Parastas

La zenit o pasăre de pradă făcea într-una rotocoale, supraveghind culturile de grâu din zona Bălții Albe. Din cuibul de la sol, păzit de ochiul ager, femela îl urmărește atentă. Șoseaua neagră îi întretaie de la est la vest împărăția, pe care se află Lacul la miază-zi, și două sate, cu oameni, vite, orătănii, pisici și câini. De frica lui stau iepurii în iarbă ghemuiți cu ochii larg deschiși spre cer, iar peștii lacului se-afundă-n mâl când umbra lui întunecă oglinda apei. Acum, eretele nu-l scapă din privire pe omul care merge șchiopătând pe marginea șoselei.
Gabi Manole pășește-ncet. E cald, e miezul zilei, iar insolația   îi seceră picioarele. Cămașa udă i s-a lipit de spate, setea îi arde măruntaiele. Cuvinte disparate i se-nvârt în creier.   În mintea lui Manole cuvintele-s imagini cu înțelesuri simple: mâncare, băutură și sarmale. Pomană. Acum un an bătrânul Ciufoaie a murit și azi e parastas la Grădiștea.
– Bă, Vali, într-o zi o să ne omori, așa se conduce pe drumurile astea?
– De ce nu-ți pui, bă, Dorele, centura de siguranță? Ce sunt eu de vină că nu-ți pui tu centura? Valentin Târtoacă băgă mașina, un Renault Clio albastru, în marșarier și-o trase vreo zece metri îndărăt. Aproape tot timpul, dar mai ales stând la volan, gândul lui Valentin zbura inevitabil la Anișoara. La nici o altă fată nu văzuse țâțe așa de mari ca ale Anișoarei. Bine, vorbim numai de alea naturale. Care e tâmpitul, bă, zicea Valentin, care să pună mâna pe silicoane? Când le vezi pe alea la televizor, unde mai pui că se mai și fudulesc cu silicoanele lor, care le are mai mari… Ți se face rău, nu alta. Aberații. Valentin era șofer la firma de curierat și distribuia corespondență și coletărie pe ruta Râmnicu Sărat – Brăila.
Cunoștea traseul de la Râmnic la Brăila ca-n palmă. Cea mai dragă îi era bucata de drum de la Grădiștea la Boldu, căci peisajul era mai variat: treceai prin crâng, apoi linia de cale ferată cu semafor, treceai pe lângă Balta Albă spulberată de vânturile stepei, apoi întinderea aceea selenară, pământul uscat și galben pe care nu creșteau decât ciulinii. Acu’ vreo patru săptămâni livrase corespondență la Amara, mica stațiune de la malul lacului, și-atunci și-a zis: scrisorile-astea mai pot s-aștepte un ceas-două; eu trec în fiecare zi pe lângă lacul ăsta, și azi nu plec de-aici pân-ce nu fac o baie-n el.
Micul debarcader, câteva bărci de pescuit și ștrandul adăpostit de sălciile pletoase, la umbra cărora vreo douăzeci de tineri veniți din satele din jur stăteau la plajă, îi plăcură de-ndată ce intră. Își lăsă hainele lângă o piatră și se-aruncă în apă plonjând de pe un dig, cu capu-n jos, fără prea multe precauții. Mare greșeală. Își dădu îndată seama de imprudență   și se răsuci în aer, ca să evite impactul direct cu capul. Căzu pe burtă, ca un bolovan, iar ce-auzi, când încă se mai afla sub apă, exceptând pleoscăitul penibil, fu explozia de râs a băieților de pe mal.
– Grozavă săritură, zise fata care se apropie de el, zâmbind, îndată ce ieși la suprafață. Mi-a fost teamă că o să te spargi în bucăți.
– Ah, m-am speriat că mă lovesc de fundul apei, e prima dată când fac baie aici. Dar e frumos, îmi place. Valentin mă numesc. Din Râmnic.
– Anișoara. Îmi pare bine. De la Boldu.
Așa a cunoscut-o Valentin Tȃrtoacă pe Anișoara de la Boldu, și de atunci n-a mai avut pace-n suflet de n-o vedea măcar o dată la trei zile. De la Grădiștea, îndată ce treci Buzăul pe podul de beton, drumul te duce drept în Boldu, printre culturi de grâu, porumb și floarea-soarelui. Mai avea doar vreo cinci-șase kilometri, și savura deja în minte revederea. A doua casă pe mâna dreaptă, exact cum vezi clopotnița din intersecția cu drumul ce duce la Constanța. La ea în casă niciodată nu intrase, doar îi dădea din timp un beep și se-ntâlneau în față la clopotniță. Azi, însă, e hotărât să facă pasul decisiv. Scoase un pieptene din buzunar și se privi încă o dată în oglinda retrovizoare, netezindu-și o șuviță de păr. Numai de-ar fi părinții ei acasă!
Șoferul Skodei Fabia ajustă nivelul sonor al radioului cu CD player. Din degetul cel mare i-alunecă   inelul de inox, puțin cam larg, pe care și-l prinse cu dexteritate între arătător și inelar, apoi începu să se joace cu el în palmă.
– Uite ce pasăre nebună. Ai zice că vrea să se sinucidă, uite cum s-a aruncat în fața cailor, zise Nicu, dând muzica mai tare. Acordurile de bass ale Metalicii făcură caroseria să vibreze.
– Prea tare, îmi spargi urechile, zise femeia din dreapta, dă naibii aia mai încet. Ce-s urletele astea? Nici nu mai poți schimba o vorbă. Costel mi-a spus că de la un stup scoți treizeci de kile de miere într-o vară, asta înseamnă… trei milioane. De la cincizeci de stupi ai o sută cinci zeci de milioane. Eu am nevoie de bani, de bani mulți. Am copii de crescut.
– Lenuțo, zise bărbatul, cine umblă la stupi? Eu nu mă pricep.
– Înveți. Te uiți pe internet, sunt tutoriale pe youtube. Întrebi apicultorii. Să nu mai spui că nu te pricepi.
– Cu cincizeci de stupi în bătătură o să moară toate albinele până mi se-ncarcă mie youtubul.
– N-am zis să luăm acum cincizeci de stupi. Dă zbierătele alea mai încet, ți-am zis, mă doare capul. Luăm numai patru-cinci acum, și după ce învățăm, mai cumpărăm, mai facem roiuri.
– Și cum îi aducem acasă? Cu mașina asta nu pot să car decât doi stupi odată. Pe bancheta din spate.
– Cum să mergi cu albinele în mașină? Le pui sus, deasupra, pe portbagaj.
– Dar la noi ce-o să mănânce? Aici la Grădiștea e salcâm, e floarea-soarelui, e rapiță. Dar în grădina noastră? Ce? Regina nopții? Gladiole?
– Nicule, tot timpul îl iei pe nu se poate-brațe. În felul ăsta n-o să reușești nimic în viață.
– Nu, Lenuțo, sunt doar realist. Și în plus nu cred că e dispus Costel să vândă numai patru-cinci familii. Ori toți cincizeci de stupi, ori niciunul.
Nicu se imagină pe sine în halat alb, cu afumătoarea în mână, ridicând din stup o ramă pe care albinele stau ciorchine. Întrebarea care se pune este: unde-i matca? Din difuzoare se aude urlând: My fingers grip with fear What I am doing here?
– Lenuțo, mi-e teamă în ce vrei tu să te bagi.
– Nu-ți fie teamă, știu eu ce-o să fac. Sunt norocoasă, ai să vezi. Tu, fii atent cum conduci! Ce vrea cioara aia? Dă muzica mai încet, ți-am zis!
Caii se smuciră spre stânga la vederea păsării, care plonjă în fața lor, iar căruța pătrunse pe contrasens. Gabi Manole întoarse capul, văzu căruța venind din spate și se retrase un pas în șanț, ieșind din carosabil. Setea devenise chinuitoare, soarele îl ardea în creștet, dar răbda totul cu gândul la vinul rece și la sarmalele care îl așteptau la parastas. Pe Ciufoaie nu-l cunoscuse el prea bine, știa doar că are un băiat și-un frate care i-au moștenit averea. Asta era bine, căci era cine să-l pomenească. Zicea și popa azi la predică: omul toată viața adună, și când pleacă de aici, ale cui rămân? Uite la Ciufoaie: toate se duc la neamuri, dar poate-or   da și ei ceva săracilor de milă pentru sufletul mortului.
“Un om oarecare a făcut o cină mare și a chemat pe mulți, a povestit pe la sfârșitul slujbei popa. Și a trimis la ora stabilită pe cineva să cheme oamenii la masă, că e mâncarea gata. Dar oamenii au început pe rând să-și ceară scuze: eu mi-am cumpărat pământ și merg să-l văd, zice unul. Altul: mi-am cumpărat cinci boi, mă duc ca să-i încerc. Iar ultimul a zis: mi-am luat femeie și de-asta n-am să pot să vin.”
Eu nu-i înțeleg deloc pe oamenii ăștia care caută motive să lipsească de la masă când sunt invitați, își zise Gabi. Eu de pildă, nu lipsesc. M-a chemat omul, apăi mă duc. Nu mai e mult, se văd casele acolo după pod.
Căruțașul, care văzuse cetățeanul din față     clătinăndu-se pe lângă șanț și mașina albastră care se apropia din față, nu-și pierdu cumpătul, ci trase iute de hățuri, reașezând caii pe direcția de mers.
– Hoo, Crinuța, mergi bine, uite că vine și mașina, unde vrei să mă bagi?
– Mă, Costele, ia ascultă la mine: moștenirea lu’ Ciufoaie nu se-mparte și cu Fănel, frate-su mai mic, ai? Că atunci tre’ să-i dăm și lui Fănel explicații…
– Nuuuu, Marie, la moștenire vin numai copiii, că Ciufoaie era văduv. Acum – eu nu știu: oare și-o fi făcut fecioru-său, Ghiță, succesiunea la notar? Că dacă nu și-a făcut-o, ne va-ntârzia. Nu știu dacă mai putem depune cererea de finanțare luna asta.
– Vezi ce vorbești cu Ghiță, la parastas. Întreabă-l de succesiune. De-aia-i bine să-și facă omul actele cât trăiește, nu să le lase în grijă la copii.
– Ptruuu, Crinuța, Hoo, hoo! Vizitiul își struni caii, o iapă și puiul său, în timp ce-și scoase o țigare din buzunarul de la vestă. Mario, cât crezi că ne costă, fă, cadastrul și notarul?
– Pentr-o jumate de hectar? Dar de ce să plătim noi, Costele? Nu vânzătorul tre’ să-și facă intabularea?
– Normal, Mario, ai dreptate.
– Dar nu vindem noi pielea ursului din pădure? Avem bani să cumpărăm pământul? Dacă nu mai vine rockerul ăla să ne dea avansul pentru stupi? Cincizeci de familii de albine fac fix cât ne trebuie să cumpărăm terenul de la Ghiță. Ce crezi: o să vrea să-i ia pe toți?
– Pe toți o să-i ia, Marie, las’ pe mine. Ăla habar n-are de albinărit. Știu eu cum să-l iau.
Din față se apropia în viteză un Renault Clio albastru. Tânărul de la volanul său văzuse întraga scenă cu șoimul care se năpustise în fața cailor, dar mintea lui nu reacționă pe loc, fiind plecată în vizită la Anișoara. Pe marginea din stânga văzu cum șchiopăta un individ ciudat. Puse frână brusc, evitând în ultimul moment coliziunea cu căruța care intrase pe contrasens. Partenerul său de drum fu proiectat cu putere în față, aproape că se izbi cu capul de parbriz iar Renaultul se opri în scrâșnetul de cauciucuri, care lăsară două urme negre pe asfalt.
– Bă, Vali, într-o zi o să ne omori, așa se conduce pe drumurile astea?
În clipa aceea Gabi Manole văzu cum câmpul din fața lui se înclină într-o parte în mod bizar, iar orizontul se ridică subit în sus spre înaltul cerului, de parcă ar fi fost mișcat de-un val imens. Întinse instinctiv mâinile înainte și se prăbuși la pământ, cu fața în jos. Nu mai știa prea bine cine este și ce caută acolo pe câmp, doar niște cuvinte îi mai răsunau încă în minte, din cele auzite azi la liturghie: „Şi întorcându-se, sluga a spus stăpânului său că cei chemați la cină s-au eschivat, fiecare pentru problemele și grijile lui. Atunci, mâniindu-se, stăpânul casei a zis: Îndată ieși în pieţele şi-n străzile cetăţii, şi pe săraci, neputincioşi, pe orbi, pe şchiopi adu-i aici.”
Valentin coborî iute din mașină, scoase telefonul și formă 112.
– Urgențe medicale, zise o voce de femeie. Ce urgență aveți?
– Un cetățean e căzut în drum, între Grădiștea și Boldu, la vreo sută de metri de podul peste Buzău. Nu pare că-i lovit.
– Nu-i lovit, nu are sânge, zise căruțașul, care se oprise și el și coborâse din căruță. Hei, dar ăsta-i diliul de Gabi, zise.
– Îl cunoașteți? Valentin ținea în continuare telefonul la ureche, vorbind în același timp și cu săteanul.
– Da, e Gabi Manole din Boldu, e cam diliu.
– Cum adică e diliu? E bolnav?
– Ei, cam așa ceva.
– E băut? Zise vocea de la telefon.
– Nu știu. Respiră. Uite, s-a întors cu fața în sus.
– E pe asfalt? Spuneți-le la oameni să-l dea afară din carosabil. Trimit o ambulanță?
– Auziți, întreabă dacă să trimită o ambulanță, zise Valentin către căruțaș.
– Nu-i cazul, îl cunosc pe taică-su, e din Boldu, o să vină el să-l ia de aici. Sau îl duc eu cu căruța. Dar acum nu pot, că tocmai mă duceam la Grădiștea, la un parastas. Dumneavoastră nu aveți drum spre Boldu? Vă spun eu unde să-l duceți.
– Nu vrea ambulanță, auziți, zic oamenii că îl duc ei acasă.
– Bine, mulțumesc. Dispecerul închise.
În clipa aceea sosi la fața locului și Skoda Fabia dinspre Boldu, care opri la câțiva metri distanță. Nicu și Lenuța coborâră precipitat, lăsând ușile deschise larg.
– E mort? A sunat careva la 112? Ah, dar ăsta-i Gabi Manole, săracul! Ce-o fi pățit?
– Nu, nu e mort. Cred că insolație. Ah, doamna Lenuța! Costel se înclină și întinse mâna respectuos lui Nicu și Lenuței. Ce faceți, tocmai vorbeam cu soția despre dumneavoastră.
-Bună ziua, ce întâmplare! Lenuțo, uite-l pe domnul Nicu, apicultorul.
Cei doi își strânseră mâinile și se apropiară de omul căzut la pământ, care răsufla sacadat și era lac de transpirație.
– Da, Gabi Manole e, zise Lenuța. Îl știu pe taică-su. Ar trebui să meargă cineva să-l anunțe să vină să-l ia de aici. Noi mergem la Grădiștea, trebuie să ne întâlnim cu cineva la un parastas. L-am lua cu noi, dar mai avem pe cineva în mașină. Fata noastră. Domnule Costel, continuă Lenuța, noi am vrea să cumpărăm stupii, dar știți, nu ne-am arunca de-odată la toți cincizeci… nu prea avem mijloace…
– Lăsați, zice Valentin, nu mai chemați pe nimeni, îl duc eu, e-n drumul meu, că merg către Boldu.
– Atunci, așa rămâne, răspunse căruțașul. Vă explic îndată unde să-l duceți. E simplu. Nu-i nimic dacă nu puteți acum, doamnă. Îmi plătiți jumătate și-mi dați restul la cules, peste trei luni.
Valentin vru să se întoarcă la mașină, dar în clipa aceea fata lui Nicu și a Lenuței coborî din Skoda și se apropie de el, îmbrățișându-l.
– Vali!
– Anișoara! Ce-i cu tine aici?
– Păi mergeam împreună cu mama și cu tata la Grădiștea. Voiam să-ți spun, dar nu m-ai mai sunat.
– Pe bune?! Și eu care mă pregăteam să vin la tine la Boldu. Ce bine că te-am întâlnit pe drum. Pot să merg și eu cu tine? Adică bănuiesc că da, la pomană e primit oricine intră. Dorele, bă, mergem la un parastas? O sărmăluță, un pahar de vin…
Atmosfera se însufleți deodată, iar Valentin făcu cunoștință cu părinții Anișoarei, care se arătară foarte plăcut surprinși de asemenea întâmplare pe traseu. În cele din urmă se hotărâră să meargă cu toții la parastas, la Grădiștea.
– Și cu Gabi ce facem? Era bine să fi chemat totuși salvarea, zise Maria. Deci ne-am înțeles? Vă dăm acum banii pentru zece familii, iar pentru celelalte patruzeci, din recoltă. Ne ajutați cu transportul?
– Mai sun odată, zise Valentin. Scoase telefonul și formă 112.
– Urgențe medicale! Ce urgență aveți?
– Este un om căzut la pământ în zona Grădiștea, la o sută de metri de podul peste Buzău. Are insolație. Trimiteți o ambulanță?
– Recepționat. Va sosi o ambulanță fără paramedic. Nu dumneavoastră ați sunat mai înainte? E aceeași persoană?
– Da.
Închise.
– Banii pe douăzeci de stupi și vi-i aduc acasă cu căruța, zise Costel.
Își strânseră mâinile încă o dată, îl traseră pe Gabi mai spre margine și se suiră în mașini. Plecară în aceeași direcție mai întâi cele două mașini, apoi și căruța. Gabi gemu și se întoarse din nou cu fața în jos. Nu știa cât timp trecuse, poate un minut, poate o jumătate de oră, când vocile din preajmă îl treziră.
– Tensiune critică. Băgați glucoză. Micro-sângerare buco-nazală.
– E diabetic?
– Nu știm.
– Adrenalină!
– Pompați. Luați temperatura. De ce n-au cerut medic, dom’le?
– Repede, repede…
Din cer, ochiul vigilent al șoimului urmărea întreaga scenă. Gabi simți deodată o stare de bine foarte plăcută, și se văzu pe sine la parastas în fața meselor întinse, cu farfurii pline cu sarmale și carafe aburite cu vin rece. Şi-a zis stăpânul acelei case către slujbașii lui: ieşiți la drumuri şi la garduri şi îi siliți să intre, să mi se umple casa…

Florin Giurcă

Am absolvit fac. Automatica București.
De profesie inginer software, profesor de informatică.
Scriu proză SF/F/H. Colaborez la revistele Gazeta SF și Helion. În 2017 am publicat un roman horror, Noaptea lemurienilor, la editura Pavcon, și un roman mainstream, Regele fluturilor, la editura Coresi. În 2018 am publicat un volum de proză scurtătot la editura Pavcon, Efectul Metamorphis, și un roman horror, Confesiunile Omului – cîine.

fgiurca.blogspot.ro/