„Marină”

– Domnișoară, vă rog să vă treziți, trebuie să închidem două ore pentru curățenie.
Chelnerul o atingea ușor pe umăr și Cristina îi percepu vocea ca pe o șoaptă vătuită care abia străbătea până la ea din adâncurile unui hău imens. O gaură neagră îi înghițise pentru totdeauna memoria zilei și nopții de ieri. Își simți capul greu ca o ghiulea când îl ridică de pe masă. Nu își amintea cum ajunsese acolo. Se uită în tavanul decorat cu plase de pescuit și stele de mare, la mica scenă cufundată în semiîntuneric după stingerea lămpilor cu abajururi de răchită, apoi roti ochii spre stânga să-și privească ceasul și atunci observă că nu îl mai avea la mână. Superbul ceas „Cartier” cadou de Crăciun de la mama ei. Abia când pipăi spătarul scaunului după geantă, observă că nu o mai avea și simți o gheară ascuțită în inimă.
– Mi-au furat geanta. N-ați observat nimic? îl întrebă cuprinsă de panică.
– Nu, îmi pare rău. S-a perindat o groază de lume azi noapte pe aici.
Se ridică mașinal și ceru să vorbească cu șeful localului, dar o amețeală puternică o țintui la loc pe scaun.
– Nu este acum. Vă pot da telefonul lui, dar nu știu cu ce v-ar putea ajuta.
– Telefonul! Buletinul! Banii! Mi s-a furat tot, chiar și ceasul de la mână și nimeni nu a văzut nimic?
– Mă duc să vă fac o limonadă să vă reveniți. Uitați, luați telefonul meu dacă doriți să sunați pe cineva, îi spuse el amabil.
– Da, mulțumesc.
Noroc că știa pe dinafară numărul maică-sii. „Apelatul nu răspunde”. Mai știa și numărul soră-sii, o sună și pe ea, dar nu avea semnal. Parcă îi spusese că pleacă la munte. Bău pe nerăsuflate limonada care avea un gust teribil de amar, dar se simți un pic înviorată de la aroma frunzelor de mentă. Cum naiba știu că soră-mea e la munte, dar habar nu am ce am făcut ieri?
– Pot reveni mai încolo să mai încerc să sun pe cineva?
– Sigur că da, îmi pare sincer rău, domnișoară. Eu sunt aici, chiar dacă e închis acum. Veniți pe la bucătărie și mă găsiți.
Trebuia să-și limpezească gândurile. Bine că măcar știa câteva numere de telefon, dar tot nu-și dădea seama cum ajunsese aici. Încercă să-și amintească cu cine venise în Vamă, știa că sosiseră cu două mașini într-un grup aproape necunoscut, prietenii unor prieteni care mai aveau un loc liber, dar nu-și mai amintea numele și chipurile lor. Făcu câțiva pași spre plajă. Simți o amețeală puternică și o senzație de vomă. Se așeză direct pe nisip răscolindu-și mintea „cu cine am venit în Vamă? unde ne-am cazat?” Dacă dau de maică-mea, cum îi spun? Mai ales că am pierdut și cadoul de la ea, ceasul superb cu cadran dreptunghiular la care știa cât de mult visasem. Îmi amintesc cum i s-a luminat fața și zâmbetul ei când am deschis cutia… Niciodată nu fusese mai îngrozită ca acum. Ei da, fumase în disperare iarbă, băuse, apoi prizase ceva și mai tare, naiba știe ce, că totul fusese la grămadă, deși își jurase acum un an că nu va mai face asta niciodată. Maică-sa habar nu avea. Nu ar fi înțeles că pur și simplu a vrut să încerce ceva nou și să evadeze din sluțenia prezentului după divorțul lor, pe care amândoi încercaseră să i-l explice cât mai prietenos și mai filozofic cu putință. Erau bune prietene și discutau despre orice, dar era sigură că dacă i-ar fi spus așa ceva ar fi intrat în panică, s-ar fi isterizat și ar fi refuzat să o înțeleagă. Ar fi urmat predici plictisitoare și interminabile. Ea o încurajase și îi fusese alături când aflase, rugând-o să se aranjeze, să se îngrijească chiar mai mult ca înainte, să-și cumpere o garderobă nouă, să-și schimbe pieptănătura, să iasă cu prietenele mai des în oraș. Un timp chiar refuzase să mai vorbească cu taică-su. Se ținuse tare pentru maică-sa, știuse foarte bine să disimuleze și să nu-și arate disperarea, dar nu se mai simțise niciodată atât de nefericită.
Ultima secvență din mintea ei despre noaptea trecută era un mare foc pe malul mării, în jurul căruia dansaseră ca nebunii. Siluetele continuau să rămână fără chip. Am creierul varză. Totul e să nu intru în panică. Închise ochii și cu capul în palme încercă să se concentreze, scrutând bezna și căutând frânturi de imagini. Dansul ritmat, strigătele , sticla de coniac care mergea din mână în mână, fete și băieți bâțâindu-se și urlând laolaltă. Trebuia să o ia sistematic, să refacă „filmul” încercând să răspundă pe rând la fiecare întrebare. Unde a dormit? Când s-a trezit? Ce a mâncat de dimineață? Cu cine? Ce a mai făcut înainte de momentul focului de tabără? Da, își amintea totuși ceva. Se plimba singură pe plajă și era tot în rochia asta albă de borangic care acum e mototolită și pătată de cafea. Își ținea sandalele în mână și călca apăsat rotindu-se încercând să marcheze cu pașii ei pe mal semnul infinitului. Marea era verde și soarele apărea fugar dintr-o ușoară pâclă. Cât să fi fost ceasul? Da, da, se uitase la ceas atunci și era cinci după amiaza, ora când pescărușii se rotesc cu țipete ascuțite și aterizează greoi pe plajă căutând resturi. Chiar atunci îl zărise. Intuise fără să știe de ce, că o privise fix tot timpul cât se rotise pe mal încercând să descrie acel opt stupid cu urmele pașilor ei. În secunda când trecuse pe lângă el, (cel puțin așa avusese impresia că fusese o secundă, dar tot atât de bine putuse să fi rămas încremenită acolo o oră, sau chiar mai mult) părea concentrat asupra șevaletului, iar ea îl analizase cu coada ochiului, cu toate că se prefăcuse că nu-l vede și trecuse mai departe cu ochii adânciți în largul mării. Deși fusese o mișcare de prefăcută cochetărie și nu intenționase să privească marea, acum își amintea clar linia indigo a orizontului și vaporul alb cum se pierdea tot mai mult dincolo de ea, din ce în ce mai mic. La început crezuse că se filmează, atât de ciudată părea prezența pictorului acolo cu șevaletul pe malul mării. Observase că are părul ușor ondulat și încărunțit la tâmple, ochii negri, pătrunzători. Să fi avut în jur de patruzeci și ceva de ani, un bătrân interesant, se gândise zâmbind. O înnebunea gândul că își amintea amănunțit acea întâlnire fugară cu un străin pe malul mării și restul era beznă – oamenii cu care venise aici și cu care petrecuse i se șterseseră din minte. Ah , da, acum își amintea că se glumise pe seama rochiei ei. Prea fină, prea pretențioasă pentru vamă. Dar așa e ea romantică. Niciodată nu i-au plăcut blugii sfâșiați și tricourile cu mesaj. Mereu i se reproșează că e prea elegantă. Ea e de părere că se îmbracă simplu, dar frumos, iubește mătasea naturală, materialele fluide și apreciază lucrurile de valoare. I se păruse că rochia asta era cea mai potrivită pentru mare. Nu venise cu ceasul Cartier ca să epateze, ci pur și simplu pentru că și-l dorise atât de mult și ținea la cadoul de la mama ei de care nu se despărțea niciodată. Un timp chiar dormise cu el la mână. Cât de praf trebuie să fi fost dacă cineva azi noapte i-a desfăcut cureaua și pur și simplu i l-a luat. Dar chiar nimeni nu fusese de față? Poate îi fusese subtilizat în timpul dansului de pe plajă înainte să ajungă în local. Era exclus să îl fi pierdut. Cureaua fină de piele bordeaux, pe care nici acum nu-i venea să creadă că nu o mai vede pe mâna ei avea și o chestie de siguranță peste cataramă în cazul în care s-ar fi desfăcut accidental. Își mai aminti că în dimineața aceea se trezise foarte bine dispusă și ceruse ceai la micul dejun în loc de cafea, dar unde naiba dormise? La cort, la gazdă, la pensiune? Ar fi culmea să ia la rând acum toate gazdele la care se cazase de-a lungul anilor. Și pe urmă ce să spună? Stau cumva la dumneavoastră? Penibil. Absurd. Poate dacă s-ar plimba și ar da o raită prin toată Vama și-ar aminti, dar se simte mult prea slăbită. Doamne, chestia asta chiar omoară neuronii! Dar așa cum îmi spunea tata, trebuie să fiu tare în orice situație, să nu-mi pierd cumpătul și să mă gândesc la posibile soluții chiar atunci când totul pare fără ieșire. Îi veniră lacrimi în ochi. Abia acum realiză cât de mult îl iubește și pe el. Cu toate că îi frânsese inima și o făcuse să se simtă aproape orfană când venise să le spună că iubita lui e însărcinată. Auzi, iubita lui. De fapt el nu o numise așa, ci doar îi spusese simplu pe nume, Roxana. Și ce gust amar când aflase că e cu un an mai mică decât ea. Oribil. Își aminti că taică-su o învățase să nu judece niciodată pe nimeni și cum se gândise când îi spusese asta că e un om cu totul special, dar acum vedea altfel lucrurile și chiar îi era imposibil să nu îl judece. Prima dată se lăsase antrenată în chestia asta cu hașișul la o petrecere, chiar în săptămâna când se pronunțase divorțul lor. Perechea perfectă admirată de toți prietenii, directoarea celei mai renumite galerii de artă din București și arhitectul care lucrase la catalogarea și refacerea monumentelor istorice interbelice, cu două fete reușite pe care le răsfățaseră, dar le crescuseră frumos, cu iubire și devotament, un pic poate după moda veche, soră-sa absolventă de drept, ea studentă la arhitectură. O familie unită care trăia în deplină armonie. Fuseseră întotdeauna sprijinite, dar și îndemnate să-și aleagă singure calea. Din personalitatea lor se vedea că părinții le inoculaseră respectul pentru principii, încrederea în forțele proprii , politețea firească pornită din inimă și grija pentru cel de lângă tine. Dar nimic din toate acestea nu mai contau acum în cuplul cândva indestructibil. Povestea clasică – o iubită care semăna cu maică-sa în tinerețe și care mai avusese și tupeul să rămână însărcinată. Dezgustător. Și atunci evadase în lumea aceea unde imaginația zburdă și te ridici în al nouălea cer, dar cu fiecare „zbor” te prăbușești tot mai adânc. Stările de depresie sunt din ce în ce mai groaznice, și la câteva zile după te simți un mort viu, un fel de zombi. Acum nici nu mai era sigură că trecuse doar o zi. Nici nu știa ce dată e azi, sau ce zi a săptămânii. Ar fi fost ridicol să întrebe pe cineva. Să nu uite să afle asta când îi va cere din nou telefonul chelnerului. Dintr-o dată își aminti că cineva îi spusese despre cureaua ceasului că are nuanța vinului de Burgundia pe pielea ei atât de albă care nu apucase încă să se bronzeze. Parcă îi sărutase mâna.. Dar nu, era aproape sigură că ceasul și geanta i se furaseră în local. Nu va mai veni niciodată în jegul ăsta de Vamă. Își luă inima în dinți și încercă să se ridice. Amețeala nu mai era atât de puternică. Se scutură de nisip și se întoarse la intrarea laterală a bucătăriei, așa cum îi spusese chelnerul. El era afară și fuma. Îi întinse telefonul spunându-i:
– Mă găsiți înăuntru.
Se gândi că era un băiat drăguț, probabil vreun student care lucra sezonier. De data aceasta îi răspunse maică-sa:
– Alo, dumneavoastră m-ați mai sunat pentru confirmarea comenzii?
– Nu mamă, stai puțin, nu te panica. Sunt eu, Cristina. Mi s-a furat geanta cu telefonul și cu tot. Nu avu încă curajul să spună nimic despre ceas.
– Doamne, unde ești cazată? Vin la tine.
– E o poveste mai lungă. Dacă vii, te aștept pe plajă la El Comandante. Dar să știi că nu mă mișc de acolo. Acum te sun de pe telefonul unui chelner. Cred că ajungi în cel mult cinci ore.
– Chiar mai repede. E luni. Nu cred să fie prea aglomerat spre mare. Cristina, ești bine? Ce s-a întâmplat? Unde sunt prietenii tăi? De ce nu te întorci cu ei? Unde e băiatul ăla, Grig? Ai anunțat poliția?
– E complicat. O să-ți povestesc. Ne-am certat.
– Păi și unde ai bagajele?
– Nu știu. Trebuie să-i dau telefonul omului. Te aștept la El Comandante. Pa.
O luă pe malul mării îndreptându-se spre bar. Grig. Tot nu-i vedea chipul, dar da, parcă el organizase totul. Fuseseră două mașini. El conducea o Toyota veche, argintie. Pentru un moment parcă îi mai veni inima la loc. Își aminti că acolo începuseră să bea și dansaseră prima oară înainte de focul de pe plajă, în lumina aia fovistă scăldați cu toții într-un verde fosforescent. Steagul roșu cu Che Guevara fluturând în briza nopții luminat intermitent, ca un tăcut semn de aprobare. Aveți verde. Dezlănțuiți-vă. Fiți rebeli. Acum privindu-l atent în lumina dimineții, pe măsură ce se apropia i se păru în ciuda pânzei ușor ponosite, că privirea lui hipnotică semăna izbitor cu cea a pictorului și simți un fior de spaimă. Dacă pictorul nici nu existase de fapt și era doar o imagine întipărită în mintea ei clișeic, fragment obsedant și înșelător din caruselul satanic al acelui univers distorsionat, precum un ciob de sticlă rămas înfipt adânc în piele? Nu, nu, doar îl privise cu coada ochiului în timp ce vaporul alb se pierdea în zare devenind tot mai mic, până nu mai era decât un punct, numai că atunci nu realizase izbitoarea asemănare.
Se așeză pe esplanada de lemn ascultând valurile. Se gândi că poate dacă încearcă să se detașeze și nu se mai concentrează atât de tare își va reaminti în cele din urmă totul. Plaja era pustie în lumina blândă de început de toamnă. Atunci îi zări și alergă spre mal cuprinsă de o fericire fără margini. Delfinii săreau ridicându-se deasupra valurilor, se cufundau în apă pentru a reapărea aproape în aceeași clipă, parcă desenând arabescuri în aer cu o grație aproape nepământeană. Păreau aproape albaștri. În clipa aceea parcă îi transmiseseră o ciudată vioiciune, de parcă ar fi fost în două locuri deodată și pe mal, dar și acolo în valuri, cu ei. Nu avea să uite niciodată bucuria aceea imensă pe care a simțit-o înainte ca ei să dispară foarte repede în larg.
Au trecut două luni de când văzuse delfinii și hotărâse din toată inima că nu mai dorea să-și amintească nimic despre noaptea aceea. Acel Grig sunase, îi trimisese și mesaje cu niște scuze, cu o poveste pe care nici nu se obosise să o asculte, pentru că nu avea de gând să se mai vadă vreodată cu careva din grupul ăla, chiar dacă cu timpul își amintise în mare parte ce se întâmplase. Putea fi și mult mai rău, dar oamenii te dezamăgesc numai dacă ai așteptări de la ei, ori acum știa că asta e cea mai mare prostie. Ce să mai spere de la alții când se simțise trădată de propriul ei tată?
E o zi de iarnă cu cer sticlos și soare cu dinți. Are întâlnire cu mama ei la galerie, să vadă noua expoziție. Îi zărește prin geamul vitrinei silueta frumoasă și elegantă. Stă de vorbă cu doi domni. Cristina intră, îi face un semn discret și începe să privească lucrările. Este o expoziție individuală. Își dă seama că nu a privit atent afișul de la intrare și iese din nou să vadă cum se numește pictorul. Expoziția Alex Vernescu „Miraje”. Rămâne locului încremenită. Cap de afiș „Marină”. Se înroșește până în vârful urechilor și intră din nou căutând febril lucrarea. Este de dimensiuni medii, expusă singură pe peretele din dreapta. Fata cu plete negre-albăstrui și rochie albă diafană se plimbă desculță pe mal cu sandalele în mână și pare că are reflexe violet în ochii strălucitori privind dezinvolt marea. Fără albul orbitor și transparența rochiei ca o pată de lumină, silueta ei pare gata să se piardă în tonurile verzui cenușii de cer și nisip care o înconjoară. Verdele mării are o nuanță un pic mai întunecată ca atunci. Aici cu crestele înspumate ale valurilor, penelul pare să se fi jucat cel mai mult, în tușe puternice. Toate celelalte lucrări sunt abstracte, cel mult semi-figurative. Le trece în revistă din politețe, oprindu-se când la una, când la alta,
– Cristina, ce-ai rămas pironită acolo? Vino să te prezint.
Cei doi domni se întoarseră spre ea:
– Fiica mea, Alex Vernescu. Pe Geo îl cunoști deja.
Când el îi strânse mâna cu un zâmbet cald, dar protocolar, văzu o fracțiune de secundă fluturându-i în fața ochilor steagul de la El Comandante. Deci nu se înșelase, asemănarea era evidentă. Dar nu asta o frapă cel mai mult. Îngăimă repede ceva politicos și se întoarse să privească lucrarea din nou, ca să se convingă.
În fundal, dar mai aproape decât mica siluetă a vaporului alb, se distingea în larg, abia schițat, un banc jucăuș de delfini.

Daniela Albu

Poetă şi prozatoare. 2002 – „Părintele Ioan”, nuvele, editura Dacia, 2007- „Petru şi Pavel-între lumi”, roman, 2009 – Premiul pentru proză al Festivalului Lucian Blaga, reeditarea romanului „Petru şi Pavel – între lumi, cu o copertă de Dalia Bialcovski, 2014 -„The Orange Dress”, short stories, FeedARread, UK . Poezie: 1993 – „Catrene din deşert”, ed. Steady Promotion, 2011- „Miniaturi pariziene/Miniatures parisiennes, ediţie bilingvă, traducere în limba franceză Claude Dignoire, grafică Dalia Bialcovkski, editura Eikon, 2011 (volum prezent la Salon du livre, Paris, 2013), 2014 – Premiul pentru poezie al editurii Insiprescu şi al grupului cultural Cervantes/Inspirescu , 2014 – „The Soul’s Unseen Orchids”, poems, FeedARread, UK, 2015 – „Citadini şi levantini”, volumul premiat de editura Inspirescu;
Co-autoare antologiile de eseuri 2010 – „Cele patru dimensiuni ale feminităţii româneşti”, ed. Pro Universitaria, Neverland, 2011- „Forţa politică a femeii”, ed. Polirom: poeme în antologiile editurii ArtCreativ 2015- „Preludii pentru fluturi”, „Femeile cu flori roşii în păr”, 2016 – „Timpul pietrelor preţioase”şi în antologia „Aripi de zăpadă” a editurii LifeArt. Membră a societăţii române de Haiku, 2016 Romanian American Anthology Haibun „Travelers through Seasons”(co-author).
2017 „Cearcănele verii” volum de poeme colecţia Miraje, editura Art Creativ