Indiferent de subiectele abordate până acum, câteva elemente au rămas constante în scrierile lui Radu Găvan (vorbesc din perspectiva unuia care s-a întâmplat să citească tot ce a publicat): macabrul, poezia, realismul brut, dar și o linie firavă între vis și realitate. Lumile construite de el au tendința să se desfășoare în întuneric, deși întotdeauna reușește să strecoare câteva raze de lumină (înșelătoare, de multe ori). Binele și răul nu sunt despărțite de o graniță. Găvan își aruncă personajele în situații dintre cel mai mizere și provocatoare (fizic, în primul rând, dar și psihologic). Dacă în primele două romane Găvan pare să fi mizat pe elemente șocante (reușește să o facă fără să alunece într-o zonă de comercialism), am remarcat în ultimele trei romane (Diavoli fragili, Isus din întuneric, Câine negru, porumbel rătăcitor) o mai multă preocupare pentru literatura pe care eu o numesc autentică (atunci când autorul e preocupat strict de felul cum poate fi redată povestea și de construcția frazelor, fără a încerca să folosească elemente care au rolul să agațe cu orice preț cititorul, să-l șocheze ori să-l distreze). Citind premisa microromanului Câine negru, porumbel rătăcitor, s-ar putea crede că, dimpotrivă, ni se oferă o simplă poveste de suspans. Motiv pentru care nu prea sunt de acord cu acel oarecum înșelător „o poveste care îți va da fiori” de pe coperta volumului, pe care te-ai aștepta să-l vezi în prezentarea unei proze polițiste. Dar, pe de altă parte, volumul are capacitatea să fie citit și-n felul ăsta. Și să nu dezamăgească deloc. Ar fi păcat oricum să-l reduci, ca cititor, doar la atât. În Câine negru, porumbel rătăcitor, Găvan a folosit cele mai bune atu-uri ale lui și, într-un număr de pagini destul de restrâns, a reușit să ofere ceva cu adevărat deosebit, un volum hibrid, care poate fi citit ca un microroman de groază/mister/thriller, dar și ca un poem epic (Corbul lui Poe e o mică mostră în sensul ăsta).
M.V. Radu, am avut ocazia să citesc manuscrisul ultimului tău volum pe timpul când multe părți erau scrise în versuri. Când și de ce ai luat decizia să renunți la forma aia?
R.G. Inițial, părțile în care povestesc elementele naturii sau obiectele erau în versuri, iar cele în care povestesc oamenii erau scrise în proză. Când am început să lucrez cu editorul, a apărut ideea să trec în proză și părțile poetice. M-am gândit – De ce nu, hai să văd cum arată. A rezultat o proză poetică, mesajul a rămas, s-a schimbat doar forma, dar nu dramatic – practic am scos sau am adăugat niște semne de punctuație. Foarte important pentru mine a fost însă că am scris inițial în versuri părțile respective – acest fapt a asigurat un anumit limbaj, pe care poate nu l-aș fi obținut dacă le-aș fi scris direct în proză.
M.V. Am remarcat și eu efectul ăsta și sunt de acord. Dacă țin minte, volumul avea alt titlu când l-am citit prima dată. Cum era?
R.G. Era „Din noapte, o șoaptă blândă“, un laitmotiv care apare în câteva momente cheie ale cărții.
M.V. Din punctul meu de vedere, ambele titluri stabilesc tonul volumului. Ce te-a determinat să-l schimbi? Cât de important e titlul unei cărți?
R.G. Eu zic că titlul este crucial, trebuie sau ar trebui să sintetizeze, pe cât se poate, conținutul cărții. Titlul și coperta, în armonie. Nu am fost pe deplin mulțumit de prima variantă, deși mi se părea un titlu bun, poetic, pentru că avea în același timp un caracter ambiguu și nu reflecta decât parțial despre ce e vorba în carte – partea lirică, blândă, o blândețe întunecată, e drept, însă omitea partea violentă. Titlul actual reflectă esența cărții, în momentul în care mi-a venit, am zis: Ăsta e! Și ăsta a fost.
M.V. Eu am făcut greșeala, când am debutat, să schimb titlul romanului în ultimul moment, chiar după ce se trimisese la tipar – pentru că abia atunci dădusem o căutare pe net cu titlul anterior și văzusem că era folosit în multe variante de către alți autori. Am răsfoit rapid manuscrisul și-am ales un cuvânt care mi s-a părut că avea sens pentru întreaga poveste. Aș fi putut face mai bine de-atât. Ăsta e singurul meu regret legat de romanul ăla. Tu cum îți privești volumele anterioare? Ai vreun regret?
R.G. Nu am regrete, mi se pare că am reușit să găsesc titlurile potrivite pentru toate cărțile mele.
M.V. Am văzut cum cineva, după ce a citit Câine negru, porumbel rătăcitor, te-a acuzat cu supărare că folosești teme asemănătoare din volumele tale anterioare. Mie asta mi s-a părut ca și cum l-ai acuza pe Bukowski, să zicem, că scrie despre aceleași lucruri, când tocmai din motivul ăsta îl citești. Cum reacționezi la reacțiile cititorilor, mai ales cele de genul ăsta?
R.G. Nu am ce face în privința asta și chiar dacă aș avea, tot n-aș face nimic. Fiecare e liber să spună ce vrea, eu am munca mea, am niște cărți de scris. Cred că e inevitabil ca unii cititori să fie nemulțumiți, din diverse motive, dar nu e problema mea. Eu nu scriu la comandă, nu sunt vreun scamator care să scoată din pălărie teme cât mai diverse spre mulțumirea unora și altora. Eu scriu pentru că am nevoie de asta, pentru că îmi place, și am anumite teme, ca orice scriitor, pe care le privesc din diverse unghiuri. Eu nu știu vreun scriitor în adevăratul sens al cuvântului care să poată scrie cu ușurință despre orice temă. La fiecare sunt câteva teme principale. Eu scriu despre dragoste în felul meu, despre moarte și suferință tot așa, am universul meu și nu poate fi altul, pentru că atunci nu ai mai citi Găvan.
M.V. Dar despre critica literară ce părere ai?
R.G. Cred că avem nevoie în continuare de acei critici capabili să privească la rece o carte, să pătrundă în miezul ei, să deslușească semnificații care unui cititor obișnuit, oricât de pasionat de literatură ar fi, îi pot scăpa, pentru că nu deține instrumentele necesare, ceea ce nu este un lucru rău, ci pur și simplu diferit. Eu am avut parte de analize foarte bune atât din partea unor critici, cât și din partea unor bloggeri literari și îmi place această diversitate, cred că este benefică atâta vreme cât există analize reușite atât dintr-o parte, cât și din cealaltă. Cred că avem câțiva critici buni, sper doar să se aplece cât mai mult asupra literaturii române contemporane, pentru că și noi, scriitorii, avem nevoie de ei. Eu, cel puțin, simt că am nevoie.
M.V. Bun, dacă tot suntem aici, hai să aduc și eu în discuție o mică nemulțumire (e mult spus), să mi-o pot scoate din sistem. Am avut o problemă cu unul dintre personajele din roman. Și asta doar din cauza numelui – mi s-a părut că ar face parte dintr-un alt univers decât celelalte. De ce tocmai „Nea Caisă”, dintre toate posibilitățile? Nu știu, parcă-i prea românesc pentru mediul ăla și personajele universale, rupe puțin din vrajă (cel puțin în cazul meu).
R.G. Eu nu-l văd așa, am avut nevoie de o poreclă care să indice aparenta lipsă de importanță a personajului, și Nea Caisă a fost prima alegere. Cum era să-i spun, Mr. Nobody? Neica nimeni ar fi sunat mai bine? Nu cred. E vorba despre un tip înapoiat, bețiv, șters, dar care, cu toate astea, vede niște lucruri, simte și își dorește anumite lucruri, e capabil să admire, e loial și face niște alegeri. Singurul care îi spune pe numele adevărat este tatăl său. În rest, pentru ceilalți este un nimeni. Un Nea Caisă.
M.V. Am înțeles motivul. Ai făcut câteva alegeri curajoase în romanul ăsta (rime inserate în text, alegeri de cuvinte, scene etc.) – o inventivitate/ieșire din tipar pe care un cititor ca mine o apreciază înainte de toate, dacă efectul e reușit (și e). Dar ți-ai pus în vreun moment problema că nu toți vor rezona cu asta? Are vreo datorie scriitorul față de cititori?
R.G. Cred că singura datorie pe care o are scriitorul este față de el însuși, să ofere cea mai bună carte pe care o poate da la momentul respectiv. Nu-mi pun niciodată problema că aș putea nemulțumi sau deranja pe cineva. Dacă eu simt că am spus povestea așa cum doream, atunci e bine.
M.V. Câinele negru, a cărui prezență se poate simți și-n alte scrieri de-ale tale (deși nici pe departe atât de direct), devine aici unul dintre personajele centrale, poate cel mai important. Ia spune-mi, ce-i cu Câinele ăsta? De ce nu te lasă în pace?
R.G. În această carte, Câinele negru reprezintă răul absolut, însă nu este mereu așa. De pildă, în Bestia obișnuinței am câteva versuri – Gândurile rele și/frica/și furia/Sunt câini negri turbați cu bale la gură/Ce latră în închipuire/Toată noaptea/Urlând/Sub fereastra mea/Sinuciderea e un câine negru – aici are altă semnificație.
Câinele negru reprezintă uneori partea întunecată, sălbatică, dar și tragică. În același timp, câinele este animalul cel mai atașat de om, prin urmare acest câine negru nu poate fi pur și simplu ceva rău și atât, ci și o cale de a vedea anumite lucruri care sălășluiesc în adâncul psihicului uman. În spatele răului se poate ascunde uneori o mare tristețe, o inadaptare, neputința de a fi bun cu tine însuți și implicit cu cei din jur. Amintește-ți că durerea ucigașului din carte este aceea că nu poate vărsa nici măcar o lacrimă adevărată. Este un amănunt important. Câinele negru vorbește despre toate lucrurile astea cu detașare, de parcă aceasta ar fi ordinea naturală a lucrurilor, și adevărul este că dezumanizarea poate fi întâlnită deseori, doar că uneori este mascată de o falsă umanitate sau de diverse scuze. Câinelui negru nu-i pasă de asta și pur și simplu povestește ce vede. El este atașat, în felul său, de ucigaș și îl însoțește peste tot, e martor, complice, părinte și copil.
M.V. Așa e, am remarcat mai ales atașarea asta părintească a câinelui negru. Hai să rupem ritmul cu o întrebare ceva mai comună. Când și cum ți-ai dat prima dată seama că-ți dorești să fii scriitor?
R.G. Pur și simplu simțeam nevoia să găsesc o modalitate prin care să mă exprim cel mai bine, sincer, cât mai aproape de cine sunt cu adevărat, simțeam nevoia să vorbesc despre unele lucruri, să le privesc din diverse unghiuri, iar la un moment dat, acum mai bine de zece ani, a apărut scrisul și mi-am dat seama că asta era șansa mea.
M.V. Îți planifici romanele? Sau, mai bine, spune-mi cum prinde formă un roman de-al lui Radu Găvan, de la început până la final.
R.G. Depinde despre ce roman vorbim, pentru că procesul de scriere a fost diferit de la o carte la alta. De exemplu, Câine negru, porumbel rătăcitor a pornit de la o poezie. Am vrut să scriu un poem în care să descriu scena unei crime, exact începutul cărții, apoi m-am gândit că e o poveste mai mare aici, cum ar fi să povestească nu doar scândura, ci și ploaia, vântul, pe urmă mi-a venit ideea ca oamenii să vorbească normal, iar pentru celelalte personaje – Câinele, porumbelul, vântul, scândura și așa mai departe să folosesc un limbaj aparte și așa, pas cu pas, povestea a crescut. Nu îmi place să planific prea mult, îmi place să mă joc, să improvizez. Am câteva puncte spre care mă îndrept, însă de multe ori direcția se schimbă și povestea capătă altă formă, ceea ce este foarte interesant, și de multe ori sunt mulțumit cu noua formă. Eu în general am acele repere de care spuneam și lucrez pe spații relativ mici. Mă gândesc la cum aș vrea să arate scena, după care, când simt că am intrat în starea potrivită, încep să scriu și las scrisul să curgă, iar partea asta este cea a scrisului în formă pură, cea mai frumoasă și mai greu de analizat, deși, dacă stau să mă gândesc, nici nu e nevoie să fie analizată. E o stare pe care o trăiesc în adevăratul sens, de care mă bucur. Curgerea scrisului, ca un râu. Este foarte frumos. După ce termin prima mână, citesc manuscrisul să văd cum „sună“, dacă frazarea stă în picioare, dacă apar repetiții etc. Fac corecturile necesare, apoi recitesc. Fac din nou corecturile necesare, apoi recitesc. Fac corecturile necesare, apoi mă odihnesc și recitesc după o vreme. Ideea e că recitesc până mi se face lehamite și, cred eu, nu mai am greșeli (sau mai curând devin incapabil să le mai identific). Apoi îl citește editorul (sau redactorul) și găsește alte greșeli, unele reale, altele, nu. Corectez, sau nu, și recitesc manuscrisul. Pe urmă îl mai recitesc pentru bunul de tipar. Nu e de mirare că, odată publicată, nu mai citesc niciodată cartea respectivă.
M.V. Există multă brutalitate în Câine negru, porumbel rătăcitor. Dar există și ceva stropi de frumusețe. E un contrast puternic ăsta. De unde vine una și de unde cealaltă? Ce te inspiră?
R.G. Știi cum sunt copiii – se bucură din toată inima, dar și suferă din toată inima. Eu în unele privințe am rămas un copil și nu am prea multe bariere. Cred că acest lucru e crucial pentru scrisul meu, pentru că mă ajută să redau emoții puternice fără să mă chinui să intru în nu știu ce stare. Să știi că există multă frumusețe în lucrurile pe care unii le resping. Zilele trecute am văzut o familie de oameni nevoiași, stăteau pe o bancă, cineva îmi spusese că unul dintre copii își făcuse nevoile pe treptele de la metrou. E ușor să apreciezi frumosul când strălucește în plină zi, mai greu e să-l descoperi în întuneric, sub o grămadă de rahat. Asta nu înseamnă că nu e acolo, dacă tu întorci capul. Și poate că acela ascuns e cel autentic, are o semnificație mai puternică decât cel pe care îl poți admira fără efort.
M.V. Ai câștigat recent premiul întâi la un concurs de povestiri (și multe altele până acum). Știu că oferi gratis, pe pagina ta de autor, un volum de proză scurtă, dar cum de încă nu ai publicat la o editură? Văd că se tipărește tot multă literatură de genul ăsta în ultimii ani (ceea ce nu poate decât să mă bucure) și cititorii sunt cât se poate de receptivi.
R.G. De fapt erau două culegeri de povestiri, pe care le-am oferit online, dar pe care între timp le-am retras pentru că am aflat că unele platforme cereau bani pe ele și chestia asta nu mi s-a părut în regulă. Am publicat în diverse reviste, în volume colective, până acum nu am încercat să public în volum la o editură, însă am în plan și o astfel de carte de proză scurtă, am vreo 4-5 povestiri de care sunt mulțumit și vreau să mai scriu cel puțin încă pe atâtea, dar trebuie să fie foarte bune, altfel nu are rost, așa că nu știu când se va întâmpla și asta, dar se va întâmpla.
M.V. Cum vezi literatura română de azi?
R.G. În afară de scriitorii consacrați, Mircea Cărtărescu fiind, evident, primul exemplu, avem câțiva autori tineri foarte buni, care sper să fie traduși cât mai mult și la edituri cât mai bune. Mă refer la Tudor Ganea, Bogdan Răileanu, George C. Dumitru, Flavius Ardelean, mă rog, sunt mai mulți, nu-mi vin în minte toți acum. Cristian Fulaș a făcut o figură foarte frumoasă în Franța, sper să aibă parte și de alte traduceri vizibile. Ideea e că trebuie să ieșim, să contăm, pentru că de avut am avea cu ce și e foarte bine când unul dintre noi răzbește pe o piață, pentru că astfel publicul de acolo poate deveni interesat și de alți autori din România, și în felul acesta și editurile din spațiul respectiv pot oferi mai multe șanse scriitorilor români.
M.V. Ce te liniștește/îți dă o stare de bine?
R.G. Muzica.
M.V. Ce alt gen de artă ți-ar fi plăcut să faci, dacă n-ai fi ales/nu te-ar fi ales literatura?
R.G. Muzică sau film. Mi-ar fi plăcut să fiu chitarist într-o formație rock sau să regizez niște filme, evident, dark. Din fericire pentru rockeri și cinefili, nu s-a întâmplat asta.
_______________
Câine negru, porumbel rătăcitor se poate comanda de la: Hyperliteratura | Libris | Cărturești.
Mi-a plăcut mult interviul, precum și prezentarea introductivă și m-am bucurat să văd limpezită chestiunea „Nea Caisă” (aveam și eu o curiozitate în acest sens). De asemenea, mă bucur că a fost adresat leitmotivul câinelui, o prezență aproape palpabilă în scrierile lui Radu Găvan.