Portaferrissa

Avea douăzeci de ani, urechile înroşite, mâinile pe o agendă plină cu scris verde şi privirea fixată pe numele străzii: Nicolae Golescu. A scos plăcuţa din geanta de pe umăr, s-a uitat în toate părţile şi a fost mulţumit că ajunsese cu noaptea în cap şi oamenii încă dormeau. Plăcuţa o fabricase el în atelier şi se lipea ca un magnet de orice tablă. S-a auzit un plescăit şi nu mai era strada Nicolae Golescu, ci Carrer de Portaferrissa. Cel puţin pentru el. Mai avea câteva plăcuţe în geantă şi câteva străzi al căror nume trebuia să-l schimbe. Începuse cu Portaferrissa pentru că era strada lui preferată din Barcelona.
În fiecare seară, când ieşea de la ore ajungea la ea: era îngustă şi el se uita uneori la fetele care scormoneau printre hainele magazinelor, sub neoanele fosforescente. Aveau mâini abile, mâini rapide şi harnice, şi ajungeau în toate colţurile, scoteau câte o bluză şi pe urmă o aruncau la loc şi cotrobăiau mai departe. Mai era şi muzica de pe stradă: uneori arăbească, alteori braziliană, o dată a auzit chiar “Dragostea din tei” şi a zâmbit ironic, dar nu l-a văzut nimeni. Erau multe porţi, nu uşi, porţi mari şi grele, şi când găsea câte una deschisă se oprea şi îşi lungea gâtul doar-doar vedea ceva. Erau înalte şi rotunjite porţile. Întotdeauna în faţă la numărul 12 era scoasă o cămilă de lemn. Lumea trecea, copiii arătau cu degetul, râdeau şi făceau poze, apoi o băteau pe picioare, pentru că mai sus n-ajungeau şi se îndepărtau spunând: mamă, ce cămilă mişto.
El se oprea de multe ori vizavi, ca s-o privească mai bine. Cămila se uita undeva în depărtare, dincolo de port, de mare şi de toate vasele de croazieră care plimbau turişti de-a lungul ţărmului, dincolo de Maroc şi de Algeria. Erau la fel de tăcuţi amândoi, aveau liniştea lor şi fălcile încleştate, în timp ce toţi în jur sporovăiau. El se sprijinea de un zid şi zâmbea cămilei din ochi, iar nările i se umpleau de aroma gofrelor cu nutella sau dulceaţă sau caramel sau vanilie şi nuci. Ştia că e aşteptat acasă de colegul de apartament, care la ora aia era deja foc şi pară pentru că era rândul lui să ducă gunoiul şi să întindă rufele şi să cumpere pâine. În fiecare zi îl întreba: Cum merge la cursul lui Muntaner? El ridica din umeri si răspundea: Bacănia din Combray, asta e tot ce-am înţeles, nu mai ştiu cum a venit vorba, turuia despre nişte indici economici şi mâzgălea grafice pe tablă şi a vrut să ne exemplifice probabil ceva, sau doar să ne trezească, şi am auzit doar cuvintele astea şi gândul mi-a zburat la Proust. Acum o să-l întrebe iar: Ce-ai pierdut atâta timp pe străzi? El o să fredoneze ceva şi colegul o să se răstească la el: De florile mărului, de-aia.
Simţea că el şi cămila se cunosc tot mai bine, chiar dacă nu-şi vorbeau, era doar faptul că stăteau aşa aproape şi era bine.
Asta până în miercurea când a citit în ziar: “Cămila de pe Carrer de Portaferrissa a fost furată”. Nu s-a mai dus la ore, a alergat până la poarta cu numărul 12, dar n-a găsit decât un spaţiu gol. Oamenii treceau ca şi până atunci, pălăvrăgeau, cumpărau din magazine, se pozau şi trimiteau mesaje pe telefon. A prins privirea vânzătoarei de la magazinul de vizavi şi s-a apropiat de ea. Ce zi frumoasă, a zis fata, şi eu stau şi împăturesc haine. El i-a zâmbit: Da, aşa e, ştiţi cumva cine stă în clădirea din faţă? În timp ce flutura o mână, fata i-a şoptit la ureche: E unu’ bătrân şi enervant, nu se ştie niciodată când e şi când nu e acasă. Mai îmi şi face cu ochiul libidinosu’, dar o dată n-a cumpărat ceva din magazin. El a dat din cap că înţelege: Poate ştiţi cum să-l găsesc? Fata a râs şi a scuturat un tricou cu “I love Barcelona”, apoi şi-a scos mobilul, a căutat la contacte şi i-a arătat. El e: domnu’ libidinosu’, aşa l-am trecut în telefon, n-am ce să fac, simt nevoia să-i identific pe oameni altfel decât prin nume. Sunt atâtea nume la fel, în schimb însuşirile pot să fie atât de diferite. El şi-a copiat numărul în telefon, i-a mulţumit, a mângâiat în treacăt o bluză şi a spus: Aveţi haine frumoase.
Când a ajuns pe Carrer de Petrixol a auzit doi puşti: Ai furat cămila, o să te spun la scoală. Râdeau. S-a apropiat şi i-a întrebat dacă ştiu ceva. Au tăcut câteva secunde, apoi unul a spus: A fost văzută pe Santa Anna, imediat după Catedrală, sau chiar în curte, nu ştiu bine. A mulţumit şi a alergat până la poarta Catedralei. Nu era nici urmă de cămilă, doar turişti care îşi încercau valizele noi. Erau ieftine şi mergeau repede pe pietricelele lucioase. Se mai împotmoleau, dar reuşeau să meargă mai departe. Îl cunoştea pe băiatul care servea în cafeneaua de peste drum. A intrat şi l-a întrebat dacă a auzit ceva despre cămilă. Poate a văzut-o pe stradă? Băiatul s-a încruntat apoi a pufnit în râs. Pe aici n-a trecut, nu-i place cafeneaua. Nici n-ar încăpea. Pe urmă s-a potolit şi a ridicat din umeri: Am auzit un client, zicea c-ar fi fost văzută pe Portal de l’Àngel, dar nu cred că s-a adăpat din fântâna de-acolo.
A mulţumit şi a ieşit în grabă. Nu erau decât oameni pe Portal de l’Àngel, s-a frecat la ochi şi a plecat mai departe. A sunat la numărul de telefon dat de fata de la magazin. I-a răspuns un glas gros şi leneş: Da. El a inventat că e de la o revistă turistică şi a întrebat: Ce s-a întâmplat cu cămila? Toţi întreabă, sună la noi. Era mereu acolo şi acum nu mai e. Chiar a furat-o cineva sau aţi ascuns-o sau aţi vândut-o? A urmat o pauză în care omul a dat nişte ordine cuiva, pe urmă a spus: Nu-i treaba dumitale, auzi, întreabă lumea, ce aiureală. Atunci el i-a închis telefonul şi s-a strâmbat. Bine făcuseră că-i furaseră cămila. La intersecţia cu Fontanella a auzit iar cuvântul care îl obseda. Erau doi muncitori mexicani, s-a repezit spre ei şi i-a întrebat dacă au văzut-o. Ahorititica îţi zic exact unde, a spus cel înalt, pe Carrer Comptal, o trăgeau nişte băieţi. O ştiam şi noi, că doar treceam pe-acolo să ne uităm după turiste.
Nu s-a oprit din fugă până Carrer Comptal. Era pustiu şi în liniştea după-amiezii şi-a imaginat că urechile i se măresc şi că pot auzi tot, mai ales paşii cămilei. Dar nu era nicăieri. N-a dat de ea atunci, nici în următoarea săptămână, chiar dacă o căuta în fiecare zi. A renunţat la cursuri şi s-a apucat să-l citească pe Proust. Citea şi mergea pe străzi şi ciulea urechile dacă vreun zgomot aducea cu sunetul copitei. După un timp a trebuit să se întoarcă în Bucuresti, toată lumea l-a felicitat, deşi el nu ştia pentru ce. Atunci i-a venit ideea cu plăcuţele şi a redeschis atelierul abandonat. După Portaferrissa a urmat Santa Anna care a înlocuit strada Enescu, apoi Comptal în locul străzii Benjamin Franklin. Când s-a luminat de zi şi au început să se audă claxoanele, el stătea pe o bordură şi zâmbea. Erau toate străzile lui iubite acolo. Trebuie doar să aştepte. A trecut un grup de elevi, se împingeau unii pe alţii şi unul a zis: Ai văzut, coae, cămila? Fetele râdeau şi îşi aranjau părul. Da, coae, de unde-o fi apărut? Daca-i spunem lu’ diriga zice că inventăm.
S-a apropiat de ei: Unde? Unde-aţi văzut-o? Toţi s-au întors şi-au arătat cu degetul spre noua Portaferrissa: Acolo, e mare, e imensă, o fi iar vreo filmare, că la noi în oraş numai filmări, mai ceva ca la Hollywood.
Zâmbetul i se lărgea în timp ce se apropia de ea. Erau din nou în acelaşi loc şi se priveau în felul lor.

Alexandra Niculescu

No, thank you – editura Herg Benet, 2014

Kyparissia – editura Litera, 2020