Rachel Swirsky – Dacă ai fi un dinozaur, iubirea mea

Dacă ai fi un dinozaur, iubirea mea, atunci ai fi un T-Rex. Unul micuţ, doar de vreun metru optzeci, la fel de înalt ca tine, omul. Ai fi gingaş şi ai merge atît de delicat şi atent cît ţi-ar permite ghearele masive. Ochii ar privi cu blîndeţe de sub fruntea ta osoasă. Dacă ai fi un T-Rex aş deveni îngrijitoare la grădina zoologică doar pentru a-mi petrece tot timpul cu tine. Ţi-aş aduce găini şi capre vii. Aş privi sîngele strălucind pe dinţii tăi. Mi-aş face culcuş în cuşca ta, pe pămîntul moale, acoperit cu frunze. Cînd nu vei putea dormi ţi-aş cînta cîntece de leagăn. Şi aş remarca iuţeala cu care înţelegi muzica. Te-ai pune în armonie cu mine, vocea ta aspră, vibrîndă în contrapunct cu a mea. Cînd ai crede că am adormit, ai cînta cîntece de dragoste pînă noaptea tîrziu.
Te-aş lua cu mine într-un turneu dacă ai cînta cîntece de dragoste pierdută. Am merge pe Broadway. Tu ai fi pe scenă cu ghearele înfipte în podele. Spectatorii ar plînge ascultînd frumuseţea melancolică a cîntecelor tale. Dacă spectatorii ar plînge ascultînd frumuseţea melancolică a cîntecelor tale atunci s-ar îngrămădi să facă donaţii pentru a finanţa cercetarea în domeniul reînvierii speciilor dispărute. Banii ar inunda instituţiile ştiinţifice. Biologii s-ar ocupa cu ingineria inversă pînă cînd ar reuşi să descopere cum să le dea găinilor maxilare cu dinţi puternici. Paleontologii ar mina fosile pentru a da de urme de colagen. Geneticienii ar înţelege cum să construiască un dinozaur din nimic, doar descoperind exact care secvenţe din codul ADN sînt responsabile pentru ce anume, de la mărimea pupilelor pînă la ce anume îi dă creierului posibilitatea de a contempla un asfinţit de soare. Şi ar munci pînă îţi vor crea o parteneră.
Dacă ţi-ar crea o parteneră, eu aş fi domnişoara de onoare la nunta ta. Aş fi stingheră în rochia de şifon verde care mi-ar da o înfăţişare anemică atunci cînd voi asculta cum vă făgăduiţi iubirea eternă. Aş fi geloasă, desigur, şi tristă pentru că eu aş vrea să fiu cea care se mărită cu tine. Totuşi, aş şti că ar fi cea mai bună soluţie dacă tu te-ai căsători cu o fiinţă asemănătoare ţie, una care să aibă acelaşi fel de corp ca al tău, acelaşi fel de oase şi acelaşi material genetic. M-aş uita lung la voi văzînd cum staţi împreună în faţa altarului şi te-aş iubi încă mai mult ca acum. M-aş simţi uşurată ştiind că noi am adus ceva nou pe lume şi în acelaşi timp am reînsufleţit ceva foarte vechi. Aş fi împrumutată pentru că aş împrumuta din fericirea ta. Nu aş mai avea nevoie decît de ceva albastru. Iar dacă aş mai avea nevoie de un singur lucru – de ceva albastru, aş alerga de partea cealaltă a bisericii, tropăind cu pantofii pe podeaua de marmură, pînă aş ajunge la strană. Aş rupe o hortensie de culoarea cerului şi aş pune-o în dreptul inimii şi inima îmi va bate ca o floare. Aş înflori. Fericirea mea va deveni petale. Şifonul verde ar deveni frunze. Picioarele ar fi tulpini palide, părul – pistiluri delicate. Din gîtul meu, albinele ar bea nectaruri exotice. Cu toţii s-ar minuna cînd m-ar vedea, biologii, paleontologii şi geneticienii, reporterii şi curioşii, cunoscătorii de muzică, toţi cei care – deceptionaţi de imperfecţiunile dinozaurilor clonaţi – credeau că trăiesc într-o lume a ştiinţei şi a ficţiunii, cînd, de fapt, ei trăiau într-o lume magică în care orice este posibil.
Iar dacă am trăi într-o lume magică în care totul este posibil, atunci ai fi un dinozaur, iubirea mea. Ai fi o creatură curajoasă şi puternică dar, de asemeni, una blîndă. Ghearele şi pintenii tăi ar intimida fără efort pe toţi duşmanii. În timp ce tu, fragilul, drăguţul, umanul tu, trebuie să faci uz doar de inteligenţă şi şarm.
Un T-Rex, chiar şi unul mic, nici nu s-ar gîndi să ţină piept la cinci oameni îmbătaţi cu gin şi ranchiună. Un T-Rex doar şi-ar arăta colţii şi ar fi de ajuns. Ei s-ar ascunde pe sub mese în loc să le răstoarne. S-ar ţine unul de altul de frică în loc să-şi ia tacurile de biliard şi să înceapă să te bată, strigînd că eşti un homo, un invertit, un pederast, folosind orice epitet ce le vine la mînă, indiferent dacă ar avea de-a face cu situaţia sau nu, strigînd şi urlînd în timp ce tu te prelingi pe podea, alunecînd în propriul sînge.
Dacă ai fi un dinozaur, iubirea mea, te-aş învăţa să iei mirosul oamenilor ăia. Te-aş conduce la ei, încet, în şoaptă, oh, aşa de liniştită. Te-ar vedea totuşi. Ar fugi. Nările tale s-ar dilata ca şi cum ai inhala întreaga noapte în tine şi apoi, cu năprăsnicia unui animal de pradă, ai ataca. M-aş uita cum le-ai decanta vieţile – şuvoiul roşu; bucăţi strălucitoare şi încolăcite, împrăştiate peste tot – şi aş rîde, aş rîde, aş rîde.
Dacă aş fi rîs, rîs, rîs la un moment dat mi-aş simţi vinovată. Mi-aş promite să nu mai fac vreodată aşa ceva. Aş evita să mă uit al pozele din ziare, cu văduve înlăcrimate şi copii rămaşi fără taţi, la fel cum şi ei ar evita să se uite la ziarele ce publică poze cu mine. Cît de mult le place reporterilor faţa mea, faţa logodnicei paleontologistului, cu nunta pe jumătate planificată, cu buchete de hortensii deja comandate, cu rochii pentru domnişoarele de onoare din şifon verde deja cumpărate. Logodnica paleontologistului care acum aşteaptă la patul unui bărbat ce probabil nu se va mai scula vreodată.
Dacă ai fi un dinozaur, iubirea mea, nimic nu te-ar distruge şi dacă nimic nu te-ar distruge pe tine, nimic nu m-ar distruge pe mine. Aş înflori ca cea mai frumoasă floare. M-aş întinde fericită spre soare. Aş fi sigură că ghearele şi dinţii tăi ne-ar ţine în siguranţă. Pe tine, pe mine, pe noi, acum şi mereu. Praful de cretă de pe vîrful tacurilor nu ne-ar atinge, nici tîrîitul papucilor pe culoarele de spital, nici murmurul înfundat al inimii mele frînte.


Rachel Swirsky e o scriitoare americană de ficţiune speculativă şi fantazie. Textele ei au apărut în multe reviste şi colecţii de povestiri. În 2013 a cîştigat premiul Nebula cu această povestire.


7 comments

  • ce m-a fascinat pe mine e usurinta (aparenta) cu care reuseste sa scrie o poveste despre violenta dintr-un punct de vedere inedit.
    cusca ar putea avea mai multe intelesuri. protectie – din afara sau dinauntru, de exemplu. ori sacrificiu. depinde de unde vii cu propriile emotii…

  • Merci, Gabriel, cu ultimele traduceri vrei parca sa ne demonstrezi ca se poate face literatura din orice, probabil sa ne provoci la scris :)
    Sint povestile alea din 1001 de nopti cind sotia este transformata intr-un animal domestic, batuta, dusa la taiere, etc. Eu de vreo luna spal cateaua pe dinti cu periuta si pasta de dinti pt ca I-a aparut tartar si saptamina asta pt prima oara a stat cu botul deschis. Are cei patru canini si in timpul periajului numar 1, 2, 3, 4. Dar daca vreau sa revin a cincea oara nu mai sta.. pt ca stie ce inseamna „patru” si „cinci” nu e in program. Cred ca viata alaturi de un dinosaur ar fi grea dar si satisfactiile ar fi pe masura. Totul e posibil atita timp cit exista comunicare, iubire si intelegere :) Dar premiul Nebula mi se pare cam mult. Poate ca scriitoarea e „visible minority” … :)

  • Într-adevăr, secvența încărcată de violență a bar fight-ului e cea mai bună, deși povestea, per total, mi se pare nereușită. E cumva artificială, fals-naivă, parcă naratoarea vorbește despre chestia asta, dar nu e cu adevărat drama ei.
    @ Gabriel Traducerea e bună, în sensul că transmite fidel vocea autoarei (am fost curios și am citit și povestea originală).
    Ai citit multă proză americană contemporană? Care ți se pare cel mai bun autor la ora actuală?

  • multam, daniel.
    prima intrebare: de citit, da, citesc destul de mult (din ne/fericire prea multa proza scurta/eseistica si prea putin roman).
    a doua este o intrebare la care nu voi putea da un raspuns clar.
    sint unii pe care ii citesc pentru ceea ce reprezinta ca oameni. george saunders, de ex., are un soi de bunatate rar intilnita la alti scriitori, desi textele sale sint uneori cam incilcite.
    pe altii ii citesc pentru sclipirile nemaipomenite din carti: rabih alameddine, de ex., an unnecessary woman, in care gasesti, aproape una dupa alta, niste fraze si formulari al naibii de bune.
    altii pentru aparenta lor sinceritate – ben lerner, junot diaz, edwidge danticat.
    altii pentru cum se joaca cu limba si cu intelesurile cuvintelor – ann carson, miranda july.
    mergi pe mina celor de la the new yorker (fiction), granta, mcsweeney’s, etc. nu cred ca m-as opri la un singur autor. cu cit mai multi cu atit mai bine.
    dupa cum vazuse si cornel, ceea ce traduc aici e cit mai amestecat si asta e intentionat. incerc sa creez cit mai multe posibilitati, cit mai multe deschideri.

  • o parte din textele autorilor pe care i-am numit sint scrise la marginea dintre roman si autobiografie. leaving the atocha station a lui ben lerner, de exemplu, te pune intr-o situatie incomoda. e un roman care nu are caractere de care te poti atasa cu usurinta. danticat – create dangerously, arata ce inseamna, ca jurnalist, sa ai de ales intre a scrie si publica despre violente si atrocitati chiar daca uneori ai fost rugata sa nu o faci. nu stiu daca e vorba de verosimilitudine dar, pentru mine, e ceva ce tine de intimitate si de curajul de a te deschide celorlalti.

    in acelasi timp ma gindesc (nu mai stiu cine a spus asta) ca fictiunea e mai dificila decit realitatea. realitatii nu-i pasa de credibilitate. e asa cum e. dar fictiunea trebuie sa fie credibila pentru ca altfel nimeni nu-ti mai citeste cartea. sinceritatea de care vorbesc e undeva la mijloc, intre realitate si fictiune.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *