Planeta

Eram la Barcelona, îl ascultam pe Juanes întruna, am schimbat trei locuinţe în câteva săptămâni şi mă plimbam prin toate librăriile cu „Istanbul”-ul lui Pamuk la vedere, până când cineva era atras de copertă, lua un exemplar şi se aşeza la coadă, fiind convins că e alegerea lui. Încă nu scrisesem nimic în afară de nişte caiete cu vise: toate paginile începeau asemănător: as-noapte am visat…, visul de as-noapte…, dream-scene…, sueño…, dream moment…. Visam mult, dar ce scriam nu mai era ca-n vis, erau nişte banalităţi pe care le-ar fi putut scrie orice fată, care nu trăise un vis aşa intens.
Când te muţi într-un oraş, logica spune că trebuie să încerci să-l cunoşti. Asta şi făceam şi trăgeam repede concluzii: multe babe machiate strident, mulţi moşi libidinoşi, toţi băţoşi şi vorbind o limbă de care-mi venea s-o iau la fugă: catalana. Noroc cu servitoarele sud-americane, dar de fapt nici ele nu vorbeau spaniola corect, ci mâncau litere sau părţi din cuvinte. Pentru fiecare concluzie urâtă trebuia să găsesc trei încurajatoare: 1- ar fi fost furnicile care invadau terasa şi găseau crăpături prin care să intre în casă, aşa că le găseam dimineaţa, în bucătărie, în formă de cercuri sau spirale sau trenuleţe; 2- ar mai fi fost tramvaiul care duce până unde se ia funicularul spre Tibidabo, era ca în pozele din San Francisco sau Lisabona: mic şi cochet, dar mereu burduşit cu turişti în sandale cu arici, aşa că nu-l luam niciodată, ci mergeam pe lângă el; 3- şi ar mai fi fost clădirea Planeta. Editura Planeta.  De acasă ajungeam în mai puţin de zece minute la ea, pe jos. Câteodată o luam prin faţa ei, spre parcul Pedralbes, alteori o luam prin încercuire. În partea dinspre bulevard avea un gazon şi un fel de fântână  sau apă care ţâşnea, iarba era proapătă şi câte un bărbat în halat, portar sau grădinar, o urmărea cum creşte. La început nu-mi venea să mă uit direct spre clădire: era imensă, cu multe geamuri. Niciodată n-am văzut vreun om sau vreo umbră la ferestre, poate nici nu se vede prin ele oricât te-ai uita sau oricât de aproape ţi-ai duce nasul.
Aveam o prietenă bună acasă, în Bucureşti, era o scriitoare cunoscută, şi când o întrebam ceva legat de cărţile ei îmi spunea: “da, mi-au publicat şi cartea asta, dar nouăşnouă la sută dintre oamenii din edituri sunt…mai bine nu zic cum”. Îmi plăcea tonul ei relaxat şi amuzat, nu se încrunta niciodată, nu fuma, nu bătea cu degetele în masă şi mi se părea că buzele i se uneau în partea stângă într-un fel de zâmbet ironic.
Era normal deci să mă întreb cum sunt oamenii care lucrează la Planeta. Nu puteam să compun măcar un chip, ca să ştiu cum ar fi. În faţa clădirilor, în tot oraşul, se adunau angajaţii la ţigară. La orice oră treceam, grupuleţe de oameni în jurul cărora plutea fumul: cafea şi ţigări şi pălăvrăgit mult şi tare, cu gesturi de ‘ce chestie importantă spun acum’. Aici încă nu-i văzusem. Mi-ar fi plăcut să se deschidă deodată un geam, să apară un cap şi eu să zic: ah…deci aşa arată cineva care lucrează la Planeta, şi să mi-l amintesc pe urmă mereu. Dar poate că erau geamurile de pe holuri şi nu se puteau deschide. Era totuşi un fior de mândrie chiar şi faptul că mergeam pe trotuarul clădirii, că uneori mă nimereau câţiva stropi de apă din fântâna ciudată, că eram atât de aproape şi, la o adică, aş fi putut să alerg câţiva paşi şi să ating uşa de la intrare, poate chiar s-o deschid, să intru şi atunci sigur ar fi apărut portarul şi m-ar fi întrebat ce caut şi n-aş fi ştiut exact ce să spun, pentru că el n-ar fi înţeles dacă aş fi început cu “vreau să inspir şi eu aerul de pe-aici, să văd dacă-mi place, dacă se simte ca un aer important”.
Am păţit-o într-o altă clădire: Casa Amatller. Credeam că se şi vizitează, între timp au deschis o cafenea sau ciocolaterie la parter, dar atunci nu era nimic şi totuşi am intrat pentru că citisem că la etajul trei se ţineau cursuri de portugheză. Făceam orice ca să sfidez catalana, aşa că i-am spus portarului unde merg şi mi-a făcut un că pot să urc. Aş fi stat mai mult pe scări, să mă uit la vitralii, dar el mă urmărea cu privirea şi m-am grăbit. Am sunat la uşa apartamentului unde se ţineau cursurile, mi-au deschis şi cred că s-au mirat că aproape am dat buzna şi m-am plimbat prin camere, întorcându-mă în toate părţile, ca să înregistrez cât mai multe detalii, în timp ce o fată şi un băiat se ţineau după mine şi-mi explicau cum se desfăşoară lecţiile, cât durează, şi la ce oră să vin. Am întrebat neatentă dacă sunt din spaniolă sau din catalană în portugheză şi ei s-au uitat încurcaţi unul spre celălalt. Nu ştiu de ce au crezut că eu sunt catalană şi mi-au spus că doar din spaniolă deocamdată, dar pe viitor vor aduce şi profesori catalani. Deja mă băgasem prin toate colţurile apartamentului, am ridicat din umeri, le-am spus oftând “asta e, o să revin” şi-am plecat.
Acum nu găseam niciun motiv pe care să-l invoc ca să intru în clădirea Planeta, aşa că doar fantazam în jurul ei.
Într-o zi au venit nişte cunoştinţe din Bucureşti şi eu m-am oferit să le arăt oraşul. N-am vrut să încep cu marea, nici cu străzile comerciale, nici cu piaţa La Boqueria, eram sigură că o să-i impresionez dacă o să le arăt clădirea Planeta. Se îmbrăcaseră elegant, cei doi bărbaţi erau la costum, iar soţiile lor aveau fuste peste genunchi şi pantofi cu toc, poate ca să iasă bine în poze. Vorbeam cu toţii despre literatură, despre Llosa şi Márquez, care locuiseră aici într-un timp, ei ştiau citate în română şi-n spaniolă şi mie-mi plăcea să-i ascult. M-am gândit să coborâm pe trotuarul din partea dreaptă a clădirii, ca apoi să ieşim în faţă şi ei să fie surprinşi şi fascinaţi. Am văzut un bărbat aproape de colţ, se uita spre mine şi, în vâltoarea entuziasmului, cred că i-am zâmbit. La fel au făcut şi ceilalţi din grup, pentru că el avea o expresie prietenoasă. Poate că toţi ne-am imaginat că ieşise din clădire şi deci putea să fie cineva care apreciază literatura. Ne-am apropiat şi, abia când l-am privit din nou, am văzut că are şliţul desfăcut, pantalonii puţin căzuţi şi începuse să se mângâie, uitându-se la noi. Am trecut repede mai departe, una dintre soţii a scos un ţipăt, eu am râs, bărbaţii n-au zis nimic, şi am ajuns în faţa Planetei, unde stropii de apă împroşcau iarba şi trotuarul şi pe cine trecea.

Alexandra Niculescu

No, thank you – editura Herg Benet, 2014

Kyparissia – editura Litera, 2020