Conștientă de farmecul ei, Cristina își ridică un pic mai sus rochia vaporoasă ca să i se vadă mai bine piciorul bronzat. Tipul ăsta o intriga, simțea instinctiv nevoia de a-i atrage atenția asupra ei. Oare de ce? Îl întâlnise la expoziția lui personală – „Miraje” din București la o galerie unde mama ei organizase vernisajul și tot ea le făcuse prezentările. Aflase că se numește Alex Vernescu, îi zâmbise ușor complice, iar el se arătase destul de indiferent. Acolo ea văzuse lucrarea „Marină” care era și pe afișul de la intrare și în care se recunoscuse în rochia albă, o pată de lumină puternică pe fundalul verde închis al mării, deși chipul ei era mai mult sugerat, fiindcă avea capul întors într-o parte.
De fapt nu la galerie se văzuseră pentru prima oară. Își aminti tresărind și simțind un fior rece, de parcă ar fi călcat pe un șarpe, vara aceea groaznică, barul El Comandante, gașca nebună din care nu reușea să mai reconstituie niciun chip. Oricât încercase să își amintească ceva, se perindau în mintea ei într-o cavalcadă de marionete decapitate. Nici măcar acum după un an nu reușea să reconstituie toate figurile. Vedea în flashuri doar că o sticlă de coniac trecuse din mână în mână și că „fumaseră”, amestecat ce aveau unul și altul, apoi prizaseră ceva și mai tare. Totul fusese la grămadă. La un moment dat se ridicase un pic amețită și trecuse pe lângă pictorul care lucra concentrat ca și acum. Îl studiase cu coada ochiului lucrând aplecat deasupra șevaletului în timp ce ea se prefăcea că privește marea care nu era chiar atât de verzuie cum avea să o înfățișeze el în tablou, deși se cam înnorase.Văzuse un vapor alb cum se face tot mai mic pierzându-se dincolo de linia orizontului și asta era tot. Doar atât își amintea. Își spusese atunci că e un bătrân interesant de vreo patruzeci și ceva de ani care arăta destul de bine cu părul ușor ondulat încărunțit la tâmple și cu o privire atât de pătrunzătoare, încât în secunda cât o privise nici măcar nu își dăduse seama ce culoare aveau ochii lui. Pe urmă observase că îi dispăruse de la mână ceasul „Cartier” cadou de Crăciun de la mama ei, așa cum și-l dorise cu cadranul mic și elegant dreptunghiular și cureaua vișinie din piele care îi plăcuse atât de mult. Îi stăruia vag impresia că cineva, parcă îi sărutase mâna, dar tot o siluetă fără chip. Pe urmă se pare că gașca colindase din bar în bar, iar ea se trezise la răsăritul soarelui, singură într-unul din ele, cu capul pe masă greu ca un bolovan în care parcă bubuiau mii de bombe. Nici acum nu știe de ce nimeni nu o dăduse afară sau nu încercase să o ajute în noaptea aceea. Noroc că totuși chelnerul simpatic care o trezise îi împrumutase telefonul lui, după ce îi spusese cu lacrimi în ochi că nu mai are geanta cu buletinul, cardul și banii.
Crezuse că nu va mai veni în viața ei în Vamă, dar acum e cu totul altceva, fiindcă a venit pentru logodna soră-si Irina cu Alin, care va avea loc în weekend într-un cadru restrâns. Cu drogurile a terminat pentru totdeauna ca și cu prieteniile întâmplătoare. Luase hotărârea în dimineața aceea, rămasă fără bani și fără acte, când după ce o sunase de pe telefonul chelnerului, își aștepta mama să vină să o ia cu mașina. Îi dăduse întâlnire la El Comandate și se așezase pe esplanada de lemn privind marea. Atunci simțise o bucurie nemăsurată când se ivise ca prin farmec bancul acela de delfini care săreau deasupra valurilor, se cufundau și reapăreau într-un dans jucăuș de o grație nepământeană. În lumina acelei dimineți nefericite, privindu-i de pe mal i se păruseră albaștri și înainte ca ei să dispară cu repeziciune în larg, se simțise cuprinsă de o putere și o vitalitate inexplicabile, de parcă ar fi fost și ea acolo în valuri cu ei. Atunci se gândise că viața e prea frumoasă ca să își bată joc de ea, că dacă ar fi comunicat mai bine cu maică-sa și i-ar fi spus unde și cu cine pleacă ar fi putut reconstitui mai repede, fie și parțial acea noapte de coșmar. Doar după ce își luase un nou telefon recuperându-și numărul primise un mesaj de la un anume Grig care bălmăjea niște scuze și își amintise vag că era prietenul prietenei unei cunoștințe sporadice, că parcă el îi sărutase mâna înainte să îi dispară ceasul, dar oricum nu mai vroia să aibă de a face cu ei, așa că nu răspunsese la mesaj. Pentru ea vor rămâne întotdeauna niște oameni fără chip.
Dar uite că de parcă nu se scursese un an întreg de atunci, pictorul este și acum în același loc și o studiază pe furiș, sau cel puțin așa i se pare ei. Și e la fel de înnorat ca în ziua aceea, numai că acum nu mai e toamnă, ci doar o zi de vară capricioasă. Dintr-o dată se gândi că în ciuda „bătrâneții” lui e destul de atrăgător. De fapt îl plăcuse și când se întâlniseră la galerie, dar fusese deranjată de aerul lui indiferent. De data aceasta ea nu mai era în alb, purta o rochie de mătase verde mentă cu bretele legate în funde. Materialul fluid se unduia cu fiecare mișcare a trupului. Știa că îi complimentează tenul alb și ochii cenușiu-verzui. Când ea se așezase pe șezlong la câțiva metri distanță, el ridicase ochii de pe șevalet și înclinase ușor capul în semn de salut. O recunoscuse, sau era un simplu gest galant ? Îi privi brațul bronzat conducând cu precizie mâna care părea să facă corp comun cu penelul, degetele lungi și suple de pianist, gâtul care rămânea zvelt chiar și cum stătea așa aplecat. Deși nu foarte înalt, e bine făcut, iar privirea aia pătrunzătoare o emoționează inexplicabil. Cine știe ? Poate că e pe cale să se îndrăgostească de el. Are un aer atât de bărbătesc și bărbații mai în vârstă știu întotdeauna cum să se poarte cu o femeie…Începu să îl caute pe facebook și pe instagram, nu avea conturi, găsi doar pe google articole despre expoziții și fotografii cu lucrările lui. Puse telefonul înapoi în traista de plajă. Până la urmă își va lua inima în dinți și se va duce la el să-i vorbească. Sunt atâtea femei fericite pe lumea asta care au luat ele inițiativa. De ce nu?
În timp ce picta contopirea mării cu cerul și norii negrii care se apropiau, într-o compoziție semi abstractă, Alex Vernescu o studia pe Cristina cu coada ochiului gândindu-se cât e de „pictabilă” fata asta. Ei îi datora succesul pe care îl repurtase cu lucrarea „Marină” care se vânduse pentru o sumă neașteptat de mare. Păr negru albăstrui, ochi ciudați care devin de un verde intens când privește marea. Păcat că o cunoaște atât de bine pe mama ei, altfel i-ar fi propus să îi pozeze nud și ar fi făcut o serie întreagă, acum când trupul ei tânăr este în splendoarea lui și timpul nu și-a început încă lucrarea perfidă, poate va face burtă, sau gușă, va avea celulită, i se vor lăți șoldurile, deși judecând după mamă, este posibil să se mențină destul de bine și la maturitate. Dar nici nu poate fi vorba, fiindcă maică-sa ar fi cu siguranță scandalizată de o astfel de propunere. De la foarte „pictabilă” la muză e doar un pas. I-ar place să fie muza lui. Are ceva botticellian cu ochii ei engimatici – poate tocmai pentru că e la vârsta când nu știe exact ce vrea – și mersul grațios. Frumusețea ei delicată și naturală îl inspiră și s-a dovedit că mai e și aducătoare de noroc.
Cristina se ridică alene într-un cot de pe șezlong și se întoarse spre pictor cu un aer provocator, prefăcându-se că privește în depărtare. În mintea ei încolți un mic plan de atac. Se gândi că se va ridica alene, se va duce să își înmoaie tălpile în mare, va culege câteva scoici, le va înșira pe șezlong admirându-le și pe urmă se va îndrepta spre el hotărâtă, dar fără niciun pic de grabă și îi va vorbi. Dar puțin mai încolo, pentru că din poziția asta acum îl poate vedea atât de bine și dacă poate să stea așa un timp întoarsă spre el, va îndrăzni și să se apropie și să îl privească în ochi.
Tocmai când se gândea să se ridice, văzu îndreptându-se spre ei un bărbat foarte bronzat, ceva mai în vârstă decât Alex, dar frumos. Se gândi că are ceva din actorul ăla italian Mastroianni.
– Am venit să te revigorez, spuse și așeză două doze aburinde de bere pe măsuța de plastic dintre șezlongurile lângă care pictorul își instalase șevaletul.
Apoi se apropie de Alex care se oprise din pictat ridicându-se de pe micul lui scaun pliant și îl luă ușor pe după gât. Atunci Cristinei îi fu dat să vadă cel mai pasional și înflăcărat sărut de parcă totul dispăruse din jurul lor și fiecare dintre cei doi bărbați încercau să-și depășească limitele trupului în drum spre unul singur, închizându-se în sfera aceea din vremurile de demult, despre care Platon ne spune că vorbea Aristofan.
Poetă şi prozatoare. 2002 – „Părintele Ioan”, nuvele, editura Dacia, 2007- „Petru şi Pavel-între lumi”, roman, 2009 – Premiul pentru proză al Festivalului Lucian Blaga, reeditarea romanului „Petru şi Pavel – între lumi, cu o copertă de Dalia Bialcovski, 2014 -„The Orange Dress”, short stories, FeedARread, UK . Poezie: 1993 – „Catrene din deşert”, ed. Steady Promotion, 2011- „Miniaturi pariziene/Miniatures parisiennes, ediţie bilingvă, traducere în limba franceză Claude Dignoire, grafică Dalia Bialcovkski, editura Eikon, 2011 (volum prezent la Salon du livre, Paris, 2013), 2014 – Premiul pentru poezie al editurii Insiprescu şi al grupului cultural Cervantes/Inspirescu , 2014 – „The Soul’s Unseen Orchids”, poems, FeedARread, UK, 2015 – „Citadini şi levantini”, volumul premiat de editura Inspirescu;
Co-autoare antologiile de eseuri 2010 – „Cele patru dimensiuni ale feminităţii româneşti”, ed. Pro Universitaria, Neverland, 2011- „Forţa politică a femeii”, ed. Polirom: poeme în antologiile editurii ArtCreativ 2015- „Preludii pentru fluturi”, „Femeile cu flori roşii în păr”, 2016 – „Timpul pietrelor preţioase”şi în antologia „Aripi de zăpadă” a editurii LifeArt. Membră a societăţii române de Haiku, 2016 Romanian American Anthology Haibun „Travelers through Seasons”(co-author).
2017 „Cearcănele verii” volum de poeme colecţia Miraje, editura Art Creativ
Foarte bine sugerate personajele! Mi-a plăcut proza, iar finalul în mod deosebit!
Orice alt final nu ar fi fost la înălțimea textului!
Felicitări!
Mulțumesc,Maria.