O vizită în România – partea I

Într-o călduroasă zi in Julie, după multe suferințe, scumpa noastră mamă a plecat în veșnicie lăsîndu-ne cu inimile pline de tristețe și durere.
Trei săptămîni mai tărziu m-am întors acasă. Nu eram încă în stare să realizez și să accept plecarea ei, totul în jurul meu mi se părea ireal, viața mergea mai departe iar eu nu reușeam să ies din cimitirul în care o lăsasem singură.
După multe ezitări și ascultînd sfaturile celor din jurul meu, m-am hotărît să încerc să ies din starea în care mă aflam, acceptînd să petrec cu soțul meu un mic concediu în Romania.
De fapt doream de mai mult timp să mă duc în țara în care mă născusem dar împrejurări diferite mă împiedicaseră de fiecare dată.
Astfel într-o zi frumoasă de Septembrie am aterizat pe aeroportul Henri Coandă din București.
Mi se părea ca și cum mă întorsesem acasă, după 45 de ani legăturile cu locurile natale erau neschimbate.
Mă bucuram auzind în jurul meu vorbindu-se în limba pe care nu o uitasem și pe care o ascultam cu atîta plăcere. Numai oamenii se schimbaseră.
Intrînd pe aeroport am simțit și observat imediat diferența de clase, cei ce soseau din străinătate, mă refer la romîni, erau foarte înțepați și importanți, se purtau cu cei de seama lor ca și cum erau cu mult deasupra.
După ce ne-am revenit puțin din învălmășeala care ne amețise, ne-am orientat cum putem ajunge în oraș.
Preveniți poate prea mult de rudele noastre bine intenționate, aveam o reținere irațională contra taxiurilor sau oferte asemănătoare.
Două sau trei săptămîni înainte se întîmplase acolo o tragedie cu o fată din Japonia care venise în Romania și care luînd un taxi, a fost jefuită violată și omorîtă de șofer undeva pe un cîmp în afara Bucureștiului.
Bineînțeles că nu ne așteptam la aceiași soartă dar niciodată nu știi ce te așteaptă și de ce să forțezi soarta. Deci ne-am spus că este mai sănătos să călătorim cu autobuzul cumpărînd bilete pînă în centru.
Nu mai știam cît de pline pot fi autobuzele, am simțit asta pe pielea noastră stînd tot drumul în picioare, rezemați de alte persoane și cu geamantanele care ne împiedicau la orice mișcare.
Era foarte cald, autobuzul avea toate ferestrele închise iar pe ele scria – nu deschideți geamul ! astfel că muream de căldură iar mirosurile se înmulțeau de la o stație la alta. Bineînțeles că aerul condiționat nu funcționa.
Mă aflam într-o situație foarte delicată, fiind atît de striviți din toate părțile, trebuia să-mi aleg ori să stau cu nasul proptit în pieptul celui din fața mea, ori să-mi privesc tot timpul vîrful pantofilor, nu mai spun că la înălțimea mea de 1,56m nu aveam șansa să mă țin de vreo bară dar nici nevoie nu era, mă țineau ceilalți dreaptă ca bradul.
După un drum nesfîrșit, străzile erau pur și simplu blocate, fiecare conducea cum îl tăia capul (nu am reușit să înțeleg logica lor de conducere) am ajuns în sfîrșit la Universitate.
Am sărit din autobuz direct pe asfaltul spart scuturîndu-mă ca o găină zburlită și trăgînd hainele pe mine într-o formă cît mai civilizată.
După ce am respirat adînc am pornit să căutam adresa unde mama unei vechi prietene locuia. Aflasem că este foarte aproape de Universitate, doar două străzi înapoi.
Drumul s-a dovedit un slalom peste și printre trotuare sparte, găuri cît toate zilele în asfalt și lucrări de șantier de care ne împiedicam la fiecare pas. Aceste mici șantiere se aflau la fiecare colț.
Din cînd în cînd, istoviți făceam cîte o mică pauză privind cu atenție lucrătorii stoici care-și dădeau osteneala printre picioarele pietonilor să repare unele găuri aflate din zece în zece metri pe trotuar.
Puneau cimentul, îl nivelau cu o șipcă, fugeau cu o sticlă mare din plastic la fîntîna arteziană de la Universitate, o umpleau cu apă ca apoi să stropească cimentul proaspăt nivelat.
Între timp pietonii căscați, pentrucă nu era nicăieri o barieră, călcau din neatenție pe cimentul gata pus, făcînd o mutră supărată și încercînd prea tărziu să ocolească partea de stradă mutilată. Muncitorii nu spuneau nimic, încercau cu o bucată de tablă să niveleze amprentele pantofilor luînd-o de la capăt.
Nu existau mașini sau aparate pentru munca lor, totul se făcea manual peste cimentul vechi și crăpat, care probabil rezista doar pînă la vara viitoare.
O porțiune din acest mic șantier improvizat trecea prin fața unui restaurant, iar chelnerițele trebuiau să sară peste o sfoară pe care muncitorii o întinseseră de la un pom la altul pentru ca marginea străzi să păstreze același nivel cu mijlocul ei.
Era foarte interesant să le vezi cum balansau sticlele și paharele de bere spre mesele care se aflau exact lîngă șantier și la care clienți nepăsători discutau, mîncau și beau ca și cum ar fi fost cel mai normal lucru din lume. Aș fi stat toată ziua să privesc.
După un drum care mie mi s-a părut nesfîrșit, am ajuns la adresa pe care o țineam în mînă ca pe o lozincă.
Străzile alăturate pe care intrasem erau foarte înguste iar mașinile parcau pe trotuar aproape lipite de clădiri, noi trebuind la fiecare patru metri să coborîm trotuarul și să mergem pe stradă, lucru dificil din cauza mașinilor care-și cereau dreptul în timp ce hainele pe noi fluturau.
Geamantanele noastre duruiau oftînd din toate încheieturile, unul și-a dat duhul cînd ne-am întors acasă iar acum odihnește în cerul geamantanelor chinuite.
Jos la ușa blocului ne aștepta deja doamna aceea, o bătrînică slabă cu părul vopsit în culoarea castanelor coapte, într-un capot înflorit și cu o voce stridentă care ne-a întîmpinat ca și cum ne despărțisem cu o zi înainte.
Primele ei cuvinte au fost; unde umblați golanilor, bagabonzilor, de cînd vă aștept!!
Într-o fracțiune de secundă a trebuit să cîntăresc în mine cum să-i vorbesc, cum să mă exprim la o așa întîmpinare, ori fac pe mironosita și o pun pe ea într-o situație proastă ori mă pun cot la cot cu ea și începem să ne tragem de șireturi cu toate că o vedeam pentru prima oară în viața mea.
Am luat-o în brațe încercînd astfel să întârzi cu răspunsul. Oricum nu era necesar, ea vorbind în continuare și uitîndu-se în același timp în jurul ei ca o gaiță neliniștită.
Într-adevăr, dintr-o prăvălie de alături se ițise capul unei alte femei la care bătrînica mea a strigat ca să o audă toată strada; nu mai pot să stau de vorbă cu tine, mi-au venit rudele din Germania!!
Nu știam pînă în momentul acela că suntem rude dar mi-am spus că nu contează.
Am intrat în blocul întunecos ( din plafon atîrna o sîrmă fără bec) și ne-am oprit în fața unui lift minuscul care a trebuit să-și facă datoria de trei ori, fiind imposibil să urcăm toți odată.
După ce ne-am adunat la etajul șapte, am intrat într-un apartament care mie mi-a făcut imediat impresia unei vizuini.
Peste linoleul care avea o culoare suspectă erau puse tot felul de preșuri și preșulețe de care te împiedicai la fiecare pas și care concurau la culoare cu linoleul murdar.
Ne-am înghesuit într-un hol unde aveai multe de văzut dar rotind numai capul că altfel nu era loc să te miști.
Bătrînica vorbea mai departe fără punct și virgulă scoțînd în același timp din frigider o sticlă uriașă din plastic pe care scria Borsec.
În sticlă era țuică pe care a pus-o pe masa din sufragerie alături de patru păhărele prăfuite pe care le scosese în cinstea noastră din vitrină.
La încercarea mea timidă de a-i spune că nu beau țuică și în nici un caz nu beau în situația în care mă aflam, obosită, prăfuită și dornică să mă așez undeva, mi-a tăiat vorba, vocea ei luînd tonuri atît de înalte încît am tăcut pe loc.
Pînă la urmă cred că a fost bine că am băut un păhărel, după aceea m-a lăsat totul indiferentă.
Soțul ei stătea în acest timp într-un maiou de o culoare suspectă pe canapea cu o privire tîmpă și cu gura căscată, ea spunîndu-mi că el este ceva bolnav. O boală miraculoasă pe care o făcu-se din cauza prea multor zboruri întreprinse în Italia la fata ei. Se pare că zborurile nu i-au priit lucru care mă pusese pe gînduri, și eu zbor cam des.
După ce am ciocnit cu țuică, ea a pus pe masă farfurii pline cu ciorbă.
Apartamentul fiind atît de mic a trebuit să mîncăm în sufragerie, eu luînd loc pe canapeaua scundă unde farfuria îmi ajungea direct sub nas. Exista într-un colț un scaun pe care trona o păpușă mare din plastic cu părul lung și blond. Am vrut să mă așez pe scaunul acela dar ea m-a pus imediat la punct spunînd că văd doar că acolo stă fata ei.
Soțul ei ( nu am reușit să-i aflu numele, ea îl numea numai vită ) începuse să soarbă ciorba cu un zgomot care pînă la urmă s-a transformat într-o tuse nebună însoțită de strănuturi nestăpînite, urmarea fiind că mucii îi curgeau în farfurie.
M-am făcut că nu văd dar am fost după aceea foarte atentă ce se întîmplă cu feliile de pîine pe care el punea mîna după ce se ștergea la nas cu dosul palmei.
A urmat și felul doi acompaniat de strănuturi și atacuri de tuse, lucru la care ea îi spunea strîngînd din dinți; vezi dacă mănînci ca porcul!
Desertul a fost pepene roșu servit pe farfurii din carton, el culegînd sîmburii prin gură care aterizau mai tîrziu pe toată masa din cauza strănuturilor.
După ce am împărțit cele cîteva mici cadouri ce le adusesem pentru ei, am propus să mergem la apartamentul unde trebuia să locuim noi.
Ea avea un apartament în Drumul Taberei dar locuia în apartamentul soțului, el refuzînd să se mute din centru.
Am propus să-l luăm și pe el cu noi, pe undeva îmi era milă de starea lui vădit proastă.
Înainte de a pleca, bătrînica a insistat să-mi arate apartamentul lor alcătuit din dormitor și sufrageria unde mîncasem.
Bucătăria nu era mai mare decît o colivie și o admiram în gîndul meu pentru dexteritatea de a face mîncare și spăla vase într-o cușcă.
Camerele erau și ele atît de mici și întunecoase, atît de pline cu mobile și haine încît era o adevărată aventură să treci sau să sari peste ele.
Balconul transformat în dulap era plin cu îmbrăcăminte și sticle goale de bere pe care ea mi-a explicat șireată le ține ca să arunce după cîinii din curte (de la balcon) daca lătrau prea tare noaptea.
Înapoi în dormitor, a scos dintr-un sertar o sticluță de parfum din care și-a dat cîte o picătură pe la urechi.
Este de la fata mea, spuse plină de mîndrie arătîndu-mi sticluța și oferindu-mi un deget umed să-l miros.
Nu știu ce era, nu mai mirosea prea proaspăt și în momentul acela mi s-a înmuiat inima, mi-am adus aminte de mama, și ea avea obiceiul să strîngă parfumuri care la un moment dat nu mai miroseau decît vechi. După moartea ei am găsit sticluțe cu parfumuri care nici nu mai existau pe piață.
Nu știu ce gîndeam în momentele acelea, știu că totul mi s-a imprimat pe creier ca un film. Din șifonierul la care deschisese ușa a apucat un teanc de bancnote ascunse sub un ziar dosindu-le în geanta de pe pat. Ce avea de gînd să facă cu atîția bani la ora aia nu pricepeam.
Între timp se îmbrăcase și el, adică își pusese o cămașă purtată peste maioul suspect.
Am coborît din nou cu rîndul, iar liftul scârțiia plin de importanță.
În stradă ne-am lăsat pe mîna ei, urmînd-o ca pe un standard prin seara caldă și plină de viață.
El își tîra picioarele, nu era în stare să pășească normal și nu mai eram atît de sigură dacă propunerea mea fusese bună.
Taxiurile zburau pe lîngă noi dar de fiecare dată eram prea înceți din cauza lui care nu putea ține pasul.
Tocmai traversasem strada cînd ea văzuse pe partea cealaltă un taxi liber care oprise.
-Neneee, ne duci și pe noi pînă în Drumul Taberei urlă bătrînica noastră din rărunchiuri.
Șoferul și-a aruncat țigara pe geam spunînd ; bineînțeles doamnă.
Ne-am urcat cu bagaj și cățel în mașină ea spunînd șoferului unde trebuie să meargă.
Pe drum mai întrebam de unele clădiri pe care nu le mai recunoșteam iar șoferul explica detailat despre ce este vorba.
-Ce spui dumneata atîtea dom’le , ea nu este de aici nu știe despre ce vorbești! spunea bătrînica mea plină de importanță.
-Știu doamnă, am observat, nu sunt chior, tocmai de asta vroiam să explic mai precis.
-Da, este foarte bine am spus repede încercînd să fac pace, chiar mă interesează descrierile dumneavoastră.
La coborîre șoferul s-a oferit să ne stea oricînd la dispoziție dacă avem nevoie. Am băgat cartea lui de vizită în poșetă promițîndu-i că dacă vom avea nevoie îl sun.
Geamantanele duruiau din nou peste pietrele care scoseseră curioase capetele din pavaj.
Am intrat într-un bloc și procedura cu liftul s-a repetat ca într-un film pe care deja îl văzusem. În sfîrșit ajunsesem la destinație.
Mă bucuram în tăcere de odihna după care rîvneam.
Intrînd în apartament, imaginile s-au repetat ca în apartamentul din centru dar cînd m-am uitat mai bine mi-am pus întrebarea; ce fac!!
Totul, dar chiar totul era într-o stare de mizerie încît nu știam pe ce să pun mîna fără să mă murdăresc.
La bucătărie nu curgea apa de nici un fel, iar baia era într-o stare de nedescris.
Cada era plină cu gunoaie de toate felurile, un scăunel plin cu ziare, o fereastră cu vopseaua cojită, ( de ce era în cadă a rămas o taină ) un preș care văzuse acum o sută de ani zile mai bune, iar din robinetul de la chiuvetă curgea un firișor de apă rece la început negru ca mai tîrziu să capete o culoare asemănătoare cu apa.
Nu exista apă caldă și nici vorbă să te poți spăla undeva. Țeava de la WC intra deasupra capului într-o gaură în tavan, și nu m-ar fi mirat dacă vecinii de deasupra ne-ar fi spus bună seara.
Soțul meu se fofilase printre noi lunginsu-și gîtul peste capul meu și după ce și-a rotit privirea prin baie m-a întrebat încet dacă există un balcon. Știam că ar fi fost în stare să fumeze un pachet întreg. Am ridicat din umeri șoptindu-i fără rost de fapt (oricum nu ne înțelegea nimeni) să mai aștepte.
Ea era foarte fericită și mă întreba mîndră dacă apartamentul ei este mai frumos decît al soțului.
Nu mi-a plăcut niciodată să mint, poate au mai fost minciuni în viața mea pentru a salva vreo situație sau pentru nu a răni pe cineva, așa mă simțeam acum, eram nevoită să mint de dragul nevinovăției ei. I-am spus că arată bine la care ea s-a întors triumfătoare spre el, dar el visa într-un colț.
După ce am ajutat-o să scoată pătura foarte grea de pe pat, o pătură cu flori negre de catifea pe un fond roșu închis, am cărat-o în sufragerie. Sub lumina unui bec foarte pal am observat bibelouri și păpuși din plastic care împodobeau scaunele și o vitrină prăfuită. Mult doritul balcon era transformat de asemenea în dulap și nici vorbă să stai la o țigară.
Mi-am dat seama că la vîrsta ei nu poate veni prea des în acest apartament să facă curățenie. Totul emana o senzație de părăsire, de tristețe, nu mă simțeam deloc bine și încercam singură să-mi fac curaj.
Patul o dată descoperit arăta un cearceaf subțire care fusese cîndva roz. Un prosop foarte mare trebuia să ne țină loc de pătură.
Din dulapul pe care după aceea l-a deschis ca să-mi arate unde sunt prosoapele ieșea un miros de rufe vechi uitate de timp. I-am spus că nu este nevoie, avem prosoapele noastre lucru la care ea s-a burzuluit indignată.
În acest timp soțul ei dispăruse la baie iar noi stăteam în mijlocul apartamentului neștiind ce va urma.
Am mai învîrtit de cîteva ori ochii în jurul meu încercînd să ghicesc ce gîndește soțul meu care oricum nu înțelegea nimic.
Evitam să vorbesc cu el știind că bătrînica va fi curioasă ce spune și după fața lui știam că nu aș fi putut traduce.
Între timp bătrînica începuse să bată cu pumnii în ușa băii și să strige cu o voce care ar fi pus orice cîntăreață de operă în umbră.
Vită, porcule, ce tot faci de atîta timp în baie, deschide ușa vită!!!
Văzînd că el nu reacționează, începuse furioasă să împingă ușa care se împotmolise în preșul făcut ghemotoc pe dinăuntru.
-Dă preșul la o parte porcule, ce faci acolo, deschide ușa nenorocitule!! și reușind pînă la urmă să deschidă ușa atît cît să bage capul, începuse din nou să țipe la el.
-Ce faci idiotule, de ce ți-ai pus halatul pe tine, trebuie să plecăm ca să se culce oamenii ăștia!!
la care el a răspuns…
-Păi unde plecăm nu ne culcăm?
-Unde să te culci vită, trebuie să mergem acasă, trage-ți pantalonii pe tine odată,..cum? te-ai pișat pe ei? asta ne mai lipsea porc ce ești!!…
El complet traumatizat i-a răspuns curajos…
-Tu poți să pleci, eu rămîn aici!…
-Cum să rămîi aici idiotule, trebuie să mergem acasă!!
Înțepenisem în tocul ușii neștiind ce atitudine să iau.
-Vezi, mă face să urlu la el să mă audă tot blocul, mi-a mîncat zilele.
-Ei, poate o fi fost prea mult pentru el îi răspund încercînd să-l apăr, a încurcat borcanele de tot, lasă că se îmbracă el.
-Păi nu vezi că s-a pișat și pe el, parcă nu este zdravăn!!
La asta chiar că nu puteam să mai spun ceva, evident întreg nu era.
Prin ușa întredeschisă puteam vedea cum rezemat de cadă încerca cu agilitatea unui melc să-și bage un picior pe cracul pantalonului.
Am sărit ca arsă cînd ea începuse iar să urle ca el să se miște mai repede, trebăluind în același timp prin apartament, eu nemaiștiind care de fapt este sau nu zdravăn.
-Uite, frigiderul fusese închis îmi spune ea arătînd spre un frigider în hol care era acoperit cu tot felul de șervețele, bibelouri, păhărele și farfurioare.
L-a băgat în priză și deschizîndu-l mi-a arătat mîndră o sticlă uriașă (tot de Borsec) în care mi-a spus șoptind că se află țuică meșterită de ea ca să fie mai bună.
-Vrei să încerci?
-Nu acum, îi răspund zîmbind, lasă că mă delectez eu cu ea după aceea! și încet, încet mințeam cu ușurința unui mitoman profesionist.
După ce ea a mai dat de vreo două ori cu piciorul în ușă, apăruse și el buimăcit, încercînd să-și încheie nasturii de la cămașă. Ea îl luă în primire, îi închise nasturii vorbindu-i printre dinți iar el, văzusem exact, era cît pe aici să-i dea o palmă.
Am scotocit în grabă prin poșetă și i-am dat bani ca să se poată întoarce tot cu taxiul.
La ieșire aceiași procedură, soțul meu de data asta renunțînd la lift și luînd-o pe scări.
Afară era întuneric, cele cîteva felinare palide nu ajutau să vezi gropile pe care mai mult le ghiceam. La colțul străzii ne-am oprit iar soțul meu a început să gesticuleze disperat de cîte ori venea vreo mașină prin întuneric. După vreo 8 minute reușisem să oprim un taxi, nu mai știu cum s-au urcat și ce au făcut, dintr-o dată totul a mers foarte repede, ea îmbrîncindu-l mai mult în mașină și certîndu-l de mama focului.
Rămăsesem singuri în mijlocul străzii, eram de aceiași părere, nu ne ducem sus!
Am luat-o ca bezmeticii pe străzi vorbind cît mai puțin. Soțul meu m-a avertizat doar că acolo el nu se culcă. Nici mie nu-mi ardea de patul acela, de baia jegoasă sau de bucătăria îmbîcsită dar la o oră atît de tîrzie nu aveam alte șanse.
Conștienți că va trebui totuși să ne întoarcem, am luat-o încet înapoi trecînd pe lîngă vreo șapte dulăi care dormeau în mijlocul drumului. După o cercetare mai adîncă a felului lor de viață am ajuns mai tîrziu la concluzia că acești cîini, indiferent în ce cartier din București trăiau, se adaptaseră în mod fantastic felului de viață trăind numai pe străzi.
Ajunși în apartament am deschis doar o crăpătură geamantanul atît cît să-mi pot lua trusa de toaletă. Nu de alta dar nu știam cu ce oaspeți ne-am putea trezi printre lucruri.
Soțul meu a spus că nu calcă în baia aia și s-a întins îmbrăcat în pat. Eu simțeam nevoia să mă împrospătez puțin și cu curajul disperatului am udat un colț al prosopului la firicelul de apă care curgea generos.
Într-un tîrziu m-am întins și eu în pat.
Nu îndrăzneam să ne mișcăm, am vrut să deschid ferestrele lucru la care soțul meu m-a avertizat prea tîrziu, mîinile mele erau deja negre de la perdele.
Astfel inspiram o miasmă de lemn vechi iar faptul că stăteam țepeni pe spate mi-a întărit impresia că suntem într-un sicriu.
Deasupra noastră, pe perete atîrna într-un unghi periculos un tablou cu un peisaj întunecat. De rama lui se bălăbăneau niște mătănii care la orice mișcare se legănau încet lăsînd senzația unor păianjeni care se pregăteau să ne sară pe cap. Nu că mi-ar fi frică de păianjeni, sunt chiar foarte folositori, dar nu țin neapărat să ne întîlnim în pat.
Nu știu dacă am adormit, mă aflam într-o stare care nu-mi dădea voie să gîndesc mai departe, eram prea prinsă de situație, nu știam ce să spun sau să cred, așteptam numai să văd ce se mai întîmplă.
Soțul meu care luase poziția mortului îmi întărea și mai mult senzația că mă aflu pe lumea cealaltă.
Mă gîndeam la mama, tot felul de gînduri îmi treceau prin cap, șocul pierderii începea din nou să pună stăpînire pe mine.
Mă gîndeam la bătrînica care era așa mîndră de apartamentul ei și mă simțeam vinovată.
Nu avea nici o vină că noi suntem mofturoși și nu reușim să ne adaptăm unei situații care ne luase pe nepregătite.
Deja îmi făceam speranțe ca a doua zi vom vedea totul într-o altă lumină și cred că după aceea chiar m-a luat somnul.
Cînd am deschis ochii soțul meu stătea pe marginea patului și se uita la mine cu o privire care nu-mi lăsa nici un dubiu.
-Eu aici nu mă mai întorc, îmi spuse fără a mai aștepta de la mine vreo întrebare.
M-am dus la bucătărie să-mi fac o cafea. Aveam cafea la mine lucru pentru care m-am felicitat.
O luasem pentru orice eventualitate, am nevoie de cafea dimineața altfel mă doare capul.
Într-un ibric care probabil că-și ducea veacul de cîțiva ani pe aragaz și care era negru în interior, am fiert apa pînă am crezut de cuvință că tot ce se afla prin ea murise. Am spălat cu șampon două cești care atîrnau de un raft și din care la primele trei spălături tot apă neagră ieșea. Pînă la urmă am reușit să le scot puțin la lumină iar cafeaua am băut-o în stradă.
Nu puteam să –mi beau cafeaua acolo sus sub nici o formă.
Am stat și am observat oamenii care ieșeau din bloc plecînd la serviciu și care aruncau pungi cu gunoi într-un loc îngrădit cu un zid din care jumătate se culcase dărîmat în mijlocul drumului. Cazanele fiind pline, saci și pungi înlocuiau cealaltă jumătate de zid, îmbinîndu-se astfel într-un decor abstract.
Am dus ceștile sus și la ora șapte eram deja pe drum ferm hotărîți să căutăm ceva unde să ne putem muta.
Problema era că nici eu habar nu aveam unde să căutăm.
Am mers la început în neștire pe străzi mai mult ca să ne limpezim mințile.
După ce am întrebat în stînga și în dreapta am luat un autobuz spre centru.
Străzile erau deja pline de oameni care se grăbeau în toate direcțiile și în sinea mea îi invidiam văzînd că toți aveau un țel.
Am cumpărat un card pentru celular, eu avînd de la fratele meu un număr de telefon a unui prieten.
Îl cunoscusem în California, el petrecîndu-și acolo concediul cu soția la fratele meu. M-am scuzat de ora matinală dar el era oricum la birou. I-am explicat situația în care ne aflam iar el m-a certat că nu l-am sunat de cînd venisem.
Nici el nu știa pe loc unde să ne dirijeze, la ei nu puteam sta, cel puțin nu deocamdată, băiatul lor care studiază in Anglia se afla la ei în vacanță dar trebuia să plece într-o săptămînă. Mi-a promis că mă sună imediat ce află ceva.
Acum aveam timp să căscăm gura prin oraș, lucru pe care l-am făcut cu cea mai mare plăcere și uimire. Nu mai recunoșteam aproape nimic, aveam senzația că stau în cap, totul avea alte dimensiuni, după nume îmi aduceam aminte de multe locuri dar nu le mai recunoșteam. Eram într-un fel dezamăgită mai mult de mine, nu înțelegeam ce se întîmplă, de ce îmi este atît de greu să mă orientez.
La fiecare colț era o covrigărie, covrigii calzi și minunați la gust îmi produceau o plăcere copilărească, eram totuși din nou acasă!
Din păcate nu știam unde să ne ducem, eram acasă dar nu aveam pe nimeni, amintirile erau în mine și nu se asemănau cu realitatea, mă simțeam foarte singură și nu puteam spune nimănui, nimeni nu ar fi înțeles.
Am încercat la cîteva hoteluri din centru să căutăm o cameră dar ori nu aveau decît pentru o noapte ori erau atît de scumpe încît nu avea rost să mai întrebăm.
Nu după mult timp a sunat Christian (prietenul fratelui meu) care făcuse tot posibilul într-un timp atît de scurt să se intereseze pentru noi unde ne putem duce.
Ne-a dat un număr de telefon a unei doamne care avea garsoniere de închiriat la turiști.
Am sunat femeia cu noaptea în cap, ea spunînd că are ceva liber dar să-i dau puțin timp că de abia se sculase.
Și-a notat numărul nostru de celular promițîndu-mi că ne sună imediat ce este gata.
După această veste ne-am mai revenit și am intrat la un Mac Donald să bem o cafea proaspătă iar în afară de asta aveam amîndoi nevoie la toaletă, baia din Drumul Taberei sfidînd-o cu desăvîrșire.
Mă simțeam nespus de prost, aveam pe mine încă hainele în care plecasem de la Berlin, eram obosită și tristă.
În sfîrșit după un timp care mi se păruse o veșnicie a sunat doamna cu apartamentul. Mi-a spus unde să ne întîlnim explicîndu-mi în ce direcție să o luăm.
Bineînțeles că am înțeles totul pe dos trebuind să o sun din nou. Îmi spusese să luăm un autobuz de la piața Unirii spre Rondoul Alba Iulia!!
Unde se afla acest Rondou nu aveam nici cea mai mică idee și în afară de asta credeam că piața Unirii se află înspre piața Romană, noi fiind în acel moment din nou la Universitate.
Impresia că stau în cap era din ce în ce mai puternică, poate era și oboseala care își spunea părerea, străzile vuiau de circulație, mergeam și mergeam avînd impresia că pierd ceva.
Ajunsesem din nou la piața Unirii unde am întrebat ce autobuz merge la Alba Iulia.
Pietonii erau foarte drăguți și ne îndrumau detailat pe unde să o luăm.
Ne-am suit într-un autobuz care era la fel de plin ca cel cu care ne aventurasem de la aeroport.
Lîngă noi, o doamnă ne-a spus că și ea coboară la Alba Iulia. Liniștiți am încercat să privesc afară, lucru aproape imposibil, trebuia să-mi lungesc gîtul pe sub brațe ridicate și să întîlnesc priviri care parcă spuneau ; ce, n-ai mai văzut o stradă?
Mi-am dat seama că lăsăm o impresie ca și cum atunci căzusem din lună așa că am luat o poziție cît mai indiferentă încercînd să mă contopesc cu lumea din jurul meu.
La Alba Iulia ne-am rostogolit aproape din autobuzul care ca și celelalte avea scara foarte sus. Mă întrebam cum se descurcă bunicuțele cînd coboară cu traistele pline de la piață.
Eram punctuali și ne uitam în toate direcțiile ca să vedem cînd apare persoana cu garsoniera.
Nu m-a mirat totuși cînd celularul a sunat din nou, ea întrebîndu-mă unde suntem. I-am răspuns că suntem la Rondou iar ea mi-a spus să nu ne mișcăm că vine cu mașina, un Audi A4 să ne ia.
Mașina a apărut nu după mult timp după colț, eu fiind aproape în stare să-i sar de gît acelei femei care pentru noi apăruse ca un înger salvator. Două străzi mai departe a parcat într-un colț unde fără să vreau am întrebat-o dacă are voie să parcheze.
-Nu, dar aici ai voie orice mi-a răspuns ea ca și cum ar fi fost cel mai normal lucru de pe lume.
Expresia asta am auzit-o mai tîrziu aproape zilnic și de la alții.
Am intrat într-un bloc care pe scările de la intrare avea ghivece cu mușcate.
La etajul întîi am intrat într-un apartament mic dar foarte curat. Avea un dormitor foarte mare cu balcon, o baie și o bucătărie tot cu balcon. Baia strălucea de curățenie, exista un duș modern, o chiuvetă curată cu un dulăpior deasupra și o toaletă la fel de curată.
Podeaua în hol, bucătărie și baie era din piatră iar bucătăria avea strictul necesar inclusiv o mașină de făcut cafea!
Dormitorul era mobilat modern, simplu dar curat și efectiv. Exista și un televizor iar patul era mare și curat. Prosoape albe ne aștepta să le folosim. Aș fi fost în stare să o sărut pe femeia aceea care a fost foarte drăguță.
Formalitățile de plată le-am făcut pe loc, ea ne-a dat cheile spunîndu-ne că femeia de serviciu va face curat pînă venim noi cu bagajele. Asta a fost tot!!
Pentru următoarele cinci zile scăpasem de coșmar și încă nu-mi venea să cred.
L-am sunat pe Christian căruia i-am mulțumit din toată inima pentru ajutor.
El se oferise ca după birou să ne întîlnim să ne ajute să ducem cu mașina lui geamantanele din Drumul Taberei la noua noastră adresă.
Aveam toată ziua la dispoziție și deși mă simțeam încă prăfuită și murdară, nu-mi mai păsa, gîndul că în aceiași zi voi sta sub un duș cu apă caldă mă făcea să uit starea neplăcută în care ne aflam.
Plini de avînt am ieșit în stradă curioși la viața din jurul nostru.
Este greu de descris ce simțeam, lumea multă și pestriță, felul de a fi al oamenilor, lejeri, veseli, prietenoși, străzile curate și clădirile vechi și frumoase, totul arăta un București plăcut unde nu aveai impresia că vreun bandit te pîndește la colț.
Din păcate Romania nu are un renume prea bun în Germania, un renume cu totul greșit, un renume adus la rușine din cauza unor indivizi care plecînd din Romania au reușit prin hoții și înșelătorii să strice fața acestei țări care încearcă disperată să țină capul sus.
Și totuși oscilam între senzația de siguranță care era evidentă și cea de nedumerire, văzînd unele avizări ridicole ca și cum ne aflam in Wild-West.
Bucureștiul era înțesat de bănci de toate felurile și toate naționalitățile. Numai la rondoul nostru se aflau patru, la fiecare colț una, o chestie normală pînă la urmă dar, ce era lipit la ușile băncilor nu mi se mai părea normal.
Este știut că oriunde intri, fie magazin alimentar, fie de mobilă, fie bancă, peste tot sunt restricții în ceeace privește igiena sau siguranța clienților. Avizați sunt cîini, în multe locuri nu ai voie să intri cu alimente care pot murdări interiorul cum ar fi înghețata sau chiar pahare din carton cu băuturi.
Dar nicăieri nu văzusem înainte atîta pedanterie cum văzusem la București și prin împrejurimi. Era pur și simplu intrezis să intri cu arme cum ar fi revolvere sau granate de mînă, care după cum știm nu fac mizerie atîta timp cît nu le întrebuințezi.
Era probabil de la sine înțeles că înainte de a intra în bancă trebuie să-ți lași arma în mașină sau să o depui la vreuna din gorilele care păzeau intrarea. Mă întrebam ce se întîmplă cu locurile publice unde pericolul unui atentat ar fi fost mult mai mare.
Astfel căscam gura mai departe admirînd sau mirîndu-mă de ingeniozitatea romînilor.
Nu știam că sunt în stare să merg atît de mult, de fapt nici nu simțeam, eram prea dornică să absorb totul în mine, mi se părea că mereu pierd un amănunt pe care nu-l voi mai putea regăsi.
Am mers de la Alba Julia pînă la Universitate pe jos, un drum destul de lung dar pe care l-am parcurs în zbor. Aveam tot timpul din lume, Christian ieșea de la birou pe la șase seara și rămăsese să ne întîlnim în jur de ora șapte undeva în Drumul Taberei.
Ajunși la Universitate ne-am dat seama că încet ne apucase foamea. Fiind primul loc pe care-l cunoscusem cu o zi înainte, ajunsesem în virtutea inerției iar acolo, la muncitorii vrednici care stăteau pe genunchi bătînd și potrivind cîteva pietre de asfalt în jurul copacilor dimprejur.
Ne-am hotărît să rămînem la restaurantul unde chelnerițele agile făceau șpagat pe frînghie.
Vremea era foarte frumoasă, în jurul nostru pulsa viața, iar noi ne lăfăiam pe scaune din pai în centrul orașului.
Restaurantul se numea Pescarul dar noi ne-am comandat mititei cu pîine proaspăta, ardei iute și muștar. De băut ne-am împărțit o sticlă de bere uriașă care se numea Ursus. O cafea tare a încununat prînzul gustos și nu ne mai venea să plecăm.
Aveam la mine un număr de telefon a unei prietene pe care o cunoșteam de cîțiva ani prin internet dar pe care nu o văzusem niciodată. Știam că ea locuiește în București, avînd un serviciu pe care-l găsise după luni de căutare. Ea era inițial din Pitești dar acolo posibilitatea să găsești o slujbă era inexistentă.
Știa de sosirea noastră dar nu avusesem timp să-i spun ce și unde ne aflăm. Am sunat-o știind că este la birou.
M-am bucurat foarte mult să o aud iar ea mi-a spus să o așteptăm pînă iese de la birou.
Am încercat să ne umplem timpul făcînd pariuri, care din pietonii grăbiți intrau cu picioarele în asfaltul gata pus.
Era interesant de văzut cîți mergeau cu ochii aiurea și vorbind la celular, nefiind în stare să remarce ce se întîmpla la mai puțin de jumătate de metru în fața lor.
Cîteodată cîștigam eu spunînd, ăsta precis dă ca orbul, altădată cîștiga soțul meu care își freca mîinile de bucurie cînd persoana aleasă de el nu numai că trecea peste cimentul ud, dar nici nu se mai întorcea din drum.
Am cîștigat vreo trei cafele pînă am simțit că mi se apleacă.
Soțul meu a fost mai galanton și a spus generos că-și va folosi pariurile cîștigate la altă ocazie.
Înțepenisem pe scaun iar chelnerița care ne servise începuse să se uite strîmb la noi.
Nu ne mai scăpa din ochi și după mutra ei cred că-i era frică să nu o întindem fără să plătim.
Cred că bătusem recordul față de toți ceilalți clienți care stăteau dar mai și plecau.
Noi, nici gînd, ne simțeam bine și eram fascinați de sistemul de muncă al oamenilor care reparau trotuarul.
Nimic nu-i scotea din liniștea lor, incidentele pe care le observasem ieri repetîndu-se cu regularitatea unui ceas.
Eram foarte prinși de spectacol.
Băieții pe brînci stropeau cu o lopățică urmele căscaților dînd după aceea cu o măturică peste ciment.
Ceilalți băteau mai departe pietrele în jurul pomilor avînd un sistem pe care nu am reușit să-l dezlegăm.
După o vreme a apărut și Laura (prietena mea) căreia îi ieșise sufletul grăbindu-se spre noi.
Nu a vrut bineînțeles să servească ceva (Laura este un caz pierdut, nu a vrut niciodată nimic) și ne-a propus să o însoțim la ea acasă.
Timp aveam destul așa că ne-am lăsat conduși de ea prin labirinturile metroului cu o repeziciune încît simțeam cum cafeaua îmi sălta pe gît. După cîteva schimbări de metrou, precis nu mai știu, eram tot timpul cu ochii la altceva și habar nu aveam unde mergem, mai ales că foarte multe străzi aveau acum altă denumire care mie nu-mi spuneau nimic.
Am ieșit pe o stradă pe care bineînțeles nu o cunoșteam – nu am înțeles nici pînă în ziua de astăzi de ce eram atît de rătutită încît nu știam unde mă aflu.
Cînd am ieșit din metrou, direct la ieșire, am dat cu ochii de un munte de nisip și cărămizi sparte pe care se lăfăiau vreo cinci dulăi într-o poziție ciudată. La prima vedere am crezut că sunt morți dar ei dormeau duși cu toată zarva din jurul lor.
În spatele lor se afla un fel de parc ( probabil parcul cîinilor) în care pe sub pomi, o mulțime de cîini de toate culorile faceau picnic.
După o goană pe străzile ciupite de vreme ( Laura mergea ca și cum ne biciuia cineva din spate) am ajuns la niște blocuri scunde luînd-o pe cărări întortocheate pînă la scara unde ea locuia.
Intrînd în apartamentul ei m-a izbit simplitatea și felul spartan în care trăia.
Este adevărat că de abia se mutase și nu avusese timp și mijloace necesare să-și creeze o ambianță mai confortabilă. O simțeam cît era de mîndră cu apartamentul achiziționat și mi se rupea inima văzînd cît de multe lucruri necesare lipseau.
Pe undeva era nedrept gîndeam, unii au cîte două apartamente ( în general toți au fost nevoiți să-și cumpere apartamentele) supra-pline cu mobilă care de fapt nu este necesară, iar alții, cum era Laura trebuia să plătească aproape tot salariul numai pentru chirie.
Nu vroiam nici să știu cît timp îi va trebui pînă își va putea cumpăra cel puțin o masă.
Astfel improvizase repede din două scaune o măsuță pe care a pus farfurioare cu prăjituri, cafea, apă și suc de portocale.
După ce lenevisem atîta timp la restaurant nu simțeam deloc foame și mai ales nu mă simțeam bine văzînd cît cheltuise pentru noi.
Știam că are un salariu care-i ajungea atît încît să nu moară de foame, știam că este o persoană foarte modestă care nu a acceptat niciodată un ajutor pe care de nenumărate ori i l-am oferit, și-mi dădeam dureros seama cît efort a depus pentru noi.
Am încercat pe cît posibil să mă port ca și cum totul era normal dar nu reușeam să scap de senzația că primim mai mult decît se cuvenea.
În general, în tot acest timp cît am stat în Romania, prietenii și rudele pe care le-am vizitat, s-au dat peste cap să ne simțim cît mai bine, senzație care pe mine personal mă obosea.
Nu sunt nici prințesa de pe mazăre și nici regina Elisabeta, sunt o persoană, cred eu, foarte normală care nu a cunoscut înainte prea mult răsfăț.
Ori eforturile lor mă puneau automat într-o situație penibilă, știind și văzînd situația fiecăruia, situații care îmi furau seara somnul.
După ce am mîncat prăjiturile care erau foarte gustoase, și după ce epuizasem întrebările și răspunsurile cu Laura, am hotărît să o luăm încet spre Drumul Taberei unde ea ne însoțea mai ales ca să ne arate drumul.

Magdalena Chirilov

Sunt născută în România la București și trăiesc de 48 de ani în Germania la Berlin. Faptul că nu aveam și nu am ocazia să vorbesc limba română, m-a determinat să scriu și în felul acesta să-mi țin trează legăturile cu limba noastră atît de frumoasă. Am început cu proză, trecînd la poezii și întorcîndu-mă la proză. Lucrez pe lîngă altele și în ceramică iar cînd această ocupație mă obosește, pictez. Încerc pe cît posibil să întrețin relații virtuale cu persoane din țară, nu întotdeauna din păcate cu succes. În rest, nimic deosebit despre persoana mea. Da, am o nepoțică dulce care este sufletul meu.