(Notă: aceasta e o continuare a povestirii Vreau să fac sex cu o târfă albă)
Când urina înspre pisoar, Tatsumi Mamiya își amintea mereu de un cuvânt românesc: „cinci”, pentru că „pulă”, pe care o lua în considerare aproape de fiecare dată când urina, era numită „cincin” în japoneză. Mamiya avea o iubită româncă, Ariana Georgescu. Odată, când studia această limbă necunoscută pentru el, a găsit o youtuberiță româno-japoneză. Într-un video, aceasta număra în română.
Unu, doi, trei, patru…
Și când a spus „cinci”, a început brusc să râdă în hohote.
— „Cinci” sună al naibii de mult ca „cincin”, nu?
Așadar, când își vedea „pula”, Mamiya mereu își amintea de „cinci”. Însă „cincin” trebuia scris „tintin” în sistemul de romanizare a japonezei, pe care Mamiya îl prefera, fiindcă litera „t” i se părea mai asemănătoare cu „pulă” decât „c”-ul. Acest „c” semăna mai degrabă cu „testicul” decât cu „pulă”.
Astfel, ajunsese să cunoască doar cuvinte vulgare în română, asemenea unui licean care caută în dicționar obscenități în timpul orelor plictisitoare.
— Tu earli, didu yu uashed yua hand? a zis Ariana în engleză, când Tatsumi a ieșit din toaletă.
— I washed, I washed…
Nu putea adăuga expresia engleză care însemna „cu siguranță”, deși o învățase la școala generală sau pe undeva, cu siguranță. Ars de focul rușinii, Mamiya și-a amintit în sfârșit cuvintele potrivite.
— … of course.
Ariana și-a strâns buzele exagerat, ca un personaj de manga, de parcă ar fi vrut să spună „E o minciună, ca de obicei”, ceea ce l-a iritat un pic pe Tatsumi.
Au mers la galeria situată în centrul librăriei, unde erau expuse lucrări ale unor artiști japonezi tineri. În timp ce Ariana, care iubea arta atât de mult încât mergea la muzeu în fiecare weekend, a intrat în galerie cu un strigăt de bucurie, dar Tatsumi nu era deloc interesat de artă, doar privea oamenii din jur.
Erau multe cupluri bărbat-femeie, toate părând să fie într-o relație romantică, probabil pentru că era zi de vacanță. Exista și un cuplu de femei care, după aspect, păreau și ele îndrăgostite. Dacă ar fi fost acum câțiva ani, Tatsumi n-ar fi putut suporta această atmosferă sufocant de amoroasă, dar…
— Haide, haide!
Acum avea o iubită care îl chema în română.
Păr ciocolatiu-roșcat, ochi de culoarea cerului, nas ascuțit, sâni mari, înaltă ca un copac bătrân. Toate trăsăturile corpului ei erau departe de cele „japoneze”.
Tatsumi, după ce o văzuse pe Ariana, s-a uitat la femeile din galerie, gândindu-se că aveau părul negru și uleios, ochii de culoarea nămolului, nas borcănat, sâni piperniciți și o înălțime de ciupercă parazitară pe un copac – niște creaturi demne de ridiculizat în lume.
Iar bărbații, invers, cu ochii lor noroioși, îl priveau pe Tatsumi, văzându-l evident într-o relație romantică cu o femeie străină, albă și frumoasă. Asta i-a dat un sentiment imens de superioritate, făcându-l să creadă că acum era în vârful ierarhiei bărbătești din acea galerie, cu siguranță.
Cu mult timp în urmă, Tatsumi își dorise o iubită străină frumoasă, mai ales albă. Agățându-le pe aplicații de dating precum Tinder sau Bumble, acum patru sau cinci ani, avusese o șansă să se apropie de o fată franceză. Dar când a fost în camera ei și a început să facă sex cu ea, fata s-a opus puternic. Tatsumi a împins-o pe podea, iar ea a leșinat.
A fugit din cameră. Mai târziu, și-a mințit colegii că făcuse sex cu „o târfă albă”, iar minciuna i-a adus respectul lor extrem, deși i-a corupt sufletul cu un sentiment mizerabil de vinovăție și rușine. Minciuna era doar o minciună.
Dar după cinci ani de eforturi, Tatsumi avea acum o iubită albă numită Ariana Georgescu.
— Hei, Tatsumi, looku!
Urmând direcția vocii ei, a descoperit un tablou ce descria un peisaj în care un bărbat îmbrăcat într-un costum scump se întindea în deșert, în timp ce o fată cu ochi aberant de mari, ca un personaj de anime, îl mângâia.
Hah? Asta e artă? s-a gândit Tatsumi.
— I like zat, a zis Ariana, și a început să explice de ce îi plăcea.
În mod incredibil pentru Tatsumi, considera tabloul o capodoperă, folosind cuvinte engleze abstracte și jargon artistic precum „cubism” sau „superflat”, termeni pe care Tatsumi nu îi putea înțelege, cu siguranță.
— Păi, how do yu șink abaut zat?
Întrebarea ei l-a copleșit puțin.
— Aaaaaah, I think it is, aaaah…
Dar nu putea continua să spună ceva.
— …… Bețu ni nihongo de ii-io.
Ariana a râs și a spus în japoneză:
— „E ok să vorbești în japoneză”.
— Teiuca, nande chiou eigo de șabetten-no?
A râs din nou, adică: „Apropo, de ce vorbești în engleză?”
Fiind româncă, Ariana putea vorbi fluent engleză, precum și alte limbi romanice, cum ar fi franceza, spaniola și italiana, dar și japoneza. Tatsumi o considera un geniu al limbilor străine. În schimb, el înțelegea engleza ceva mai bine decât majoritatea japonezilor, dar abilitățile sale erau jalnice în comparație cu ale Arianei. Putea scrie, dar nu putea vorbi bine – o problemă serioasă pentru comunicarea rapidă în lumea reală.
Odată auzise că în corp există două tipuri de mușchi: mușchii lenți, responsabili pentru rezistență în timpul maratonului, și mușchii rapizi, responsabili pentru putere instantanee în timpul sprintului. Se gândea că primul tip era bine dezvoltat la el, dar al doilea era încă în curs de formare.
De obicei, Tatsumi vorbea în japoneză cu Ariana, dar își dorea să învețe engleza mai bine. Așa că acum încerca să vorbească în engleză.
— Practice… it’s practice, a zis Tatsumi, referindu-se la cuvintele ei în japoneză.
Vroia să spună „Ca să-mi îmbunătățesc cariera în companie”, dar…
— Aaaaah, for, in my company, for my career, to improve it…
Știa că engleza lui răvășită era cauzată de japoneză, cu o gramatică prea diferită de cea a englezei, dar nu putea face nimic în acel moment.
— I șink you speak Engliș very uell.
Ariana a spus asta cu un accent românesc puternic, dar cu o gramatică și un vocabular perfecte. În schimb, engleza lui Tatsumi era jalnică, cu excepția pronunției, pe care oamenii o lăudau mereu: „Engleza ta nu are accent!”
Totuși, datorită pronunției lui perfecte, străinii mereu încercau să-i vorbească engleză rapid și cu un vocabular normal. Dar, după ce observau treptat că abilitatea lui, în afara pronunției, era sub medie, începeau să-i vorbească ca și cum ar vorbi cu un bebeluș, ceea ce era o umilință uriașă pentru el.
Complimentul „Pronunția ta e perfectă” devenise o rușine în sine, așadar Tatsumi își dorea mereu să poată pronunța engleza mai rău, în timp ce nu voia să fie confundat cu japonezii care vorbeau cu un accent japonez puternic, al cărui ecou suna extrem de provincial în stilul Orientului Îndepărtat.
Încercând cu migală inutilă să vorbească engleza, a observat că în galerie intrase un nou cuplu: un bărbat asiatic cu păr negru, al cărui barbișon era sălbatic și ai cărui mușchi robuști se vedeau prin jachetă, și, surprinzător, o femeie albă cu păr blond, a cărei față era extrem de mică, ca o păpușă. Blondul ei era amenințător de strălucitor, ca soarele, în timp ce înălțimea ei părea de peste 180 cm, ca un zgârie-nori. Din această cauză, Tatsumi s-a convins imediat că femeia era supermodel.
A înțeles imediat că formau un cuplu, deoarece purtau exact aceeași jachetă irizată, care părea o iluzie vizuală surprinsă sub influența LSD-ului.
Tatsumi, copleșit până în adâncul inimii, s-a uitat la Ariana și a observat că părul ei era destul de deteriorat, ca niște cabluri încurcate, ochii ei albaștri erau un pic contaminați cu ceva negru, deci departe de o bijuterie pură, nasul ei era atât de ascuțit încât distorsiona echilibrul feței, sânii ei păreau mari, dar el știa că erau fleșcăiți, iar sfârcurile ei erau mizerabil de mari. Avea 170 cm, ceea ce o făcea înaltă în comparație cu japonezele, dar scundă pe lângă femeia blondă.
Ca și cum ar fi vrut să-l ridiculizeze, cei doi s-au apropiat și au început să vorbească fluent într-o limbă străină. Tatsumi, neînțelegând complet, s-a simțit gelos pe acel bărbat care vorbea fără nicio ezitare, fără niciun efort.
— Zat iz Rușșian, a zis Ariana.
— … Why you could… could you understand?
— Mai gramma iz from Moldova, and spoku Rușșian. I haard it whuen I waz a ceaild, so I chian undarstand a bit.
— What they… are they talk, talking about?
Ariana a râs un pic.
— Rușșian arut iz more guud zan Japaniiz one.
După aceea, a adăugat „LOL”.
— Poor Z idioț, a șoptit ea.
„Femeile slave sunt afurisite de frumoase, nu-i așa?!” – colegii lui Tatsumi exclamaseră astfel când el le spusese că iubita lui era româncă.
A corectat cu un zâmbet ambiguu: românii nu sunt slavi, ci popor latin. Ariana se irita mereu când auzea acest tip de greșeală. Tatsumi nu știa dacă asta era pentru că Ariana sau românii în general erau mândri de descendența lor din Imperiul Roman sau dacă pur și simplu nu voiau să fie confundați cu slavi precum rușii, bulgarii sau sârbii.
„Oare ar înțelege într-o clipă că Ariana nu e slavă, dacă ar compara-o cu femeia aia?” s-a întrebat Tatsumi.
Femeia s-a uitat brusc la el, surprinzându-l, dar apoi și-a mutat privirea spre iubitul ei.
Dincolo de iritarea și rușinea lui, privirea i-a fost atrasă de un tablou pe care era scris un singur kanji: „五”, care însemna „cinci”.
„De ce, al naibii, asta e artă?!” s-a întrebat el cu un fior de frustrare.
— Hey, Ariana, a zis Tatsumi.
— Whuat?
— How do you say this kanji in Romanian?
A spus-o atât de fluent, încât s-a surprins pe sine.
Ariana a privit tabloul, apoi kanji-ul, apoi ochii lui.
— Haa?
Nu a spus „What?” în engleză, nu „Ce?” în română, ci „はあ” în japoneză.
— I said, how do you say this kanji in Romanian?
„Hei, sunt sigur că știi. Incredibil că nu știi. ‘Cinci’, ca ‘cincin’, nu-i așa? Nu-i așa?!”
— Spui repede! a zis Tatsumi în română, fără niciun efort, simțindu-se extrem de bine.
Dar Tatsumi nu știa că forma corectă a imperativului singular pentru „a spune” era „Spune!”, nu „Spui!”.
Tettyo Saito s-a născut în 1992, în prefectura Tiba, Japonia. A studiat literatura japoneză la Universitatea Meiji din Tokyo. După terminarea universități, a început să studieze limba română, datorită filmului românesc „Polițist, Adjectiv” al lui Corneliu Porumboiu. După 5 ani, visul său s-a împlinit, a reușit să devină scriitor în România. În Japonia, este critic de film și literatură.
Lasă un răspuns