La capătul șoaptelor – partea a doua

vezi prima parte

II.

Daniel se privește, atent, în fața oglinzii. Trecuseră câteva zile de la așa-numita ”trezire” a lui, iar astăzi decise să mai facă un pas. Nu fusese niciodată un om al acțiunii, lui îi plăcea să-și respecte ritmul și să facă pași micuți, dar temeinici. Cu ajutorul Elenei se ridică din pat și, la rugămintea lui, cere să-și vadă chipul în oglinda ovală de pe perete, apoi o roagă să-l lase singur. Operația, în sine, nu pare să fi reușit. În afara faptului că trăiește, e la fel de dependent de ceilalți ca și până acum. Vede în colțul camerei scaunul cu rotile. Deșteptarea la realitate sau a doua trezire… apoi aude ticăitul ceasului. Îl deranjează teribil acel ticăit. E prima oară când pățește asta, drept e că nici ticăitul nu pare să mai fie același dintotdeauna. Parcă ar fi mult mai intens, aproape insistent. În acele clipe, începe să se miște și să-și pipăie noul trup. Senzația e total diferită, nu recunoaște nimic, începând cu felul în care-și mișcă mâna. Parcă brațul său are o altă greutate decât o știe creierul. Degetele de la mână par mai groase, butucănoase, chiar, iar unghiile sunt tăiate total anapoda. Nu rezistă mult și-și cercetează, fugitiv, tot restul trupului. N-are curaj să ducă la bun sfârșit misiunea. Într-un fel, lui îi par, toate astea, un soi de viol. Parcă nimic nu mai e la locul lui. Tocmai în acel moment îl apucă o durere cruntă de cap. Reacția capului la restul trupului e evidentă. Are loc primul conflict.
Aflat în fața oglinzii, Daniel își cercetează, foarte atent, și de foarte aproape, chipul. Por cu por… și toate par la fel, toate sunt ale lui, cu toate că de aici în jos, povestea ia o cu totul altă turnură. Derapează. I se vede capătul umerilor în oglindă. Nu-l recunoaște. Flexează, puțin, genunchii, ca să scape de vederea acestora. Mintea sa nu e obișnuită cu umerii și preferă să evite alte probleme. Durerea de cap persistă. Se privește, face ochii mari, apoi îi mijește, îndoaie nasul, se privește în adâncul irisurilor și, la un moment dat, într-un spirit de glumă involuntar, zice:
– Cine ești, mă? Care ești acolo?
În minte, deodată, începe un atac de imagini. Toate secvențele îl conțin pe el în toate ipostazele trăite, dar în niciuna nu seamănă cu cel ce este acum. Nu înțelege nimic, cu toate că doctorul Said îl avertizase în legătură cu unele discordanțe mintale.
Ambii văzuseră în operația de transplant de cap, mai mult, o șansă de reafirmare. La prima vedere, clientul își plătea libertatea motorie, iar doctorul primea cheile spre poarta succesului. Lucrurile stau un pic altfel… Motivația doctorului Said e, mai mult, de natură personală, ba chiar cu un iz terapeutic. Ironic, un doctor care caută, prin operația făcută altuia, să se vindece pe sine. Poate așa o va răzbuna pe Mica, la un nivel superior. Poate trauma… Stropul de nebunie al geniilor disculpă… Cât despre Daniel, acesta și-a dorit mereu să se regăsească cu omul fericit și totalmente independent, de dinainte.
Elena intră, foarte timid, în cameră, închizând ușa cât se poate de încet. Îl găsește pe Daniel tot la oglindă, în picioare, plângând. Văzându-l în suferință, se simte și mai prost pentru faptul că a intrat, poate, într-un moment inoportun. În realitate, momentul se cere, cum nu se poate mai tare. Se apropie, îl prinde, ușor, de umeri și-l împige, încet, pe scaun. Daniel se lasă moale, oricum se simte vlăguit de resurse. Ciudat e că și atingerea ei, pe umeri, e de nerecunoscut. Pe cine atinge, cu adevărat? Toate lucrurile astea nu fac altceva decât să-i intensifice durerea de cap. Elena-l mângâie pe creștet, îl sărută și privind, ambii, în oglindă, reușește să spargă liniștea.
– Ești căutat jos, Dani. O doamnă insistă să te vadă. Mi-a spus că e extrem de important și personal… m-am gândit că poate fi vorba de firmă, știi că nu-ți cunosc angajații și cum ai lipsit atât…
Daniel îi ia palma și i-o sărută. Da, e aceeași. Finețea și delicatețea palmei sale, degetele ca de pianistă, nu-l înșeală. Buzele o recunosc imediat. Trage o gură sănătoasă de aer, îi dă drumul la mână și se mișcă în scaun.
– Nu am dispoziție acum. Spune-i să revină altădată… sau, mai bine, întreab-o cine e și ce vrea… Nu am timp de pierdut, am atâtea de descoperit…
– Ce să mai descoperi, dragul meu? Că totul e ca înainte și operația e un adevărat eșec?! Mie mi-e destul de clar.
Frustrarea din spusele Elenei, cu toate că are un temei cât se poate de real, îl șochează. Femeia e, demult, secătuită de nevoia lui mereu continuă de protecția ei. Simte că-și făcuse bine treaba, e mulțumită de ea, dar are nevoie de o mare pauză… Și ea sperase enorm în această operație. În clișeul vieții normale.
– Nu vorbi așa! Ai puțină răbdare și… rezolvăm noi și asta.
– Și când te gândești câți bani aruncați…
– Dar nu despre bani vorbim, draga mea.
– Așa e, vorbim despre ani. Eu am obosit.
Femeia se îndepărtează de Daniel, în direcția ieșirii din cameră. În urma ei, aude cum respirația lui devine tot mai intensă și mai precipitată. Se oprește. Se teme. Nu era momentul. Pe o voce monotonă, Daniel insistă:
– Te rog să mă duci jos. Vreau să o cunosc. Vom continua această discuție mai târziu.
Acestea fiind spuse, bărbatul se ridică în picioare și o roagă pe Elena să-l ducă la o distanță îndeajuns de mare de oglindă, încât să se vadă aproape complet în ea. Soția se conformează de teama reacției la cele spuse anterior. Ajuns în locul potrivit, Daniel se privește complet. Ce străin se simte acum. După câteva minute bune de privit și tăcere, acesta revine:
– Mulțumesc! Aruncă, te rog, oglinda la gunoi, dar nu înainte de a o sparge în bucățele cât mai mici. Fă-o praf și dă-i drumul în grădină. Încă ceva, cheamă-l pe Valer să mă ducă jos. Pe brațe, fără scaunul cu rotile. Sunt așteptat.

*

Femeia care-l caută pe Daniel așteaptă, aproape nemișcată, în imensul hol al reședinței acestuia. A cerut o cafea Mălinei, dar cum nimeni nu știe unde va avea loc întrevederea, dacă va avea loc, femeia preferă să aștepte aproape de ieșire. Pentru orice eventualitate. Încep să se audă voci și pași de la etaj. În capul scărilor apare Valer ținându-l pe brațe pe stăpân de parcă ar fi fost un prunc, iar în urma lor cobora Elena, ținând în mână un scaun cu rotile, pliat. Daniel îi șoptește la ureche servitorului să-l lase jos în fața necunoscutei sale vizitatoare. Femeia-l fixează cu privirea de când îl vede, iar Daniel o simte, la prima vedere, foarte străină. Neobișnuit de străină vederii lui. Poate din cauza trăsăturilor ei. Blondă, înaltă, cu ochi căprui, o raritate, privire adâncă, față alungită și un nas pe măsură… nu e o frumusețe, dar știe să iasă în evidență. Cel puțin în relația cu el.
Ajunși jos, Valer își ascultă ordinul, îi așează pe cei doi față-n față. Ambii sunt de aceeași înălțime. Elena stă câțiva pași mai în spate cu privirea-n podea. Femeia reușește să se desprindă de privirea lui și e prima care încearcă să spargă gheața.
– Bună ziua, domnule…
– Daniel mă numesc. Pe mine mă căutați?
Femeia e puțin încurcată de întâlnire și admite, pentru ea, că nu a luat în calcul problematica adresării. El, în schimb, e contrariat. Nu se poate abține să nu se-ntrebe: cu cine, naiba, a făcut femeia asta cunoștință, de fapt? Cine e el, până la urmă?
– Da, pe dumneata. Doar că nu știam cum să mă adresez… din moment ce dumneata ești jumătate…
– Văd că știți de operația de transplant de cap. Mă bucur. E mai simplu așa.
– Da, păi, tocmai, dumneata și soțul meu… de aici confuzia.
– Hai să ne așezăm undeva. În living. Camera din stânga dumitale.
Femeia se smucește din fascinația întâlnirii, observă locul indicat și pornește spre el. Observă că ceilalți nu se mișcă din loc. E contrariată. Elena, după o lungă scrutare a femeii cu pricina, intervine:
– Daniel, nu vrei scaunul? De-asta ți l-am adus. Îl chinui așa pe săracul Valer…
– Nu, Elena. Fără scaun. Așa am zis. Să dispară imediat.
Soția se conformează și dispare la etaj cu scaun cu tot. În living, cei doi se așează, Valer îl întreabă pe stăpân dacă mai are nevoie de ceva, motiv pentru care femeia îi amintește de cafeaua cerută Mălinei, care nu mai apare cu ea. Daniel cere și el una și la scurt timp rămân singuri. Se privesc vreme de aproape un minut. Curios, nu se simt incomodați de acest fapt, după care e rândul lui Daniel să înceapă o nouă discuție.
– Spuneai ceva de soț, bănuiesc că ăsta e motivul pentru care m-ai căutat.
– Da, cam așa e.
– E angajat la firmă? Sau dorește să fie…
Femeia își freacă ochii de parcă ar dori să se trezească dintr-un soi de somn neașteptat. Își drege vocea, trece peste tutuirea lui subită și reia cuvântul.
– Nu e angajat și n-a fost niciodată angajat la dumneata. Ar fi trebuit să mă prezint mai întâi. Mă numesc Tatiana Stratulat și legat de soțul meu voiam să-ți vorbesc, pentru că… are o mare legătură cu dumneata… și eu am, nu știu cum să spun.
Daniel o privește circumspect. Acum femeia poartă și-un nume. Tatiana Stratulat. Oricât se chinuie, numele nu-i spune nimic, dar odată auzit, acesta i se repetă, obsesiv în minte, parcă fără voia lui.
– Nu prea înțeleg. Se poate explica?
– Sigur că da. Mi-a fost greu să mă adresez ție prima dată când te-am văzut pentru că sunt foarte confuză. Dacă ai ști ce e în capul meu… totul e atât de nou pentru mine.
– Tot nu înțeleg și mă doare capul de când m-am trezit. Te rog…
Tatiana îți udă buzele și îl privește atent. Nu, capul e complet străin. Caută ceva familiar, apoi vede mâinile. Se sperie. Trage o gură mare de aer. Are lacrimi în ochi și vorbește precipitat.
– Sunt nevasta donatorului tău, Daniel! Fosta, mă rog. Îmi pare rău că am lungit atât așteptarea, dar… eu nu prea înțeleg nimic. Și îl iubeam, și nu mă pot conforma cu gândul că la cimitir i-am lăsat doar capul, o părticică. Tu ești mai mult de jumătate soțul meu. Cum să-mi explic asta?
Pe de cealaltă parte, Daniel încasează o lovitură cât toate zilele. Încă îi joacă în minte numele ei ca într-un storcător de fructe din care nu iese nimic. Simte nevoia să pună mâna pe ea, dar se abține. E confuză, oricum, și el e, cine știe ce ar ieși. Durerea de cap se accentuează. De asta îi era frică. Mălina își face apariția cu cafelele.
– Vă rog să mă scuzați, da’ nicicum nu mă gândeam unde-ți sta. Că știam că aveți de unde alege, da’ cum n-ați zis nimic, io ce să înțeleg? Na, bun. Aicea vi-s cafelele, de mai vreți ceva…
Mălina privește rapid spre Tatiana, apoi își mută privirea la Daniel. Îi vede cât sunt de încordați și-și mușcă buzele să nu râdă. Se scutură cu mâinile pe haine și se dă un pas în spate.
– Mai pot să v-ajut cu ceva? Poate un fursec, sau ceva pită cu gem…
Daniel iese primul din reverie, puțin deranjat de prezența Mălinei. Observă că n-au șervețele, dar nu vrea să-i spună nimic. Ar însemna încă o întrerupere.
– Nu, doar atât. Mulțumesc frumos pentru cafea!
– Cu plăcere! Sunteți bine, așa-i? Să-mi ziceți de vreți să v-ajut. Stați bine?
– Da, dragă. Stai liniștită. Ești liberă. Te anunț dacă e ceva.
După un schimb de zâmbete forțate, Mălina părăsește încăperea, lăsându-i pe cei doi pradă nelămuririlor care stau să umple camera. Daniel îi face un semn Tatianei să se servească, ia și el ceașca în mână. O privește cum bea. Tot nimic. Tatiana Stratulat. Tatiana Stratulat. Tatiana Stratulat. Dacă ar face cumva să oprească tic-tac-ul ăsta mental, tare bine i-ar fi. N-are rost. Nu poate. Dă drumul vorbelor.
– Deci tot la cimitir ai venit și aici, cum se spune…
– Eu? Nu. Tu trăiești.
– Dar el nu mai trăiește.
– Într-un fel sau altul… tu chiar înțelegi fenomenul?
– Asta mă chinui să fac de când m-am trezit. Am probleme de adaptare și cu oameni pe care-i cunosc de-o viață, dar asta e ceva mintal. După cum vezi, operația e un fiasco. Nu pot merge și-mi vâjâie capul încontinuu.
– Și am mai venit și eu…
Ambii râd și reușesc să se destindă un pic. Atmosfera devine mai familiară, propice pentru discuții mai în profunzime.
– Eu voiam foarte mult să merg, știi. Nu sunt invalid din naștere și, după cum se vede, nici nu m-am prea împăcat cu ideea. Fumezi?
– Nu, mulțumesc. Mă las.
– Nici eu nu mai fumez… cine știe ce reacții mai am și cu țigările…
– .. nici eu nu am avut o viață ușoară cu Răzvan, soțul meu. Obișnuia să mă bată, în ultimul timp bea cam mult. Nu-l mai cunoșteam. Noi am fost foarte îndrăgostiți, mereu l-am iubit…
– Dar de ce mai stăteai cu el? Toate femeile se plâng se violența conjugală, dar o încurajează prin faptul că rămân acolo unde, evident, nu-și mai au locul. Aveați copii?
– Nu despre asta-i vorba. Eu de Răzvan am fost mereu îndrăgostită. Eram de vreo 2 ani împreună. Mă lovea cu mâinile, îmi strivea capul cu picioarele și mă umilea.
În tot acest timp, Tatiana privea spre mâinile și picioarele lui Daniel cu multă părere de rău. Ele purtau tot felul de amintiri, n-ar fi dorit să se oprească doar la unele, însă amintirile cele mai recente și mai proeminente, își spuneau cuvântul.
– Există vreo parte o corpului meu cu care să nu-ți fi făcut rău?
Tatiana zâmbește. Asta vrea el. Știe stupiditatea întrebării și locul spre care țintește ea, știe că, în mod ciudat, cel de acum, o parte din el, a făcut-o, cândva, foarte fericită. Îi e dator și îi e atât de milă de ea, încât nu se poate abține să nu o facă să zâmbească măcar. De dragul unei foste posibile iubiri.
– Da, există mai multe. Păcat că asta a fost cam demult.
– De când te bătea? De ce?
– La scurt timp după ce ne-am mutat împreună. Și-a schimbat anturajul și-și vărsa nervii pe mine. Pur și simplu.
– Bine, dar cât contai tu pentru el?
– Dac-ai putea să-mi spui tu… eu încă mă-ntreb. Într-un fel sau altul mă desconsidera, altfel nu-mi explic. N-am ajuns să-l cunosc niciodată, cu adevărat. Mintea lui rămâne un triunghi al Bermudelor pentru mine. Mintea omului, în general, cam așa e. Iubim și urâm în același timp. Nu putem trăi curat, uniform, pentru că suntem făcuți din țărână… și-n țărână se mai găsesc și urme de gunoaie, de buruieni, de bucățele mici de pietre… astea ajung uneori în locul inimii… N-ai auzit expresia cu inima de piatră?
Daniel abia-și revine după mica filosofie de viață a Tatianei și încearcă să pună lucrurile cap la cap. Femeia asta chiar își iubește soțul. Încă-l iubește, dincolo de trup și simțământ. O întreabă cum a dat de el, dat fiind faptul că totul s-a făcut confidențial. Nu vrea să spună, dar adaugă că nu i-a fost deloc ușor și că a trebuit să se compromită destul de mult. Zice că a meritat. Trupul lui Răzvan al ei și-a găsit un cap și o minte pe măsura celui care era el, cel autentic. Totuși, pe Daniel îl frământă ceva și revine la discuția despre de cuplu.
– Scuză-mă că te întreb, dar, cum puteai să-l iubești încă?
– Încă pot. Răzvan nu era el când mă bătea. Știu că e ciudat. L-am cunoscut pe adevăratul Răzvan și nu avea nimic din cel de atunci. Se pierdea în acele momente. Pe acel Răzvan autentic îl iubeam eu. N-am uitat cine era, așa cum nici tu n-ai uitat cum e să mergi și iubești asta și vrei să se întâmple din nou.
– Meritai mai mult…
– Nu știu asta. Meritele vin și pleacă. Nu despre asta-i vorba. Am avut și momente frumoase, superbe, de dragoste, de mângâiere… pot să te rog ceva?
– Sigur, orice. Încerc să te ajut.
– Iartă-mă dacă ți se pare prea mult și înțeleg dacă mă refuzi. Nu știu ce-o să crezi.
– N-ai cum să știi. Întreabă, odată!
– Ai putea să mă mângâi pe față?
Cu toate pregătirile, lui Daniel i se pare ciudată cerința Tatianei. Are un moment de ezitare, apoi își dă seama de datoria pe care o simte față de ea și de modul în care, în alte conjuncturi, simte că i-a greșit. Acceptă. Întinde mâna, Tatiana se apropie mai tare și o mângâie, ușor, pe față. Se întâmplă o ciudățenie. Atingând-o, simte că o cunoaște. O recunoaște? Se întâmplă un schimb la mijloc. Până mai înainte, atingerile Elenei îi părură atât de străine, în schimb acum, sentimentul e de déjà vu. O mângâie încontinuu, ușor, ea e încântată peste măsură, șiroaie de lacrimi îi apar pe față. Ea îi ia mâna de pe față și i-o mângâie, la rându-i, plângând în continuare, dar cu un zâmbet luminos pe față.
– Pentru asta am venit, de fapt.

*

Reîntâlnire familială în grădină. Voită sau nu. Trecuseră, deja, câteva zile de la vizita tulburătoare a Tatianei. Daniel se gândea la ea des. Prezența ei devenise obsesivă, dar mută. Nu discuta de ea cu Elena. Pe ei îi așteptau alte răspunsuri. Așezată, acum, alături de el, cu ochii închiși, meditând soarele cu toată ființa, Elena pare o șansă. Daniel vede asta. O atinge pe braț. Ea nu deschide ochii. Percepe doar un singur gest schițat foarte discret la marginea gurii sale. Maică-sa, Veronica, își face ”de lucru” prin grădină la brațul Irinei, cei doi fiind așezați la o măsuță mică, rotundă, în bătaia soarelui. Fiecăruia-i face bine bătaia soarelui. Veronica e fericită și agitată-n același timp, o poartă de zor pe îngrijitoare prin toată grădina. Daniel, văzând că Elena meditează intens cu razele soarelui, îi face un semn mamei. Nu-l vede. Se mișcă, nemulțumit, în scaun. Mai face un semn. Femeia e prea prinsă-n lumea ei ca să dea drumul zăvorului perceperii. În ultimă instanță, strigă la ea.
– Mamă, o să faci bătături la picioare la cât mergi astăzi! Unde te tot duci?
E desculță. Acum, maică-sa, realizează și ea că e desculță și umblă ca un copil prin grădină, în acest fel. Irina îi face, la rându-i, semne lui Daniel că n-a avut încotro, nu răzbește cu ea. Scuze mimate. După ce-și realizează goliciunea tălpilor și-și trage un pic rochia în jos, ca o școlăriță ghidușă, maică-sa-i răspunde.
– Nu vii și tu? Poate m-ajuți. Caut o plantă pentru negii lui taică-tu. Nu știu care era, una cu flori galbene, dar n-o mai găsesc. Tu vezi mai bine. Hai!
– Mai târziu, mamă. Pierd ultravioletele. Când se face umbră o vedem mai bine, acum ne intră soarele-n ochi.
Între timp, Elena-și deschide ochii, cu tot zgomotul din jur. Maică-sa delirează iar. Se simte obosită și îngrețoșată de toate spectacolele astea ieftine și nevoite. E o senzație nouă cu care se vede pusă-n față. Nu prea știe cum să scape de ea.
– Nu-i mai da apă la moară maică-ti. Nu o ajuți deloc. Parcă te-ai juca cu un cățel.
– E grădina mare.Poți găsi plante de care nici nu știai. Și e sălbatică. Asta-mi place cel mai tare. E genul ăla de grădină care-ți poate da răspunsuri. Nu te mira. Și-apoi, mai e și Irina cu ea. Poate o păcălește cu ceva asemănător.
– .. mi se pare puțin cam în plus în situația asta. Maică-ta e iremediabilă.
– Hai să o dăm afară. Și pe ea și pe Mălina și să rămânem singuri. Nu vrei?
Elena-l fixează cu privirea. E multă zbatere în ochii iei. Zbatere și dezbatere. Începe să se joace cu un șervețel de pe masă. Răsuflă adânc. Ochii ei fug de prezența lui, dar mintea se întoarce la același subiect.
– Ba vreau, Dani. Știi? Asta vreau cel mai tare. Să rămânem noi și liniștea. Noi doi. Ca la-nceput. Maică-ta e un suflet în vânt, n-ar deranja. A fost prea multă agitație în ultimul timp. Sunt extenuată. Nu vrei să vorbim despre asta?
Mingea adusă la fileu îi provoacă lui Daniel un zâmbet larg. Durerea provocată de dezgustul vorbelor ei dinaintea întâlnirii cu Tatiana persistase tot acest timp. Genul acela de durere cu gâdilături. Încă un motiv de stres diurn. Noaptea, în schimb, apărea des vocea din capul lui, care nu-i dădea pace și-i șoptea mereu eșecul.
– Ar cam fi timpul să vorbim, Elena mea. Spune-mi tot.
Elena întoarce capul pentru a observa unde e Veronica cu îngrijitoarea. Nu voia întreruperi sau martori nepoftiți. Nevăzându-le la orizont, se întoarce, cu scaun cu tot, spre Daniel. Evită să-l atingă.
– Tu cum te simți?
– Fizic? Sunt destul de bine.
– Și mental? Poți să duci?
Pentru câteva momente, Daniel are impresia că Elena-i pătrunde mintea. Nu s-ar plictisi de fel, din moment ce acolo se găsesc amalgamuri de imagini, de persoane, de imagini-persoane și invers, dar mai ales un tumult. Marele tumult. Mâncarea de zi cu zi a schizofrenicilor. Nu și a lui. Vocile care-l vizitează vin din alte zone, nestudiate încă.
– Taci! Să nu trezim momentul greșit.
– Momentul e acum. Trezește-te! Ce naiba vorbești acolo? Nu există momente greșite, există doar momente.
Pentru câteva clipe, Daniel își uită gura deschisă. Vigoarea dușului rece la care tocmai l-a supus Elena, îl lasă fără replică. Se simte incomod. Habar n-are unde duce discuția dintre ei. Ce caută de la el? Ce mai poate să-i ofere? Elena preia conducerea, iar.
– Voiai să discutăm, nu? Chit că voi ține un monolog, trebuie să-ți spun tot ce mă frământă. E prea mult și sunt prea mulți. Crede-mă! Toată situația și toată lumea care ne calcă viața privată în picioare și visurile, toate astea m-au cam adus în pragul disperării acum.
– Dar, păreai…
– Știu. Greșeala mea e că par. Nu mai vreau să par. Despre asta-i vorba! Daniel, gândește-te! La ce bun toată averea când nu reușim decât să ne împleticim prin viață? Ambii. Nu te uita așa la mine.
Daniel e total dezorientat, femeia-și iese din minți încet, dar sigur. De asta se teme cel mai tare la momentul actual. Imprevizibilul. Lipsa controlului. Lucruri care-l definesc dinspre fizic spre metafizic din ce în ce mai proeminent. Dureri, întrebări, voci.
– Nu te înțeleg, Elena. Nu te supăra.
Soția împricinatului adoptă o mină excesiv de serioasă și botoasă. După ce-și freacă ochii, puternic, continuă partea sa de pledoarie. În adâncul sufletului știe că nu are un fir roșu al propriei disertații. Tot ce simte e o nevoie usturătoare de sinceritate și de destăinuire față de el, cel în care simte că investise aproape totul. Se uită încă o dată în jur pentru a se asigura că sunt singuri și-și reia teza.
– Nici eu nu prea te înțeleg… asta spuneam. Ești conștient că, în prezent, tu ești… ca o improvizație?
Fața lui se preschimbă subit făcând trecerea de la dilemă la scandalosul revelației.
– Așa e, Daniel. Hai s-o spunem pe bune. Toți voiam ceva, tu cu ardoare, eu cu supunere, mai mult, alții cu oroare… da, oroarea aia pe care ții cu tot dinadinsul s-o vezi, deși ți-e scârbă cu toată ființa când ai de-a face cu ea, doar ca, la final, să te lauzi că ”uite, domne, am mai trăit-o și p-asta”. Ăștia, ultimii de care zic, au fost toți nemuricii din jurul tău care te-au încurajat de la distanță, fără să se gândească ce implică un asemenea pas. Eu am rămas să plătesc oalele sparte… cine altcineva? Mă-ta? A ieșit o improvizație crudă și nemeritată, regret…
Lacrimile o podidesc subit, cuprinsă de un plâns sălbatic, cu sughițuri, eliberată, Elena se ridică, furtunos, de la masă și intră înăuntru pentru câteva momente. Revine, rapid, amintindu-și, probabil, că nu e tocmai în regulă să lași o bombă cu ceas aruncată în fața partenerului. Mereu responsabilă… Daniel e învăluit într-o stare de șoc. Până să-și revină, în dreptul lor, trec Irina și maică-sa, la braț. Aceasta din urmă îi reamintește că cina urmează să fie servită curând și că i-a pregătit un griș cu lapte delicios. Mintea bătrânei rămăsese tot la statutul ei de gospodină și mamă îndatorată cu servirea pe tavă a unui trai ușor unicului său fiu. Pe lângă faptul că habar n-are ce parte a zilei e. Din nou. Neauzind nimic din ce bălmăjise maică-sa, Daniel revine, abrupt, la realitate, după un proces mental ce pare să-i fi scurtcircuitat tot ce credea el despre viață până în momentul actual.
– Nu m-am gândit la asta. Te rog, liniștește-te și iartă-mă! Recunosc. În capul meu și-n fața ochilor erau doar năzuințele mele, dar am sperat și că-ți voi oferi un trai mai bun, experiențe…
– Ți-am cerut eu asta?
– M-am gândit la tine.
– Știu…și e foarte frumos, dar nu era cazul. Era perfect așa cum era. Uite unde ești acum.
– Eu? Dar noi…
Pentru femeie e deja prea mult. Bomba explodase deja, nu mai are nimic mai mult de spus. De data asta se ridică, liniștită, de la masă. Aruncându-i o privire intensă, așează scaunul la loc. O simte. Ridică privirea. Îl bate pe umăr, îl sărută puternic, apoi pleacă.

Mihai Cotea

Scriitor debutant, mi-am publicat acest an primul meu roman, ”Vremea tornadei”, la editura Singur.
De-a lungul timpului am scris proză scurtă, eseuri, poeme, recenzii… și încă o fac… pentru că scrisul mă îmbracă și e cam frig afară…
Pe site, doresc să scriu, să învăț să scriu mai bine, să citesc proze faine, să mă bucur de experiența împărtășirii emoțiilor prin scris. Atât.