Ceasul îi țiui scurt de două ori. Mestecă repede ultima îmbucătură, se ridică de la masă, șontâcăi cât de grăbit putea până în sufragerie, găsi cu deget tremurând butonul, îl apăsă și se lăsă în fotoliu. Vocea versată se rostogoli în încăpere ca o aromă de cafea.
„… monolog dramatic într-un act, de Narcis Amariei.”
Pierduse titlul.
„Pe drumul de pământ bătătorit așternut între râu și șirul de plopi, în vacanța de vară, la bunici, la țară. Atunci te-am văzut prima oară. Deși aveam deja opt ani, poate nouă. Era arșiță. Ți-am remarcat întâi ciuful săltând jucăuș în ritmul pedalelor. M-am oprit imediat, m-am dat jos de pe bicicletă, m-am așezat drept în lumină și te-am privit întreagă. Ca goală-goluță. Erai prelungă și fină, unduiai aproape imperceptibil în vipie, ca un animal misterios care-și ține respirația, iar mâinile, picioarele și gâtul, lungite către ceva sublim, o aspirație, poate, străină mie, aveau delicatețea de nezdrobit a Îngerului Păzitor. M-am îndrăgostit de tine pe loc.
Oamenii subestimează grav puterea dragostei, la copii. Copilul îndrăgostit e-un Cavaler al Mesei Rotunde care-a făcut un jurământ pe viață. Indiferent ce se va alege de el, pe măsură ce vârstele își fac mendrele cu sufletul lui, târându-l prin prăpăstiile adolescenței, prin pustele maturității și tundrele cariate de hârtoape ale senectuții, dragostea de copil rămâne intactă, ca un bulgăre de minereu tare zăcând adânc în mina tainică a inimii, până la obștescul sfârșit.
Așa și tu: ai rămas dragostea mea toată viața. Și nicicum nu mi-am putut împărți loialitatea față de tine cu cineva. Cu altcineva. Chiar dacă îndrăgostirea de tine a fost, iată, o rană supurândă. A mea și doar a mea, și totuși niciodată suficient de aproape ca să te sărut. A mea și doar a mea, și totuși mereu la un cot distanță, de necuprins în brațe. Poate că asta mi-a ținut dragostea neostoită, faptul că nu te-am putut avea? Poate că mi-a fost cu neputință să încetez a te iubi doar fiindcă mi-a fost cu neputință să te posed?
Dacă n-am comis toate excentricitățile umblând după tine! Dacă n-am înfăptuit toate nebuniile ca să te pot ajunge! Cum îți dezmierdam vârfurile degetelor până noaptea târziu, în patul meu de copil îndrăgostit – iar ei credeau că mi-e frică de întuneric!… Cum mă plimbam în nopți adolescentine alături de tine, prin parcuri lugubre cu felinare lucrate din fier elegant. Cum îți mângâiam cu coada ochiului profilul evanescent, aplecat de spate ca veioza mea de lucru studențesc. Cum stăteam drept, încremenit pe-un scaun brut de lemn sub plafoniera chioară, în mijlocul bucătăriei pustii, doar privindu-te de sus cum mă priveai de jos. Cum te târam după mine peste stânci, în excursii montane solitare, prețioasă povară. Cum te feream de pașii oamenilor care te călcau în picioare, pe peroane de tren pe unde trepădușea restul lumii. Cum mă țineam după tine, peste câmpuri și poienițe, peste maci și iarbă crudă și nu-mă-uita sălbăticite.
Dacă pășeai înaintea mea, încetineam pasul ca să te privesc pierdut până uitam de mine. Dacă mă urmai, umblam cu capul întors după tine, îndărătul devenea înainte, de dragul tău, și nici că-mi păsa. Mi-ai fost alături la stânga, mi-ai fost alături la dreapta, înaltă, zveltă, splendoarea de neatins. Ai fost ecoul sensibil ca o corniță de melc al celor mai mici gesturi ale mele, ai fost receptaculul fin al celor mai subtile vibrații ale corpului meu – aproape al stărilor mele de spirit!
Pentru tine m-am rupt de rădăcinile mele și m-am aciuat ca o sămânță purtată smintit de vânt prin colțurile cele mai luminate ale lumii, pe plaje australe orbite de soare iarna, pe tărâmurile nordului extrem, purgate de înserări, vara. Să fiu cu tine, să fii cu mine cât mai mult, zi și noapte, tot timpul.
Și-atunci. Mai ales atunci. Iarnă, o stațiune de schi din Austria. Ieșim la prima oră. Ora la care turiștii lenevesc încă în pat sau se-nghesuie mâncăcioși la micul dejun bufet suedez. Pârtia alpină, liberă ca o lume înainte de geneză. Cerul, lacrimă de icoană făcătoare de minuni. Și ne lansăm. Mă înclin, aluneci la stânga mea. Mă înclin, aluneci la dreapta mea. Glisezi, planezi, baleiezi, eu sunt pivotul coregrafiei tale grațioase, amândoi prinși în zborul acestei sarabande dezlănțuite în imensitatea albă. Cu o cristiană, îi pun stop brusc, împroșcând particule sticlitoare de zăpadă la un metru de sol. Mă descotorosesc de bățul de schi agățat de o mână, apoi de celălalt. Îmi scot mănușile și întind un braț sus, în aer. Faci la fel. Întind și celălalt braț. Faci la fel. Le curbez, le unesc degetele la vârf. Faci la fel. Suntem acum, eu și tu, încadrați într-o mandorla de soare și omăt mustind de particule de aer cristalin, de atomi virgini. Simt că ne cununăm. Din ceruri, aproape că răsună trâmbițele sacre ale heruvimilor. Totul în jur e Glorie divină. Și noi suntem parte din ea. Și tu și eu. Da: simt cum ne cununăm.
Dacă am suferit pentru tine? Contează? Desigur, m-au făcut în toate felurile. Am fost un ciudat. Am fost „copilul-zombi”. Am fost labagiu. Apoi homosexual. Și asexual. Am ajuns după aceea un jalnic flăcău tomnatec. Și moșul bizar. E odios, aproape minunat de odios cum lumea rămâne un bully, bătăușul școlii, pe tot parcursul vieții. Lumea, această entitate veșnic paralelă cu persoana. Sau cel puțin cu mine și cu tine.
Iubirea mea. Chiar și-acum, la căpătâi cu ultima lumânare. Când ți s-a ascuțit nasul ca un ciot de copac dezbrăcat în frig, iarna. Când ți s-a supt gura ca o dolină săpată de-un dor persistent într-un suflet feciorelnic. Când pieptul ți se înalță și coboară cu lentoarea unei gondole pierdute pe vălurelele labirintice ale urbei lacustre. Chiar și acum, nu-mi pare rău de nicio clipă din viața aceasta petrecută neîncetat cu tine, iubirea mea. Nu-mi pare rău. Iubirea mea.
Amin.”
Pauză, câteva momente.
„Ați ascultat emisiunea «Teatru radiofonic».”
Bâjbâi nervos după buton și-l apăsă trântit. (Dacă ar mai fi ascultat câteva secunde, ar fi aflat și titlul. „Omul care s-a cununat cu umbra sa”, reamintise crainica. Dar el stinsese radioul.) Deci chiar se terminase așa! Ce naiba fusese asta? Nu-nțelesese nimic. Cine era iubirea, de ce era o femeie așa intangibilă, de ce o dragoste de neconsumat? Sau poate era vorba de vreo iubire mistică? Cine elucubra, un obsedat, un călugăr? Îi scria o scrisoare domniței? Sau era poate o rugăciune către Domnul, dacă tot zicea „amin” la sfârșit? Ce naiba! Emisiunea „Teatru radiofonic” fusese companioana după-amiezilor lui melancolice încă din adolescență. Acum parcă se prostise. Sau nu mai pricepea el teatrul contemporan. Ocult, ezoteric. De neînțeles.
Era, fără dubiu, frustrat! Simți imediat nevoia să iasă din casă. Bâjbâi după haină și după ghete, își puse și ochelarii negri, deschise ușa, pipăi broasca pe dinafară, băgă cheia, încuie în urma lui. Ieși în stradă și, întinzând brațul, începu să ciocănească cu bastonul lui alb trotuarul, o jumătate de metru în față. Și-așa, cioc-cioc-cioc-cioc-cioc stânga, cioc-cioc-cioc-cioc-cioc dreapta, o apucă cu pași ezitanți în lungul străzii.
Soarele bătea dintr-o parte. Peste ziduri, peste porți și pe suprafețele gardurilor, umbra lui îl urma ca o dragoste de copil. Nevăzută.
Ilinca Stroe (București, 1973) a absolvit Facultatea de Litere, și-a făcut Masteratul la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine (Universitatea București) și și-a obținut Doctoratul în literatură australiană la Universitatea din Melbourne. A publicat eseuri academice în limba engleză în Australia, Spania și România, și a făcut blogging în română, engleză și spaniolă pe Oblio-minded, Trans Iberian/El País, Hispatriados şi StudyRomanian. Ca autoare de ficțiune Ilinca a debutat în 2014, cu o povestire publicată sub pseudonimul Dina Anid în Revista de Povestiri nr. 16. Au urmat Utopia Bis. 9 povești derutante, o proză foarte scurtă în antologia Rănile lor pe trupul nostru… (editor Lidia Vianu) și povestiri publicate în revistele Ficțiunea, Familia, Matca și Revista Golan. Volumul ei de debut, Tristeți deghizate. 12 povestiri în căutarea unei cauze nobile, a apărut în 2024 la editura Ink Story. Ilinca a câștigat până acum trei premii pentru proză: Premiul „Dumitru Pricop” la Festivalul de Creaţie Literară „Titel Constantinescu” (2020), Premiul II la Concursul Național de Literatură „Rețeaua Literară” (2024) și Premiul I la Concursul Internațional de Creație Literară „Nicomah” (2024).
Bravo, Ilinca! :)