Tatăl anului

Aproape în fiecare săptămână eram puși să scriem câte o compunere cu o temă dată. Clasicele povestește cum a fost cea mai fericită zi din viața ta, descrie ultima vacanță de vară, o vizită la muzeu, descrie membrii familiei tale. De data asta tema era aparent simplă, tata, dar nu neapărat ușor de realizat pentru un copil care nu avea unul. Așa m-am gândit să inventez un tată, n-aveam chef de copiii ăia enervant de neurotipici super curioși și dornici să știe cum a murit – asta pentru că eram prea mici să se gândească la posibilitatea întrebării cum v-a părăsit sau cum ați scăpat tu și maică-ta să nu vă omoare-n bătaie, – când, de ce și așa mai departe și să mă compătimească apoi pe la spate pe post de vreo altă bârfă mai interesantă dacă m-aș fi ridicat să spun că doamna, eu n-am despre ce tată să scriu.
Deci m-am pus pe inventat un tată să fiu și eu în rând cu lumea, numai că sarcina mea n-a fost deloc una simplă. Nu cunoșteam niciunul, de ăla care m-a făcut nu reușeam să mă apropii prin scris sau prin orice altceva nici sub amenințare, iar alții nu-mi veneau deloc în minte. Am zis bun, dar aș putea să îmi imaginez unul de la zero, să-l fac eu. De bucurie că mi-a venit ideea asta mi-am suflecat mânecile de la cămașă și m-am așezat la biroul meu de mândru școlar, cumpărat de mama special pentru mine și lecțiile mele, un birou din lemn care avea câte două sertare pe câte o parte, lung de mai bine de un metru și destul de îngust, dacă-mi lipeam pieptul de margine și-ntindeam brațele ținute paralel ajungeam să-i ating marginea de pe partea cealaltă cu buricele degetelor mijlocii de la fiecare mână. Eram și puțin lungan și lăbărțat, poate și de asta. Mi-am suflecat mânecile și m-am pus la birou să scriu, dornic să-mi iasă o compunere pe cinste, nu mă mulțumeam cu rezultate mediocre la învățătură, de aici și dilema atât de mare în care mă aflam, dat fiind că nu știam să scriu despre un tată, iar eu voiam să scriu bine, nu de formă.
Înainte să mă aplec asupra caietului de compuneri mi-am îndreptat puțin spatele, trăgând înapoi de coatele îndoite mai să se atingă, în timp ce scoteam pieptul tot mai mult în față într-un icnet satisfăcător de elev trofeu gata de o nouă rupere. Țin să menționez că deși eram bun, uneori profesorii mi se păreau cam prea ușor impresionabili, până și în cazul lucrărilor mele – aș minți să spun că toate erau briliante. În mișcarea aia ușor exagerată pentru cineva care nu face efort mai deloc, nici cu sportul nu se omoară și nici motive să-și trosnească spatele n-are, am zărit pe fereastră o mașină din care plângea o fetiță foarte mică. Nu știu câți ani să fi avut, era doar foarte, foarte mică, după mintea mea suficient de mică încât să n-o lași singură în mașină. Am început totuși să scriu, încercând să ignor imaginea care-mi rămăsese înregistrată în minte. Figura schimonosită a fetiței mă făcea să-mi imaginez sunetele pe care le scotea – că de auzit era imposibil să o aud, unu că noi aveam termopane și era geamul închis, doi că ea era încuiată în mașina de pe partea cealaltă a străzii, o stradă cu un singur sens ce-i drept, dar suficient de lată încât să nu ajungă la mine nimic în afară de o imagine destul de clară. Unde mai pui că eram și la parter, iar copila cu nasul lipit de geamul dinspre stradă părea că se uită fix la mine-n cameră. Dar chiar și așa, fără să aud niciun sunet, din când în când ceva mă făcea să mai arunc o privire în direcția mașinii – mai era și roșie, nici dacă-mi propuneam n-o mai puteam rata, era suficient să ridic puțin ochii din foaia mea că o și zăream, cu fetiță urlând cu tot.
Deja pofta cu care mă apucasem de scris despre tatăl inexistent se mai dusese când mi-a venit ideea să mă cronometrez – mă ajută uneori să fiu mai productiv, stabilesc o oră la care încep ceva și parcă nu mă mai lasă să am timpi morți motivat fiind să aflu în cât timp am terminat sarcina respectivă. Fac asta din școala primară, fără ca cineva să mă fi îndrumat în sensul ăsta, și a avut întotdeauna rezultate. Zis și făcut, din momentul în care am înregistrat în minte ora de start compunere nu am mai permis să mă las distras nici măcar de curiozitatea de-a afla dacă mașina cu fetița mai erau acolo și plângeau.
Nu pot să zic că era cea mai bună compunere scrisă vreodată de mine, dar îmi luase fix două ore. Aproape că uitasem de fetiță când m-am uitat în față și am remarcat că se afla tot acolo, plângând cu sughițuri. Situația deja-mi pusese o piatră pe inimă, mai că mă simțeam responsabil. M-am întors puțin în scaun cu gândul s-o strig pe mama să-i arăt, dar până la urmă ce putea ea să facă. Am zis să ies să arunc totuși o privire mai de aproape, deși mare lucru n-aș fi avut ce vedea. Stăteam acolo de mic, pe strada aia nu se întâmpla niciodată nimic, de fapt, se întâmplau mereu aceleași lucruri. Oamenii în vârstă făceau coadă la farmacia de pe colț, deci cea aflată în extremitatea stângă a străzii la care aveam acces cu coada ochiului stâng fix de la biroul meu lung din lemn, cei mai tineri făceau ture la magazinul de cartier care era lipit de farmacie, bărbații și din când în când câte-o femeie făceau cărare spre sala de jocuri amplasată fix pe mijlocul străzii, deci perpendicular cu biroul meu conștiincios, femeile și din când în când câte-un bărbat făceau drumuri spre salonul de cosmetică magic – dar am aflat când am mai crescut că Magic era numele, nu salonul era magic – și femei, bărbați, tineri, bătrâni făceau imposibilul și, de bine de rău, scoteau din banca ce încheie seria obiectivelor de pe strada de vizavi salarii, pensii, credite etcetera. După bancă deja se făcea colțul și reușeam să văd cu coada ochiului drept rotunjimea unui alt magazin de cartier, dar cum intrarea era din strada perpendiculară celei pe care locuiam eu alături de mama și de biroul meu școlar nu mai vedeam ce oameni mai intrau și-acolo. Era o stradă mică, avea sens unic, am specificat.
Deci nu se întâmpla nimic special de ani de zile de când stăteam acolo, o viață de copil! Dar am zis hai să merg și cum era încă lumină afară și mama nu se stresa cu ora opt acasă că învățam bine și asta era tot ce conta am ieșit pe ușă tiptil fără să zic nimic, n-aveam de gând să stau mult, deci la ce s-o mai deranjez. Am traversat neregulamentar direct spre mașină, adică exact prin dreptul camerei din care vizionasem totul cu câteva secunde mai înainte și-am constatat că nu doar mașina era în dreptul camerei mele, dar și cazinoul, obiectivul de mijloc, cel mai luminat și bine scos în evidență de pe stradă – dar cum îl vedeam acolo de ani de zile cui îi păsa –, îngrădit în stânga de magazinul cu de toate și în dreapta de salonul magic, îngrădite, la rândul lor de farmacie magazinul și de bancă salonul. Foarte simplu. Farmacie, magazin, cazinou, salon magic, bancă. Fără să stau pe gânduri m-am îndreptat spre păcănele și-am deschis ușa aia prin care nu se vedea nimic și care de fiecare dată când o vedeam din camera mea părea să se deschidă și să se închidă foarte repede, de parcă intrau acolo oameni foarte subțiri sau înjumătățiți pe lung să încapă repede. Lumina, fumul de țigară și hărmălaia din interior m-au cam zăpăcit în primă fază, dar numaidecât m-a luat un paznic în primire că ce faci copile, ce-ai pierdut aici și-am zis că plânge o fetiță în mașina parcată în față, aduceți-l pe tatăl ei. Nu m-a întrebat de unde știam că tatăl copilei era acolo sau de unde știam că ar fi uitat să mai iasă din cazinou. Doar m-a lăsat acolo și peste câteva secunde s-a întors cu un nene de-o aripă. Paznicul l-a scos în șuturi pe Tatăl anului, iar eu m-am dus acasă și-am rupt compunerea.

Emilia Toma

Prozatoare, sociolog de profesie, Emilia Toma (n. 1989), este autoarea romanelor De la zero (2022), O numărătoare inversă (2021) și a volumului de nonficțiune Terapie pe salteaua de pilates (2020).

A publicat proză scurtă în antologiile colective, Femei, bărbați și faptele lor (Editura Litera, 2023), Dragostea când te doare (Editura Litera, 2022), În umbra timpului (premiat în cadrul primei ediții a concursului de proză scurtă organizat de Editura Biscara, 2021) și Lirica unui miez de toamnă (Editura InfoRapArt, 2021) și contribuie cu texte literare, eseuri, opinii în revistele literare LiterNautica, O mie de semne, Echinox, LiterOmania, PROEZIA, Revista Golan, Planeta Babel și altele.

Are un master în Sondaje de Opinie, Marketing și Publicitate, la Universitatea din București, la începutul carierei a cochetat cu jurnalismul în calitate de redactor în cadrul publicației ZIUA Online (2011), iar în prezent îmbină sociologia ca meserie de bază cu psihologia, o pasiune mai veche, ambalând în ficțiune literară teme precum abuzul, traumele și consecințele acestora pe termen lung.