la câțiva ani. Putea vorbi și înțelege româna deoarece familia lui o folosea în viața cotidiană, dar se gândea că româna lui avea accent japonez și, mai important, era lipsit de „ルーマニア語のクセ / ruumania-go no kuse,” care înseamnă „uzualul românesc”
Cristian nu putea explica asta în detaliu, dar accentul, ritmul, metoda de a vorbi sau a insera un filler… complexul lor era „uzualul românesc” care, crede el, nu exista în româna lui.
Cristian era sigur că nu putea învăța acel „uzual” nici dacă ar fi învățat gramatica, cuvintele sau expresiile, ci numai dacă ar trăi în țara respectivă, unde se folosește un anumit dialect în viața cotidiană.
Simina și Mădălina trăiseră într-adevăr în România și aveau acel „uzual” în româna lor, în timp ce la Cristian nu exista, deoarece în mod inevitabil nu trăise în România.
În schimb, ceea ce exista era „日本語のクセ / nihon-go no kuse”, care era „uzualul japonez”. Vorbire lipsită de intonație, tendințe de a pune o nuanța emoțională la sfârșitul propoziției… Cristian se gândea că română suna mai mormăit decât alte limbi romanice, influențată de limbi slavice, însă româna lui plină de „uzualul japonez” era mormăită la un alt nivel.
Din cauza asta, Mădălina și Simina îi cereau să repete, dar nu cu „Ce ai spus?” în română, ci cu 「今何て言った？ / Ima nante itta?」în japoneză. Ca întotdeauna.
– Hei, Cristian, a zis brusc Simina.
– „N-am” citit niciodată, a zis pe Cristian, scriind ghilimele cu degetele în aer.
– Te rugăm să nu folosești „niciodată” ca „never”, a izbucnit în râs Mădălina.
「嗚呼クリス、どうかお願いですから“ニチョダータ”をあなたが学校で習ってるクソったれ英語の“ネヴァー”みたいには使わないでくださいね」
「ちょっと、翻訳するならちゃんと翻訳するなさい！」
Au început să râdă în hohote.
Desigur că Cristian a înțeles cuvintele.
– O, Cristian, te rugăm să nu folosești „niciodată” ca „never” în nenorocita de engleză pe care o înveți la liceu.
– Hei, traduce cuvintele mele corect!
Cristian a râs împreună cu ele.
Dar n-a putut spune că Simina făcuse o greșeală în japoneză.
Noaptea, după a făcut o baie, Cristian a mers în sufragerie, unde a găsit-o pe Mădălina uitându-se la un film.
– E un film românesc? a zis el în mod spontan.
– Nu e românesc, dar e film din România.
– … Ce?
Stând lângă Mădălina și ascultând-o, a înțeles că era un horror francez filmat în România. Un cuplu francez, locuind într-o casă în pădure, era pus într-o situație extremă, provocată de atacul unui grup misterios. Casa se afla la suburbiile Bucureștiului.
– Am auzit că e bazat pe un caz real din România.
În timp ce Mădălina spunea asta cu indiferență, pe ecranul televizorului a apărut o imagine înfricoșătoare cu un băț care ieșea dintr-un vizor și aproape a înjunghiat ochiul femeii, ceea ce l-a făcut pe Cristian să se curbeze de spate din instinct. După asta, cuplul era chinuit încet-încet și acele imagini brutale l-au dezgustat.
Spre final se dezvăluia faptul că grupul era unul de adolescenți, care vorbeau românește, bineînțeles. Eroina aproape că a fost ucisă de unul dintre ei, dar în timpul unei lupte l-a înjunghiat în gât cu un cuțit și a fugit. Cu toate astea, cuplul a ajuns, complet neputincios, într-un canal. Acolo a fost anihilat, în sfârșit, de copiii români, care după aceea au mers la școală cu autobuzul, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
Din cauza poveștii extrem de vicioase, Cristian nu s-a putut ridica de pe canapea pentru o vreme, în timp ce Mădălina râdea drăgălaș, într-un fel care suna ca „ケラケラ kera-kera” în japoneză.
– Bruta ucisă de eroina, a zis ea, arată ca tine, când erai la școala primară, lol.
În mod deliberat și conștiincios, a insistat pe acel „lol”.
Cristian s-a simțit ca și cum mâna ei abjectă i-ar fi plonjat în intestine.
– Ce? Nu are sens, nu mă poți asemăna cu nenorociții ăia. Mai important, nu ești dezgustată că suntem tratați ca barbari de idioții de francezi?
– Hah? E ca de obicei, nu-i așa? Ce, de ce ai devenit așa serios?
Mădălina încă surâdea, dar pentru el arăta ca luciul nămolului depus pe retine.
Cristian s-a ridicat intenționat de violent.
– Când o să vizitez Bucureștiul, voi face un tur cu locațiile acestui film, ha-ha.
Ca să-i arate Mădălinei indignarea, a închis ușa sufrageriei atât de violent încât s-a auzit ca o explozie, ca și cum un creier ar exploda cu o rafală de pușcă.
A visat Cristian.
Era un meci de fotbal, dar nu era jucător, ci arbitru.
Urmând jucătorii cu atenție, Cristian încerca să-și facă datoria în mod diligent, pasionat.
La un moment dat, un jucător negru l-a dărâmat pe altul prin alunecare și Cristian a fluierat, ridicând în aer un cartonaș galben. Jucătorul a început să strige în semn protest, iar Cristian a încercat să-i vorbească.
– Hei, arbitrul ăla m-a numit „nigger”! a zis jucătorul cu supărare, în franceză.
Câțiva coechipieri au încercat să-l calmeze, dar alți jucători s-au adunat furioși în jurul lui Cristian.
– Nu, doar am vorbit în română, am zis „negru” pentru că e persoană neagră…
– Nenorocitul ăsta a zis „nigger” încă o dată!
Oamenii au început să strige și să-l critice pe Cristian. În engleză, în franceză, în italiană, în spaniolă….
Cristian era disperat s-și explice rațiunea, dar a observat că până și colegii lui îi aruncau priviri de neîncredere.
– Noi suntem batjocoriți din cauza românei tale ciudate!
Atunci, Cristian s-a trezit.
Dimineața, Cristian a văzut că exista un caiet lângă o umbrelă pliantă pe raftul de pantofi, pe a cărui copertă albastră se scria „映画 eiga,” care însemna „filme”, așadar a înțeles că era al Mădălinei. Nu știa de ce fusese lăsat acolo, dar știa că sora lui ar fi confuză dacă i l-ar fura.
Ca răzbunare pentru ziua precedentă, Cristian a pus caietul în ghiozdanul lui.
Pe drum spre școală citea din caiet, în care Mădălina scria în mod aspru despre filme, uneori în japoneză, uneori în română. Probabil ea folosea cele două limbi în funcție de situație.
Cristian era surprins că nu putea citi complet româna ei. Scrisul era cursiv, dar atât de dezordonat și extrem încât devenea de nedeslușit, fără să însemne că nu ținea cont de gramatica limbii române. Totuși, în timp ce româna pe care o citea el de obicei era altfel pe internet, cu literele de tipar, scrisul ei de mână se mișca asemeni unei hoarde de viermi, imposibil de citit în sensul japonezo-român.
Dezgustat, a aruncat o privire la japoneza ei.
„Filmele recente din Burkina Faso sunt foarte interesante.”
Aproape i s-a oprit inima când a văzut propoziția asta, deoarece Burkina Faso era locul de origine al lui Seydou. Deși mintea refuza, retinele lui scanau propoziții japoneze într-un mod mecanic.
・„Al Djanat” exprimă, chiar dacă indirect, antipatie pentru Franța în Burkina Faso. Cred că s-a întâmplat o lovitura de stat acolo. Interesant.
・ Recent, apar mulți regizori buni de documentare. Chloé Aïcha Boro, Salam Zampaligre, Boubacar Sangaré etc. Va lua formă Burkinabe New Wave, ca Noul val românesc?
・O notă pentru regizori burkinabi vechi; Idrissa Ouedraogo, Gaston Kaboré, Drissa Touré…
S-a oprit din citit, deoarece nu putea decât să vadă fața încrezută a lui Seydou.
Dar a ajuns să arunce încă o privire în caiet și a descoperit cuvântul „colonie”.
Din impuls, Cristian a aruncat de pământ caietul, care a făcut un zgomot noroios.
În pauza de prânz, Cristian era pe terenul mic din partea cealaltă a școlii, unde fusese invitat să joace fotbal. Ezitase, dar a acceptat după ce-a aflat că participa și Seydou.
După o vreme a venit și Seydou cu prietenii lui, al cărui corp era robust ca un stâlp al Panteonului și elegant ca Vila Savoye, înarmat cu o atitudine intimidantă și nobiliară în același timp, care, credea Cristian, îl oripila mai mult decât orice.
Seydou a mers spre centrul terenului și s-a ghemuit la pământ, în ciuda prezenței celorlalți, a pus piciorul stâng în spate și pe cel drept înainte, spre care se apleca treptat.
Lui Cristian i se părea familiar acest exercițiu, deoarece Simina făcea asta acasă, zicându-i că era o întindere efectivă pentru a încălzi corpul inferior, mai ales articulația șoldului. Numele întinderii era, și-a amintit Cristian, poziția de lebădă albă adormită.
Imediat ce a început jocul, lebăda s-a trezit.
Seydou, capturând feroce mingea încă de la început, anihila jucători care încercau să i-o fure, și Cristian a simțit un foc furtunos în minte, din cauza invincibilității lui.
Nu-ți forța norocul, vreau să te omor dracului, „colonie”…
Când a gândit asta, a revăzut o imagine din filmul cu adolescenții care chinuiau cuplul francez.
Hei, vrei să devii un român barbar fabricat de francezi!?
Cu acele cuvintele încerca să controleze focul.
Lasă-l pe „colonie” să devină un barbar!
Dar picioarele lui Cristian, văzând cum Seydou alerga fulgerător pe teren, au început să se activeze în mod spontan.
Ignorând raționamentul, corpul lui înainta rapid ca să-l prindă pe Seydou, în mod feroce ca și cum ar fi devenit o brută, deși Cristian încerca să se controleze.
Atunci, corpul i-a ajuns la o distanță atât de mai mică încât putea mirosi carnea lui Seydou.
Picioarele l-au atacat pe Seydou ca niște colți de lup.
Dar n-au putut fura mingea, din cauza fentei lui îndemânatice.
Totuși, el a prezis acest deznodământ.
Se prefăcea că se implică să fure mingea.
Și i-a sărit în ochi spațiul gol dintre picioarele lui Seydou și minge.
Cristian și-a împins piciorul drept într-acolo.
Dar acum Cristian se simțea ciudat. Deodată nu se mai mișcau picioarele, corpul și lumea în sine. De ce? După o vreme Cristian a simțit cum se mișcă picioarele, corpul și lumea încet, încet-încet-încet-încet… Se cufunda în acea mișcare lentă și i-a apărut o convingerea sinistră că se va întâmpla ceva grozav, dincolo de voința lui.
Atunci, Cristian a asistat la mișcarea seducătoare a picioarelor lui Seydou. Îmbrățișând mingea, se îndoiau ca un bici, adică acel spațiu gol era o capcană ca să-l atragă pe Cristian, și piciorul lui Cristian, înțelegând că Seydou era dresor de animale, s-a ciocnit pe pământ.
Și Cristian a văzut că, imediat după asta, glezna lui se îndoia într-o direcție în care n-ar fi trebuit să se îndoaie, cu oase, ligamente, tendoane, mușchi și celule nenumărate, treptat ca și cum un câine vagabond ar fi fost pe moarte în aleea din spate.
オグ会う嗚呼う嗚呼嗚呼嗚呼あああaaaaaaaaあ゙アアアａａａａａａ………………
A țipat, dar curând a devenit incapabil să vorbească, din cauza durerii intense.
– Hei, ești în regulă!?
Cel care se apropia rapid de Cristian era Seydou.
– Îl voi aduce la infirmerie.
Seydou l-a cărat extrem de ușor în spate pe Cristian, îndreptându-se spre infirmerie.
Pe marele lui spate, Cristian era copleșit de rușine și furie și durere, dar, după ce acestea s-au lovit între ele cu intensitate, ceea ce a rămas a fost o amorțeală ciudată.
Ce naiba fac. Sunt extrem de tâmpit.
Acum voia să râdă în hohote de propria lui prostie, de parcă ar fi văzut un spectacol de comedie la televizor. Haha, hahaha, hahahahaha…
– Hei, Cris, a zis Seydou.
– Am auzit că îmi zici „colonie”.
Pentru un moment n-a înțeles ceea ce a zis Seydou.
– Ha, latră ca un câine învins, white nigger.
Cristian simțea cum îi erup cantități mari de transpirație din întregul lui corp. Voia să fugă de pe spatele lui Cristian, dar durerea reapărută a început să-i schingiuiască corpul.
Cu toată puterea disponibilă, Cristian a făcut ochii să i se miște în jur, căutând ajutor, și l-a găsit pe Takumi Ideyui, care se plimba și vorbea cu o studentă, probabil numită Kaaya Mukada. S-a gândit cu calm că Takumi nu l-ar vedea pe Cristian.
Cu toate această, Takumi l-a văzut. Doar pentru un moment. Și fața lui albă s-a întors la Mukada. Acum Cristian a observat că în jurul lui existau o mulțime de fețe japoneze, toate complet albe.
Printre ele, mâna stângă a lui Cristian părea mai puțin albă, mai galbenă.
Tettyo Saito s-a născut în 1992, în prefectura Tiba, Japonia. A studiat literatura japoneză la Universitatea Meiji din Tokyo. După terminarea universități, a început să studieze limba română, datorită filmului românesc „Polițist, Adjectiv” al lui Corneliu Porumboiu. După 5 ani, visul său s-a împlinit, a reușit să devină scriitor în România. În Japonia, este critic de film și literatură.
Lasă un răspuns