În timp ce în casa doamnei Nadia cei doi vecini stăteau, atât de absorbiți de poveștile celuilalt, la taclale, pe când afară ploaia iarăși se oprise, norii râzându-și în barba de vapori de apă de noua festă jucată speciei umane, sufletele muncitorești ale acestui Stat democrat pe care l-am tot menționat în povestea noastră drept o entitate ambiguă și distantă, aflându-se la cină în confortul bucătăriei de acasă, dădeau televizoarele mai tare pentru a auzi mai bine ultima știre a momentului. Tații impuneau liniște privindu-i crâncen pe fii, pe când mamele se foloseau de cuvinte la prima vedere mai împăciuitoare, Mark, închideți pliscul, că ți-l cos! Câinii sau pisicile care se milogeau după resturi de la cina stăpânilor erau împinși, respectiv împinse de sub mese cu vârfurile picioarelor, trebuind în mod regretabil să miaune ori să schelălăie în altă parte. Cine nu înțelegea imediat ordinul era bruscat fulgerător, încât trebuia să se retragă într-un colț cu lacrimile șiroindu-i de-a lungul obrajilor.
Să ne înțelegem personajele episodice care vor apărea în acest capitol, nu pot fi decât arțăgoase, situația nu e deloc îmbucurătoare, au muncit toată ziua și s-au întors fără vlagă, abia dacă mai sunt în stare să întindă masa și să mestece, norocoși că nu cad lați pe holuri sau nu confundă casele de atâta oboseală. Abia ajunși, trebuie să-și pregătească de mâncare pentru cină și prânzul pentru ziua următoare de muncă, să facă un duș relaxant, curățenie prin casă, du gunoiul, spală vasele, televizorul merge pe fundal în continuu, apare animalul de companie în bucătărie gudurându-se, vocea prezentatoarei telejurnalului de seară urmează un ritm sacadat și deranjant, apare copilul, Mama, tata, azi la grădiniță am desenat asta și cu asta, familia noastră ținându-se de mână, mirosul creioanelor cerate intră în nări și amintește de copilărie, reportajul de la telejurnal arată protestatari cu bannere albe pe care este scris cu litere mari JOS GUVERNUL, JOS PREMIERUL, copilul întreabă, Mama, tata, de ce oamenii n-au coadă? E un copil curios, dacă nu i se răspunde acum cine știe când va mai avea ocazia să întrebe și pe cine, în fond, face parte din educația lui. Un moment însă, un răspuns la această întrebare are nevoie de o explicație mai amplă, care ar aduce în ecuație religia și știința, Dumnezeu, Darwin și evoluția, pe când la televizor se întrevede un banner pe care este scris JOS LABELE DE PE ART. 81. Explicația pentru copil e amânată, telecomanda apucată, protestatarii avansează, sunt doi bărbați și o femeie ținând un copil în brațe, unul dintre bărbați are o geacă pe umăr și, cu mâna în buzunarul salopetei de lucru, privește direct spre obiectivul camerei de filmat, pe când celălalt privește undeva spre dreapta, cu mâna circumspect sub cămașă, de parcă ar ține ascuns acolo un pistol. Copilul nu se lasă cu una cu două, e încăpățânat, Și de ce, repetă el întrebarea, de ce, mama, n-ai coadă, Mark, se oțărăște mama deodată, închide-ți pliscul, că ți-l cos! Câinele abandonează bucătăria fără să fie nevoie de șutul tatălui, așa că un picior de bărbat se retrage bonom dintr-o misiune agresivă. Copilul a început să plângă luând urma câinelui, din care cauză a luat-o prost și a dat cu fruntea de tocul ușii înainte să treacă de ea, a căzut în fund și a început să plângă și mai tare.
Traumatizanta scenă se petrece în casa unor necunoscuți ale căror nume necunoscute nu vor apărea în această lucrare. Cu toate acestea, putem să le dezvăluim măcar poziția socială, sunt soț și soție și lucrează ambii într-o fabrică de biciclete. El ridică bicicletele deja asamblate și le așază în cutiile de carton în care vor fi transportate către depozitul care se va ocupa cu distribuția, ea lipește etichete pe cadrele acelorași biciclete, înainte ca acestea să ajungă la el. Meseriile muncitorilor noștri le asigură traiul zilnic, plătirea chiriei, a întreținerii, a grădiniței fiului, costurile de îngrijire a câinelui, rata la mașină, asigurarea și benzina, rata la televizorul 4K, frigider, cuptor cu microunde, cuptor simplu. Iar dacă unii au început să fie îngrijorați de soarta lor, de spatele tot mai încovoiat de poveri apăsătoare (în ciuda golirii tot mai substanțiale a portofelelor), ei bine, să afle că au tot dreptul să o facă, pentru că deși prețul alimentelor și aparaturii și facturilor este în creștere, salariile lor nu sunt, și ar mai fi nevoie de o sumă minusculă cheltuită lunar (de exemplu, ne cerem scuze pentru pesimism, un membru al familiei care se îmbolnăvește) pentru a depăși limita dintre trai decent și probleme economice.
Dar să nu ne fie milă de ei înainte de vreme, de aceste personaje care au doar rolul, în acest punct al povestirii, de a ilustra reacția cetățeanului de rând la noua modificare a legilor introdusă (pe gât, spun unii) din vrerea și ambiția excelenței sale, domnul prim-ministru. Acesta din urmă, după consultări îndelungate cu cercul de consilieri ai partidului din care face parte, cu economiști și chiar (surprinzător de-a dreptul!) sindicaliști, a decis să schimbe nițel textul uneia dintre legile muncii. O modificare, a tot explicat el de câteva săptămâni încoace de când, odată cu ultima ploaie torențială ce s-a abătut peste capitala acestui Stat, l-a trăsnit excelenta idee, care se vrea a fi introdusă în folosul cetățeanului. Gurile rele însă (mereu pregătite să afirme ce altceva decât răutăți?) spuneau, ba chiar (oroare!) dădeau publicității, că pe la sediul guvernului au fost văzuți trecând, în zilele premergătoare introducerii reformei, bancheri, deținători ai unor companii cu greutate pe piața internațională, directori mass-media, interlopi, reprezentanți ai bisericii, o ghicitoare, un stol de vulturi (care, totuși, nu intrase în cabinetul prim-ministrului, ci se oprise pe acoperiș admirând priveliștea din fața clădirii timp de mai multe ore). Apoi, continuau gurile rele, care sunt de-a dreptul josnice atunci când le este permis să se exprime, dacă modificarea legii era în folosul cetățeanului, de ce acesta din urmă nu fusese întrebat? Oare nu știe cetățeanul ce e mai bine pentru el? Și de ce schimbarea avusese loc peste noapte? Cu alte cuvinte, profitând de puținele ore în care își odihnesc oasele epuizate de muncă, mușchii durerânzi, pleoapele lipite de oboseală… ministrul muncii și prim-ministrul, mișelește, în cârdășie cu băncile și industriașii, cu preoții și șmenarii, aplicând la literă proverbul celui care-și face parte împărțind, îi ușurează de drepturi pe bieții, turmentații cetățeni. După o noapte în care guvernarea nu a dormit, sfidător și cu mare nesimțire (am citat aici cuvintele unuia dintre protestatari, rostite pe un ton deloc împăciuitor) domnul ministru al muncii afirma că s-a făcut voia poporului. Întrebat de reporterii care îi luau interviu la care popor se referă, același ministru a răspuns imediat că la al său, Dar ce ne puteți spune despre sutele de mii de protestatari, au întrebat ei, Ah, la aceia vă referiți, spusese ministrul cu un gest de lehamite, niște destabilizatori sociali care nu înțeleg cum funcționează politica!
Pentru că nu avem pregătirea juridică necesară și nici prieteni experți care să ne ajute la nevoie, ceea ce nu înseamnă că nu înțelegem, ci doar că s-ar putea ca explicația să nu fie pe măsura sau la înălțimea subiectului, ne vom limita la descrierea efectelor imediate ale acestei schimbări a legii asupra populației lucrătoare a statului nostru, plecând de la cea mai importantă dintre ele, anume pierderea oricărei certitudini cu privire la durata contractului de muncă. Unde până mai ieri (noapte) un contract pe o perioadă de timp nedeterminată asigura, cel puțin în principiu, continuitatea la locul de muncă, din dimineața anunțării modificării legii orice angajat putea fi concediat oricând fără să mai existe vreo obligație de justificare a demiterii din partea angajatorului. Obținută prin eliminarea articolului 81 din Codul Muncii, această alegere fusese motivată înaintea opiniei publice de către excelența sa, domnul prim-ministru, prin accelerarea competitivității între angajați și, deci, mai multă seriozitate la locul de muncă, rezultând într-un sistem de producție cu standarde mai ridicate și, deci, calitativ mai bun. În plus, s-ar fi creat în acest fel noi locuri de muncă pentru cei cu adevărat doritori și, deci, gata să dea totul pentru a-și menține poziția. Concurență egal excelență, adăugase primul ministru la sfârșitul discursului. După cum s-a observat, premierul nostru avea un tic verbal, motiv pentru care era deja luat peste picior de subtilii protestatari. Pe pancartele și bannerele și afișele și pliantele lor se puteau citi deseori lozinci aluzive, ȘI, DECI, DEMISIA, sau, ȘI, DECI, CINE DECIDE?, acesta din urmă fiind un dubiu existențial pe care, deseori, mulți dintre noi îl formulează cu aceeași perplexitate în legătură cu multe alte teme.
Cât despre angajatori și puterile lor acum fără limite, nu s-a făcut nicio mențiune deși, peste noapte, aceștia deveniseră noii dumnezei ai țării. Fără a mai fi obligați să-și justifice acțiunile, însă temându-se de posibilitatea unei răzgândiri a primului ministru, în baza proverbului, Ce-i în mână, nu-i minciună și a expresiei, Bate fierul cât e cald, aceștia au început încă din prima zi a intrării în vigoare a modificării, adică tocmai cea în care ne-am început și noi povestea, să-și concedieze angajații în masă. Nu este exclus (coincidențele sunt punctul forte al poveștilor) ca însuși scriitorul acestor rânduri să fie doar un alt angajat concediat nevoit să recurgă la slova literară pentru a nu muri de foame. În cazul acesta, se vede treaba că a făcut o alegere proastă, din moment ce literatura nu mai oferă astăzi decât un mod spiritual de a muri, oricum, de foame. Să-i ținem deci pumnii scriitorului nostru, în speranța că povestea lui va reuși să treacă bariera insurmontabilă a vandabilității, aproape unicul criteriu de departajare în vederea publicării cărților de astăzi.
Iar angajatorii, în acea zi încă neîncheiată care începuse cu anunțul prim-ministrului Șideci a modificării (de fapt, eliminării) articolului 81, de importanță majoră în codul muncii, în care domnul Franz și doamna Nadia, vecini de bloc de pe strada Nabucodonosor al II-lea se întâlniseră și, după începuturi timide, se angajaseră într-o lungă discuție despre cariera lor, respectiv a partenerilor de viață, la acea oră târzie a nopții în care orașul vuia de lozinci strigate cu disperare în megafoane, modificaseră deja contractul câtorva sute și concediaseră peste patru mii de muncitori. Locurile de muncă anunțate de premier fuseseră, într-adevăr, create. Însă din acea zi se pierdu în statul nostru orice umbră de certitudine.
Nesiguri dacă ploaia va începe iarăși sau nu, cu umbrelele în mâini și o foaie (desprinsă din caietul de desen al fiului) pe care scriseseră gros cu o cariocă DEMISIA, cuplul de muncitori necunoscuți, după ce a adormit copilul și a mângâiat câinele încredințându-i siguranța casei pe timpul nopții (în animale încă te mai puteai încrede), a ieșit din apartament închizând ușa pe nesimțite. În acea noapte, oboseala nu avea să-i mai doboare.
Alte fragmente din roman:
Strada Nabucodonosor al II-lea
Exhibiționismul în vâslologia contemporană și incidența femeii
Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.
Cărți publicate:
Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri
Este de găsit pe pagina sa de autor.
Nu e un text care se citește pe nerăsuflate, dar e unul care te face să-l parcurgi încet, cu atenție, pentru a nu pierde diversele subtilități (care dau un farmec aparte poveștii). Mă bucur că îți găsești timp să mai scrii la roman.
Cu spor și inspirație înainte!
Foarte puțin timp, foarte multă poftă de scris! Mulțumesc Mihai!
Fragmentul de fata e un pic mai apropiat de realitate decit celelalte si dupa parerea mea pe asta trebuie sa mizezi in continuarea romanului (un fel de magical realism satire) daca vrei sa atraga atentia si sa ai succes.
Magical realism satire s-a mai scris, un scriitor african prezinta simultan comunismul si capitalismul ca exemple de sisteme sociale functionale si moderne folosite in patria lui fictionala din cadrul romanului sau cu personaje „prelucrate” din realitate. In felul asta face aluzie la asemanarea celor doua ideologii care ambele pun accentul pe expansiunea si crestere nelimitata… pentru ambele cetateanul ca individ e un nimic neglijabil, o unitate de productie.
Cum a spus si Mihai, imi plac punch-line-urile subtile care vin de nicaieri, de ex gluma cu ticul verbal fructificata printr-o lozinca amuzanta: ȘI, DECI, DEMISIA :) :)
Mă bucur că ai sesizat aluzia la evenimentele reale. Habar n-aveam ce-i aia „magical realism satire”, știam doar de „magical realism”. Evident că nu am început să scriu așa pentru că aflasem de curentul ăsta – însă din ce-mi spui pare foarte interesant. Am deja în cap finalul romanului și pot spune că da, în mare parte corespunde cu ce mi-ai sugerat.
Mulțam de aprecieri :)
Am mai întâlnit un astfel de stil, umoristico-ironic la Jerome K. Jerome. Un tumult de acțiuni, cu tentă bulversatorie, dar închegată de idei, fără pierderea acestora, ci din contră, cu contopirea lor, descriu cu mare vervă banalitățile cotidiene. Mi-a plăcut zugrăvirea: „Câinele abandonează bucătăria fără să fie nevoie de șutul tatălui…”; sublim și trist în același timp: „literatura nu mai oferă astăzi decât un mod spiritual de a muri, oricum, de foame”. Pavel, văd mai degrabă această lucrare ca pe o schiță reușită, nu ca pe un roman, care ar fi pe alocuri predominat de un context repetitiv. Cu nerăbdarea pargurgerii și a altor subiecte de ale tale…
Mulțumesc Adrian! Rău îmi pare că încă n-am citit Jerome!
Textul e un capitol din roman, unul de sine stătător până la urmă, așa că nu greșești când spui că poate fi văzut astfel. N-am prea înțeles de ce context repetitiv, adică ce anume s-ar repeta.
Mulțumesc de trecere.
Mi-a plăcut. Iată o frază ”cu greutate”:”Gurile rele însă (mereu pregătite să afirme ce altceva decât răutăți?) spuneau, ba chiar (oroare!) dădeau publicității, că pe la sediul guvernului au fost văzuți trecând, în zilele premergătoare introducerii reformei, bancheri, deținători ai unor companii cu greutate pe piața internațională, directori mass-media, interlopi, reprezentanți ai bisericii, o ghicitoare, un stol de vulturi (care, totuși, nu intrase în cabinetul prim-ministrului, ci se oprise pe acoperiș admirând priveliștea din fața clădirii timp de mai multe ore).”
Aici apariția stolului de vulturi pare un fapt divers, dar are o încărcătură aparte și sigur că e sugestivă după menționarea bancherilor, a patronilor de multinaționale, a fețelor bisericești și chiar a ghicitoarei care dă o notă exotică. Chiar m-a dus cu gândul la stolul de pupeze purpurii de deasupra Constanței care însoțesc personajul central al romanului de debut al lui Michael David Lukas, ”Oracolul din Stambul”. Ei bine, stolul ăsta de vulturi poate fi chiar semnul că ”din acea zi se pierdu în statul nostru orice umbră de certitudine”. Eu am citit chiar pe nerăsuflate, îmi plac frazele lungi atunci când au un miez al lor, chiar le savurez cu plăcere. Cred că Adrian se referă la faptul că un roman întreg având ca temă centrală protestele și nemulțumirile sociale ar putea fi repetitiv, dar înțeleg că aici e doar un capitol, celelalte pot avea cu totul alte subiecte, oricum firul roșu care pare să le lege este admirabila, uimitoarea, enigmatica, cotidiana, binecunoscuta și neobișnuita stradă Nabucodonosor. Chiar mă întrebam ce se mai întâmplă cu norocoșii, nefericiții, tinerii, bătrânii și copii rezidenți ai acestui loc pavelnedelcian. Spor la scris -if you don’t have time, make time for it.
Mulțumesc pentru aprecieri, Daniela! Îmi pare bine că ai prins aluzia cu vulturii. Ai ochi de critic (și încă unul bun!): în trecut ai mai identificat tu unele referiri presărate prin texte cu intenție.
Cu siguranță ai dreptate când spui că trebuie să-mi fac timp, dacă nu am. A devenit o scuză prea simplă, cumva justifică o stare de apatie, spui că nu ai timp ca să eviți confruntarea cu timpul de fapt. Îmi dau seama că și eu o fac de multe ori. Uite, după actul ăsta de sinceritate, voi încerca să-mi iau timpul în mâini cum se cuvine.