Întotdeauna a fost uimit de felul în care merg lucrurile… Sau mai precis, de felul în care lucrurile nu se schimbă. De fiecare dată când gândurile i se întindeau pe cei mai frumoşi nori rătăciți într-o atmosferă pozitivă, o pată uriaşă de smoală începea să curgă peste acest tablou. Aşa era mereu! Spiritul lui se confunda cu un fazan care zboară şi visează, se leagănă pe aripi, sărută aerul şi apoi, cineva îl împuşcă. Dar ăsta nu-i sfârşitul fiindcă pasărea nu a murit, chiar dacă a adunat sute de alice.
Eh! Cum mergea el pe drum într-un moment al serii când niciun element înconjurător nu simțea dacă Soarele a apus sau nu, până şi firele de iarbă îi transmiteau stări bune. Era suficient să simtă doar mirosul Soarelui care se pregătea să se retragă, pentru a considera că nu are cum să se întâmple ceva rău. Dar s-a uitat în spate… Drumul acela era sortit să fie pustiu, iar faptul ăsta nu era contrazis prea des. Tocmai când ajunsese pe culmea viselor, cineva venea din spatele lui, apropiindu-se şi mai mult… Şi mai mult… Şi iar era femeia aia… Oh, nu! Ajunsese şi mai aproape şi fiecare pas al ei declanşa o mişcare bruscă de la stânga la dreapta… Zici că era leagănul dracului.
Femeia asta mergea într-un fel tare ciudat, mai ales că avea picioare de măgar. Ţinea cu o mână un lighean mare pe cap, fiindcă se ducea la râu să spele nişte rufe. Picioarele alea de măgar i-au distrus existența băiatului cândva, aşa că, văzând-o atunci cum se apropie, a încercat să se ascundă în lanul de porumb, dar n-a avut baftă. Legile vitezei s-au anulat ca şi când realitatea ar fi fost un basm şi astfel, femeia a ajuns imediat lângă el şi a început să-l întrebe despre fericire, despre bunăstarea lucrurilor din jur, şi aşa mai departe. El n-a răspuns nimic, a fugit de ea ca de ciumă şi s-a întors acasă, în timp ce femeia şi-a continuat drumul cu o pasivitate enervantă.
Când a ajuns acasă, a fost întâmpinat cu lătraturi, deşi toți câinii dormeau. Şi-a spus din nou că nu există vise, ci doar coşmaruri. Dacă nu există somn bun, de ce să mai doarmă? Dincolo de asta, seceta uscase până şi inimile celor din jurul lui, iar pe el, tristețea îl transformase într-o umbră. Când s-a întunecat de tot, s-a târât până în cel mai îndepărtat colț din grădina sa. Noroc că era lună plină că altfel, întunecimea i-ar fi înghițit oasele. Dintr-o bucată de pământ ud s-a născut o păpuşă cu păr roşu, creat din mătase de porumb. I-a făcut trăsături faciale cu bețe rupte din crengile copacilor, iar ca sursă de viață a folosit propria lui energie. A făcut asta deoarece ştia că apa are nevoie de un dar ca să reanimeze natura. Nu că apa ar fi avut de-a face cu sinubirea, ci pur şi simplu pentru că rolul ei nu trebuia uitat. Pe la miezul nopții, băiatul care arăta ca o umbră construia un mic sicriu din ramuri de salcie. După ce a terminat, a adunat nişte flori din aceeaşi grădină pentru buchetul mortuar, fiindcă viața pe care i-a dat-o păpuşii, a distrus-o într-o secundă şi, imediat a urmat înmormântarea. S-a întors pe acelaşi drum pustiu, purtând pe brațe micul sicriu cu trupul din pământ.
Frica era mare fiindcă femeia bătrână cu picioare de măgar ar fi putut bântui drumul în continuare, chiar dacă el bănuia totuşi că aceasta terminase demult treaba la râu şi că se întorsese la ea acasă. A ajuns la marginea râului şi nu se auzea niciun alt glas în afară de corul broaştelor şi, din fericire, niciun pescar beat sau dezechilibrat nu era pe-acolo. A pus sicriul cu păpuşa moartă pe apă, acolo unde râul curge mai repede. Îl privea cum alunecă spre un infern necunoscut, plângând şi spunând: „Apă, dragostea mea… De s-ar îneca pământul cu tine, aşa cum mi se îneacă sufletul de lacrimi!”
A mai aruncat câteva flori în apă şi apoi s-a ridicat din iarbă. Abia atunci a simțit că trebuie să doarmă. Stelele erau aranjate pe aceeaşi infinitate celestă, iar Luna îşi pierdea din lumină. Avea patul pregătit în camera în care insectele intrau mereu ca să tulbure pacea nocturnă. Atunci când ele mureau din pricina vremii reci, rolul lor problematic era luat de şoarecii aceia curios de descurcăreți în a-şi procura hrana şi, bineînțeles că brânza din capcană nu i-a atras niciodată. Băiatul a adormit greu, ca de obieci. Până când pleoapele i s-au lipit a fost, pe rând personaj de operă dramatică, dirijor de orchestră, animal sau zeu. În timpul somnului, a avut aceleaşi vechi necazuri cu nişte câini albaştri care-i sfâşiau sufletul, undeva într-un decor ruinat, cu holuri labirintice. S-a trezit terifiat, dar interpretările bătrânilor cu privire la câinii din vise l-au liniştit. A făcut o uşoară alăturare de sensuri şi a socotit că, cei care l-au blestemat să trăiască etern o viață oribilă au fost doar nişte nefericiți, nişte oameni care au ajuns să fie deplorabil de trişti pentru că au uitat să trăiască.
O nouă dimineață se ivise şi de data asta părea să fie ziua picăturilor verzi. Un spirit frumos rătăcea de-a lungul şi de-a latul regiunii, iar ploaia tocmai ce încetase. Toate frunzele aveau un zâmbet larg şi Soarele care tocmai ieşise, nu mai arăta ca un inamic al naturii. Însă realitatea continuă cu realitatea, nu cu visul care foarte rar reuşeşte să invadeze dimensiunea concretă cu o aşa forță, încât fiecare creatură sau lucru poate prinde aripi. Băiatul a aflat atunci că vaca lui fusese muşcată de un şarpe şi nu lipsa laptelui era problema, ci gândul că animalul ar putea fi captiv într-o lume a durerii. Ce-ar fi putut să facă? Şi-a amintit că o bătrână i-a spus mai demult că e foarte important ca oamenii să aibă în casă un cap de şarpe. Dar el n-avea niciun cap de şarpe şi ştia că acel craniu de reptilă nu ar fi reprezentat doar un prieten născut dintr-o transformare a şarpelui, ci credea cu toată ființa lui în puterea de vindecare a acestuia. Vântul bătea calm, iar el se gândea la astfel de lucruri, simțind cum un ocean de beznă se varsă peste toată viața lui. Dar în timpul ăsta, monştrii grădinii începuseră să se comporte ca şi când un şarpe era prin preajmă. Țipau şi se certau între ei, cercetând întregul perimetru cu privirea lor periferică. Personajul s-a îndreptat către colțul agitației şi după câteva secunde, a observat o coadă mişcându-se printre tulpinile florilor. A fugit apoi să găsească un topor şi s-a întors cu aceeaşi grabă, a sărit peste gardul care îl despărțea de grădină şi a surprins reptila tocmai în pauza de masă. Înghițise deja o jumătate de broască şi băiatul se întreba: „de ce să moară două creaturi doar ca să o vindece pe alta?”
A plecat apoi către râu cu hotărârea de a găsi un alt şarpe de sacrificat, fiindcă în stufăriş se ascundea un imperiu al reptilelor. Şi-a golit cavitatea craniană de gânduri, a strâns toporul în mâini ca şi când ar fi vrut să devină unul cu el, a coborât o vale ca un isteric, scufundându-se în frunze şi crengi şi, imediat cum a auzit un corp solzos târându-se, a ridicat toporul deasupra capului, a căutat să vadă întreaga conformație a şarpelui şi i-a tăiat capul din prima. L-a luat de pe jos şi l-a pus în buzunarul de la piept. Restul de şarpe continua să se mişte, iar băiatul ştia că se va opri abia când va apune Soarele, aşa că până atunci avea timp să organizeze o ceremonie funerară. A pornit resemnat înapoi spre casă, cu toporul într-o mână şi cu şarpele decapitat, atârnând în cealaltă. Cum intră pe poartă, aude un țipăt puternic:
„Nuuuu! Ce faci cu şarpele ăla? Nu e bine să îl ridici de la sol. Nu! Asta nu e bine deloc! O să vezi tu ce furtună va veni! Una care o să te ridice aşa cum ai ridicat tu şarpele ăla. Aruncă-l!”
„Ce rost mai are acum?” întreabă băiatul. „Lucrurile au fost deja făcute.”
„Nu! Cu cât ții mai mult şarpele în mână, cu atât mai puțin ai să vezi furtuna oprindu-se.”
Nu era convins că aşa ceva s-ar putea întâmpla, dar de dragul liniştii pe care şi-o dorea, a lăsat trupul jos. Monştrii grădinii nu au avut nevoie de mai mult de o secundă ca să descopere şi să fure şarpele pentru a-l devora cu poftă. Au luat-o la fugă, iar şarpele trecea prin gura fiecăruia, au țipat, au râs şi au sărit până când n-a mai rămas nimic din coada reptilei. Şi mai era mult până când Soarele avea să apună, iar vântul a început să bată. Personajul nostru şi-a spus: „Nu, nu e vina mea şi nici a şarpelui… ”
Cu toții îl priveau cu ură, înspăimântați de gândul că natura i-ar putea evapora. Şi-a ridicat chipul către ei şi i-a întrebat:
„ Nu vă e frică de voi înşivă?”
„Taci!” au urlat ei în cor.
„Furtuna nu e chiar atât de agresivă, dar voi nu vreți să observați asta. Am aici un cap de şarpe şi vreau să-l folosiți ca leac pentru vacă, de aceea l-am adus. Faceți asta şi apoi închideți ochii fiindcă îi aveți degeaba!”
A luat-o la fugă din nou, a ieşit din curte, a trecut de stufărişul reptilelor şi de locul în care a trimis păpuşa în infernul apelor, a traversat râul şi s-a aşezat pe un mal. O mare adunătură de gânduri şi întrebări a început să-i deformeze înfățişarea şi să-l facă irecognoscibil. Ceasul nu mai avea vreun sens fiindcă timpul se transformase într-un cal de curse. Foarte curând s-a făcut din nou întuneric şi, odată cu asta, concluziile lui au început să iasă din câmpul apocaliptic. Liniştea şi negrul nopții erau percepute ca nişte daruri foarte valoroase. A închis ochii dar liniştea a fost din nou violată, de data asta de nişte picioare care murdăreau iarba şi de nişte râsete amenințătoare care aveau un miros mizerabil de tutun. S-a speriat şi a luat-o la fugă, păşind pe pietrele alunecoase, şi-a pierdut echilibrul şi a căzut în râu. Dar nimic nu putea fi mai rău decât faptul că era să se intersecteze cu nişte străini. A continuat să fugă ca un animal sălbatic peste dealuri şi, într-un final a ajuns înapoi acasă, înghețat de frică şi de apa rece a nopții. Ar fi vrut doar să-şi încălzească sângele şi să doarmă, dar în momente ca acestea, câinii nu înțelegeau că el nu e capabil să ofere atenție. Clopotele începuseră să bată.
„Au bătut de trei ori. Oare cine a murit?”
„Nu vreau să ştiu,” răspunse aspru băiatul.
S-a încuiat în cameră şi, înainte să se aşeze în pat, a ales o casetă cu muzică creată de nişte demoni fericiți pentru audiție. În noaptea aceea, nu s-a plăsmuit nicio poartă către vreun tărâm obscur, aşa că nu avea ce să se deschidă. A simțit doar că s-a scufundat într-un pat făcut din frunze uscate.
Următoarea dimineață a fost una gri şi atunci, a aflat că cineva din sat murise şi că trebuie să meargă la înmormântare. Dar măcar vaca dădea semne că se simte mai bine. Următoarele două zile le-a petrecut făcând rame de oglinzi, cutii şi cine mai ştie ce, decorându-le cu cele mai frumoase pietre pe care le adunase de prin nisipuri de-a lungul timpului. E aşa bizar când te gândeşti cât era el de speriat de oglinzi, din pricina propriei monstruozități şi cum lucra la aceste oglinzi, transformându-le în obiecte de artă atât de frumoase.
Apoi a urmat ziua cu înmormântarea. Era fericit că avea o scuză întemeiată pentru a se îmbrăca în negru, dar era trist că trebuia să se vadă cu multă lume. Iar preoții l-au revoltat întotdeauna. A ajuns la o biserică ce arăta ca un morman de fiare pictate neglijent, care au fost aruncate într-o minunată grădină. Preotul citea din aceeaşi carte, dar băiatul îşi putea închipui alte poveşti în timp ce privea picturile de pe ziduri şi flăcările lumânărilor. Caravana din biserică s-a îndreptat apoi spre cimitir. Pe drum, o femeie cu mutră de hrăpăreață şi cu o atitudine de distrugătoare, s-a apropiat de băiat şi l-a întrebat:
„De ce nu plângi? De ce nu suferi? Trebuie să plângi! D-aia eşti aici, ca să arăți lumii durerea ta.”
„Nu am de ce să plâng.”
„Atunci să te ia dracu’! Să trăieşti doar în iad şi să nu cunoşti fericirea! Alege-s-ar cenuşa de sufletul tău!”
La asta, personajul nostru nu a mai avut răspuns. S-a gândit că e vorba doar de un alt lucru stupid care i se întâmplă de obicei numai lui.
După ce au săpat groapa, groparii îşi spălau mâinile la fântână afişând expresii de mulțumire. Preotul aştepta, având cartea în mână. Toată lumea era marcată de zgomotul monedelor. Se pregăteau să ofere mortului nişte bani ca să poată plăti vameşii din celelalte lumi. Nimeni nu s-a gândit că poate monedele se topesc odată ce mortul atinge atmosfera unei lumi necunoscute. O tânără s-a apropiat de mort, era răvăşită de frică şi a strigat:
„Stați numai puțin, vă implor! Trebuie să mă asigur că omul ăsta nu ne va bântui lumea!”
Dup-aia a scos un ac uriaş din geantă, deoarece socotea că, dacă îl înțeapă adânc pe mort, acesta nu va mai ieşi din lumea morților. Aşa că, sângele i s-a umplut de ură şi a înfipt acul în mâna decedatului, dar mare i-a fost mirarea când mortul a deschis ochii şi s-a ridicat din coşciug, părând tare supărat. Cam aceleaşi vorbe se auzeau din gurile tuturor:
„Ăsta-i sfârşitul lumii!”
„Doamne, iartă-ne păcatele!”
„Nu ne trimite în iad, te rugăm!”
Mortul s-a îndreptat către preot, i-a luat cartea din mână şi s-a aşezat pe un cavou din apropiere. Ştia că urma să înceapă un spectacol vulgar. Preotul se ducea spre groapă şi când a ajuns, a coborât. Vocile sătenilor au devenit şi mai izbitoare, şi mai ascuțite, iar preotul a început să le vorbească din groapă cu un ton ridicat:
„Liniştiți-vă! Acesta nu e sfârşitul lumii şi nici nu avem vreo idee despre ce înseamnă iadul. Vreau doar să ştiți că eu am să rămân în groapa asta, iar voi nu mai aveți ce căuta în acest cimitir. Tot ceea ce faceți e binevenit doar în Regatul Ochilor. De ce aveți nevoie unul de altul dacă nu ştiți cine sunteți? Văd că nu vreți să părăsiți cimitirul, dar asta se întâmplă doar pentru că nu ştiți unde să vă îndreptați de-aici încolo. Întotdeauna ați fost amorțiți şi fiecare a vrut doar să îl imite pe celălalt, nimic mai mult. Cred că n-am să înțeleg niciodată natura umană.”
După aceste vorbe, unii dintre ei au început să arunce pământ peste popă. Câțiva oameni credeau că e normal să arunce şi monede, alții aruncau flori, iar alții au considerat că nu trebuie să arunce nimic.
Nu știu să vorbesc despre mine și nici nu cred că ȋmi place. De asemenea, nu prea țin minte lucrurile pe care le fac.
Recunoscând că genul ăsta de text nu face neapărat parte din lecturile mele preferate (deși acum îmi ocup o parte din puținul timp liber c-un roman care se poate încadra la aceeași categorie și-mi face plăcere să-l citesc: „Cristos versus Arizona”), nu pot să nu apreciez totuși buna folosire a absurdului și imaginația care-a ajutat la construirea acestui fragment, unde cel mai mult se evidențiază atmosfera asta care-și dă impresia că asiști (ca cititor) la un coșmar continuu.
Aia este… Un cosmar continuu. Probabil ca s-a observat deja ca in cazul meu, realismul nu e o preocupare. Mai am cateva episoade din schema asta, numita „Din vis in mormant”. Cred ca am sa le urc si pe acelea pe viitor, daca tot se considera ca se imbina okay absurdul cu imaginatia. Mersi!
Absurdul, iraționalul sunt propuneri de univers alternativ ale scriitorului. În măsura în care primul contact exterior cu lumea aceasta plăsmuită este unul plastic, atractiv, cititorul acceptă invitația și pășește cu grijă. La orice pas se poate aștepta la cine știe ce surprize în iarbă.
Universul alternativ propus de povestirea de față este derivat din cel rural. Preot, biserică, animale mici și mari. Eroul activează ca un zombi între cele două lumi, ale viilor și ale morților, care comunică între ele. Absurdul funcționează. Are o logică a lui interioară.
Salut!
Textul de fata imi place cel mai mult dintre cele postate pina acum de tine.
E absurd dar unul caruia incerci sa ii cauti logica – iar asta atrage. Ultimul paragraf este definitoriu. Cred ca o sa incerc sa-l explic dar nu pot acum pt ca sint la servici, tot in pauza, la o ora dupa ce pauza s-a terminat :) Dar poate revin.
Urmatorul fragment mi se pare definitoriu pt text:
„Când a ajuns acasă, a fost întâmpinat cu lătraturi, deşi toți câinii dormeau. Şi-a spus din nou că nu există vise, ci doar coşmaruri. Dacă nu există somn bun, de ce să mai doarmă? Dincolo de asta, seceta uscase până şi inimile celor din jurul lui, iar pe el, tristețea îl transformase într-o umbră. Când s-a întunecat de tot, s-a târât până în cel mai îndepărtat colț din grădina sa. Noroc că era lună plină că altfel, întunecimea i-ar fi înghițit oasele.”
Dupa parerea mea, textul de fata este de Recomandate si as fi curios sa citesc continuarea/continuarile.
Goog job!
După cel puțin două comentarii favorabile din partea editorilor, textul se recomandă aproape singur. Iar cum o recomandare nu înseamnă doar o recompensă pentru autor, ci și-o încurajare la citire din partea celorlalți, justificarea/motivele recomandării sunt evidente.
Ma bucur mult ca a placut! Culmea, cred ca e mai vechi textul asta decat celelalte.
Oricum, am mai zis de treaba cu absurdul, nu e de dragul de a-l avea, totul are o insemnatate si doar depinde de felul in care rezoneaza cu cel care citeste. Uneori sunt convinsa ca poate sa nu rezoneze deloc, asa cum uneori ma aflu printre oameni si vorbesc despre o viziune si mai toata lumea se uita mirata, ori spune ca nu intelege, chiar daca nu e vorba de mare filozofie. Dar ma bucur ca e descoperita asa-zisa logica, fiindca nu trebuie sa neg ca e o poveste foarte personala, desi poate nu ar parea. :)
Un text inedit cu imagini foarte puternice. Este un fel de frescă Salvador Dali. Oricum imaginea cu câinii albaștrii care urmăresc personajul prin coridoare labirintice mi s-a părut foarte bine realizată – chiar te urmărește vizual. Parte cu scurta viață insuflată păpușii de lut și apoi cu punerea ei în sicriu pe ape este misterioasă și pare să provină din ritualuri ancestrale. În trecutul îndepărtat nu numai vikingii, ci în general oamenii mării îl puneau pe cel decedat într-o barcă, căreia îi dădeau foc și o lansau în larg. Atmosfera de coșmar pare mai mult un fel de premoniție a personajului că cineva va muri. Poate și nu poate să fie absurd faptul că mortul a înviat după înțeparea cu acul. S-au mai întâmplat cazuri de comă aparentă. Percepția mea este că personajul este un copilandru să zicem de vreo 11 ani, care a pierdut pe cineva drag, trăiește în mediul rural și încearcă cu o sensibilitate excesivă să înțeleagă lumea în care este nevoit să trăiască. Poate că nu este așa, și doar asta am înțeles eu. Oricum povestirea m-a captivat și aștept cu interes continuarea.
Multumesc frumos pentru rabdarea de a citi si pentru comparatia cu o imagine de la Dali, desi e prea mult pentru mine, dar tocmai de-aia nu poate sa nu ma emotioneze. :)) Mi s-au mai comparat povestile cu imagini, dar mai des cu filme, amintindu-se de regizori ca Lynch, Tim Burton sau Alejandro Jodorowsky… Evident, mi s-a parut colosal de mult.
Cainii albastri chiar au fost personaje in niste cosmaruri ale copilariei, niste vise care se cam repetau odata la ceva vreme. Iar treaba cu papusa e o trimitere la niste ritualuri pagane care s-au pastrat in comunitatile ortodoxe satesti, sau cel putin in partea de sud a tarii, unde am participat la astfel de obiceiuri in aceeasi perioada a copilariei. Si da, e imposibil sa nu aminteasca de obiceiurile funerare ale scandinavilor, chiar daca forma asta a lor, cu trimisul mortului pe mare nu prea e consemnata in istorie, ci mai mult in romane sau filme. Era ceva si prin istorie, dar cre-ca se aplica doar in situatii exceptionale, in functie de pozitia individului in lume.
Apoi, mortul inviat cu intepatura de ac s-a nascut ca un simbol al faptului ca oamenii sunt inselati de aparente, ca se agata de confuzii stabilite prin traditie, in ceea ce priveste ideile despre viata si despre moarte. Si da, e un baiat in povestea asta, nici prea mic, nici prea mare. Nu a pierdut pe cineva drag, ci pur si simplu s-a apropiat foarte greu de oameni, l-au speriat tot timpul cu maniera lor brutala de a-l scoate din vise, inca de la inceput, de cand a aparut pe lume si de aceea primul paragraf din poveste e asa cum e. In episoadele urmatoare se mai transforma atmosfera, cateva notiuni devin si mai abstracte fiindca personajul iese din sat si cunoaste alte forme de organizare.
Ma oftic putin. Mie cu ce imi mai ramane sa il aseman daca deja a fost asemanat cu filme, cosmaruri si picturi? Nu mai pot decat sa spun: mi-a placut. Inca un vot de apreciere din partea mea :)
Multumesc! Pai textul asta n-a fost asemanat cu filme, vorbeam la general mai devreme. Asta a ramas doar in sfera cosmarurilor si a primit ceva din unduirile lui Dali de Daniela Albu… :)
Text nu de facilă lectură și interpretare. Comparația Danielei cu Dali îmi pare perfectă. Ar fi exact paralela în pictură a prozei de față.
Trebuie să recunosc că nu sunt adeptul genului, dar că am citit din pură curiozitate. Mie nu mi-a transmis foarte multe reveria, poate alții au încercat să interpreteze într-un fel care pentru dânșii a funcționat. Totuși, evit să cred că autoarea a înșirat pur și simplu ideile ”absurde” și cred că am putea asemăna textul cu poezia ermetică sau simbolistică. Sensul rămâne ascuns, uneori te îndoiești că există, alteori crezi că l-ai prins, dar îți scapă mereu ceva.
Nu ne ramine decit sa-i multumim Ginei pentru explicatii, cum la un text de genul celui de fata introspectiile autorului sint cele mai interesante. Din ultima parte am prins ironia la adresa ritualurilor in general si a credintelor legate de viata de apoi. Poate ca nu in general, poate ca in particular (asupra alor noastre)
Despre ritualul cu barca. In Collapse, Jared Diamond vorbeste de niste civilizatii prin Polinezia, care locuiesc pe mici insule unde resursele sint (erau) limitate. Si cind numarul locuitorilor crestea prea mult, resursele ar fi fost in pericol sa se deprecieze, trimiteau un batrin cu barca sa caute o alta insula. Umpleau barca cu provizii, apa si il lansau sa „exploreze”. M-a impresionat pt ca nu se comportau ca niste salbatici. Poate exista o infima sansa ca acel batrin neajutorat sa descopere o alta insula :)
Ritualul s-a intrerupt prin anii ’50 secolul trecut.
Sunt atat de frumoase povestile si imaginile din lumile oceanice… Mi se umple pielea de furnici cand imi imaginez… :)) Apropo de treaba cu trimiterea batranului in explorare… Ma surprinde sa aflu ca a existat pana in anii ’50, nu stiam, ma asteptam sa se fi diluat mai devreme…
Legat de ironia din povestea mea, ea nu e indreptata asupra ritualurilor si practicarii lor, ci felului in care ele sunt percepute.
Corect, buna precizare.
Da. Sint multe lucruri incredibile in cartea asta de care spun. Tot asa am aflat ca in Noua Guinee e o zona (jungla si munti) cu cele mai multe dialecte/limbi vorbite raportat la suprafata locuita. (Explicatia evidenta: datorita reliefului le era greu sa interactioneze). Si au practicat canibalismul tot pina pe la jumatatea secolului trecut. Dar de multe ori nu neaparat din cruzime.. era tot un ritual (ca tot vorbim de ritualuri). Mincau o bucata din unchi/matusa etc si credeau ca o particica din acea persoana va continua sa traiasca prin ei. Frumos, nu?
Da, am mai citit despre multimea de dialecte din Noua Guinee… Iar filozofia asta cu devorarea unei parti dintr-o ruda sau persoana apropiata si gandul devoratorului ca persoana respectiva face apoi parte din el, mi se pare una sanatoasa. Chestia asta deschide niste perceptii legate de viata si moarte si, posibil sa anihileze din fricile omului care traieste intr-o astfel de lume. Ori, cu cat mai putine frici, cu atat mai bine. Probabil ca multi suntem tentati sa spunem „nu mi-e frica de nimic”, dar e ceva ireal, am fost construiti prin intermediul fricii de-atata vreme incat nici subconstientul n-a scapat de astfel de fenomene. Revenind, eu cred ca se mai practica acte de canibalism prin Papua Noua Guinee, evident ca mai izolat, dar n-a disparut. Chiar dupa 2010 e consemnat tribul Korowai, unde se mananca oameni si nu prea cred ca e singurul din Papua…
Sincer, nu prea înțeleg. Sorry! Ca să citesc despre mituri, iau o carte de etnologie și gata. Tipul ăsta de proză nu-mi place. Eliade face simbolistică mitologică, dar pe o canava de literatură realistă. Asfel e credibil. În fine, de gustibus…
Treaba e ca asta nu e o poveste despre mituri. E o poveste despre mine in care s-au inflitrat niste consecinte ale unor mituri si obiceiuri. Stiu, daca ceva nu e realist, cu siguranta ca nu e credibil… Cum sa crezi toate bazaconiile? Trebuie pastrat controlul. :)