Transformare alterată

Un om cobora un deal deloc abrupt, ba din contra, foarte uşor curbat, cât să crezi că alunecă atunci când îl urmăreşti. Pe măsură ce se apropia de baza dealului devenea evident faptul că ține în mână un borcan gol. Forma omului era modelată de o manta închisă la culoare, din care se iveau nişte zdrențe sau franjuri. Ați mai văzut cu toții acest peisaj. E o perspectivă care se reconstruieşte în fiecare epocă. Omul purta pe umăr o traistă ce părea că-l îngreunează, aşadar nu avea de gând să ducă goliciunea în pădure, aşa cum îmi închipuiam când i-am zărit borcanul lipsit de conținut. După ce a terminat de coborât, s-a pierdut imediat printre brazi. Am străbătut o mare distanță prin pădure, ca într-un final să-l observ de departe cum aduna ierburi în recipientul de sticlă, care de-abia atunci începea să capete sens.

Nu l-am văzut ieşind dintre copaci. Mă gândeam că poate a ieşit prin alt loc decât cel prin care a intrat, fiindcă posibilitățile erau infinite. Dar cu toate astea, pădurea se afla în centrul unor imense forme de relief. Dealurile se înălțau cu mult peste brazi şi ocupau o suprafață foarte vastă. Eu stăteam cu oile prin preajmă tot timpul. Era imposibil să nu-l fi zărit urcând dealul. Au trecut câteva zile bune şi omul solitar tot nu apărea urcând. Mă gândeam că poate a plecat pe timp de noapte, când eu dormeam în adăpostul improvizat al stânei, sau poate a murit, ori pur şi simplu nu l-am zărit din cauza ceții. Nu părea că s-ar fi dus acolo să moară, oricum. Am expus în mintea mea toate variantele posibile, până când n-am mai avut încotro şi a trebuit să abandonez ideea de a elucida acest caz imaginar, o problemă existentă sau nu, care oricum ar fi fost, nu mă privea cu absolut nimic. Singurul lucru cert este că acest individ era singura ființă umană pe care am văzut-o în întreg sezonul de păşunat, care tocmai ce se sfârşea. Soarele nu mai apăruse de mult prea multă vreme. Oile mă priveau în fiecare zi nedumerite, fiindcă natura era altfel decât ele o ştiau. Eu tot refuzam să le închid într-un întuneric şi mai acut şi speram ca măcar pentru câteva clipe, soarele să se facă văzut într-una din zile.

Cerul a refuzat să arate vreun semn luminos, aşa că am adunat toate animalele şi am pornit încet către adăpostul de iarnă, întrebându-mă ce factor reuşeşte să ascundă soarele cu atâta eficacitate. Şi eu şi animalele ştiam că e un fenomen artificial, dar niciodată intuiția noastră nu s-ar fi prezentat atât de concret precum visul ipotetic al unui fizician, materializat printr-o ecuație concepută cu ajutorul variabilelor, sau ca observațiile unui meteorolog asupra eterului şi predicțiile stabilite după modele convenționale. Noi nu aveam nicio măsură de luat, doar ne priveam, constatam şi respiram, în timp ce simțurile nu lăsau nicio urmă de îndoială. Ştiam clar că există nişte oameni care trăiesc în acelaşi loc cu noi, al căror singur motiv de a-şi continua drumul este dat de experimentarea celor mai odioase lucruri. Sunt oameni atât de fascinați de noțiunea de zeu sau dumnezeu, încât vor să-şi capete un astfel de statut divin prin intervenția lor asupra naturii.

După ce am închis oile în staul şi au rămas în grija femeii mute care se ocupa de mica aşezare unde locuiam atunci când vremurile reci începeau să se manifeste, m-am întors în pădure să văd dacă omul singur mai umbla pe-acolo. Culmea, atunci m-am întâlnit cu el chiar la intrarea în pădure şi ne-am intersectat privirile pe neaşteptate, fiindcă mă pierdusem complet în gânduri îndepărtate pe parcursul drumului. Atunci când i-am văzut chipul argintiu, pe care bruma se aşezase nopți de-a rândul până când nu s-a mai putut dezlipi, nu am ştiut ce caut acolo şi dacă ar trebui să interacționez cu acest om. Stătea aşezat pe un trunchi de copac tăiat, iar la picioarele lui erau aliniate trei borcane, pline toate cu lichid verde şi vişiniu. Părea că se afla într-o poziție de contemplare şi, observându-mi încremenirea care echivala cu faptul că nu aveam să dispar prea repede de lângă el, a dat să se ridice.

„Îmi pare rău că te-am deranjat,” i-am spus. „Am să mă retrag, dar înainte vreau să ştii că dacă te pot ajuta cu ceva, am să o fac fără ezitare. Apoi, iarna e aproape, iar pielea ta indică faptul că eşti de ceva vreme pe-afară. Grijă mare la slăbiciunile trupului, că în astfel de condiții, minții îi va fi din ce în ce mare greu să-l conducă.”

„Nu cred că m-ai deranjat,” îmi răspunse. „Nici nu ştiu, să fiu sincer. Stau aici ca să-mi construiesc voința. De fapt, ea e gata. O poți vedea în borcanele astea. Cu cât tincturile din ele rezistă mai mult în fața stricăciunii, cu atât voința mea rămâne activă. Rezistența lor corelată cu şederea mea într-un climat ostil şi ideea de supraviețuire vor duce la desăvârşirea şi ulterior, la intensificarea puterii voinței pe termen lung.”

„Înțeleg, dar nu uita că atunci când va veni gerul cel mare, borcanele tale se pot sparge şi nu cred că îți doreşti să simți efectul muncii în zadar.”

„Ăsta-i testul meu, să ştii! Vreau să-mi întăresc mintea în aşa fel încât forța ei să se proiecteze şi pe lucrurile, sau factorii exteriori mie. Atunci am să înțeleg cu adevărat magia minții.”

„Cum îți doreşte inima, aşa să faci. În caz că ai nevoie de ceva, poți trece pe la mine. Dincolo de dealul din spatele tău, aşa cum stai acum, ai să vezi peste o oarecare distanța, două case mici din lemn, cu alte anexe. În principiu, mă găseşti acolo. Îți urez noroc în orice viziune ai avea.”

„Îți mulțumesc! Te-aş ruga, dacă poți să ocoleşti aria asta mică în care ne aflăm, când mai ai drum pe-aici. Nu îmi e de folos să interacționez cu oameni, iar acum nu pot să mai umblu prin desişul pădurii, fiindcă fiarele sălbatice sunt din ce în ce mai imprevizibile.”

„Bine. Atunci ne vom mai întâlni doar dacă voința te trimite la mine.”

Am adunat câteva vreascuri pentru foc, gândindu-mă la acest om şi la voința lui. Mă gândeam că e vorba de cineva care caută tratament pentru regrete. Şi mă întrebam la ce bun lucrul ăsta, cât de grave pot fi regretele şi de ce să fie eradicate, când singurul lor atribut e acela de a plăsmui o lecție etică pentru cel care le deține. M-am întors apoi acasă şi am găsit femeia mută mulgând oile şi plângând în hohote. Comunicarea dintre noi era aproape inexistentă, semnele sau cuvintele mele nu-i spuneau nimic, în vreme ce ea miza doar pe expresia propriilor ochi. Am îndepărtat-o de la activitatea ei, preluând eu treburile, lăsându-i de înțeles prin gesturi că ar fi cazul să facă ceva să se liniştească aşa cum simte ea mai bine. După ce am terminat, am zărit-o cocoțată pe casă, dansând. Să fi fost oare o fantomă?! Ca să nu mai spun că, inițial, am crezut că e ceva nefiresc, pentru că toată viața nu am văzut-o făcând altceva decât să meargă, să doarmă, să mănânce şi să bea, să muncească şi nimic mai mult. Dar atunci, când întunericul se lăsa peste întreaga regiune, femeia mută era pe acoperiş şi executa nişte mişcări asemănătoare cu tehnicile baletului. Nu puteai băga mâna-n foc că e chiar ea, deoarece i se putea distinge doar conturul care uneori se îmbina cu stolurile de grauri flămânzi ce zburau în diverse forme deasupra noastră, căutând încotro să dea startul migrației. Dar sigur era ea pentru că nu apărea în niciun alt loc.

În următoarea dimineață am plecat să caut nişte lemn de arțar şi de molid, cu intenția de a merge la cineva care să-mi construiască o vioară pentru mută. Am considerat că poate plânsul ei din seara trecută şi transformarea de apoi trimiteau la faptul că ea ar putea trăi un chin, din moment ce fiecare sunet care are legătură cu existența ei este rezultatul unui accident. Probabil că ar fi vrut să cunoască şi reversul situației, când vibrațiile sau sunetele vin de undeva din interiorul ei, în mod relativ controlat. M-am întors cu lemnele acasă şi le-am pus într-un mic bagaj, în care luasem şi câteva de-ale gurii. Femeia se ascundea de mine ori de câte ori treceam pe lângă un loc în care ea avea treabă. M-am gândit să merg să-i explic cumva că nu are motiv de ruşine şi am hotărât să o iau prin suprindere, având în vedere că nu accepta să dea ochii cu mine, fără să înțeleg de ce. Dar când am apărut lângă ea, a fugit de parcă aş fi fost un monstru devorator de ființe vii, trântind în urma ei toate obiectele ieşite în cale. Am renunțat să-mi mai bat capul şi am pus bagajele pe măgar, îndreptându-mă spre cel mai apropiat sat, unde ştiam pe cineva care meştereşte tot soiul de lucruri, inclusiv instrumente muzicale. Ştiam precis că el are şi toate materialele necesare pentru a face o vioară.

Pe drum părea că nu mai umblă nimeni. Simțeam că traversez un spațiu părăsit. Când am ajuns în zona aglomerată de case, toate ferestrele aveau obloanele trase, niciun coş nu fumega, iar nicio prezență umană nu se facea văzută. Doar câțiva câini parcă abandonați veneau să-mi ceară atenție şi ceva de mâncare. Ajung la locuința celui pe care îl căutam şi bat la poartă preț de câteva momente. Când am considerat că nu mai e cazul să insist apare în fața mea soția meşterului, slabă ca o mortăciune.

„Tu erai?” întreabă ea cu un glas anost. „Hai înauntru.”

„Sărut-mâinile! Sunteți bine?”

„Eh! Cine mai poate fi bine în lumea asta?!”

„Înțeleg, dar parcă nici chiar aşa… Dacă tot suntem aici pe pământul ăsta, zic să nu-l tratăm doar ca pe un cimitir spațios care nu cunoaşte altceva decât atmosfera de doliu şi croncănitul ciorilor, care la rândul lor doar pun sare pe rană.”

„Hai că eşti caraghios,” răspunde doamna.

Intru în casă şi îl găsesc în camera de mijloc pe meşter, zăcând în pat, iar toată încăperea era plină de bancnote aruncate.

„Să trăieşti, domnule meşter! Ce boală te-a lovit?”

„Mi s-a uscat voința, omule. Asta am pățit. În schimb, mi-a crescut o tumoare uriaşă pe creier. Se cheamă anxietate.”

I-am povestit despre întâlnirea cu singuraticul din pădure imediat cum i-am auzit răspunsul în care problema voinței ocupa rolul principal.

„Dar nu înțeleg de ce te miri,” zise meşterul. „Tu n-ai auzit ce s-a întâmplat? Chiar ai rupt orice contact cu ceea se întâmplă în lume?”

„Într-o oarecare măsură da, fiindcă am înțeles că nu pot contribui la mersul marii lumi prin alt mod decât acela de a avea grijă de lumea mea mică.”

„Cât de privilegiat eşti de propria condiție! Află că pentru noi, restul, elitele au decis să scoată banii fizici din circulație, înlocuindu-i cu metode virtuale, care dintr-o eroare controlată nu pot fi folosite de marea majoritatea a oamenilor. Acum toți ne aşteptăm sfârşitul. Lucrurile astea s-au întâmplat în momentul în care mai toți dintre noi aveam viața limitată la acțiunea de a cumpăra şi nimic mai mult. Acum, doar cei ca tine, retraşi demult din cercurile astea, mai pot avea vreo speranță.”

„Eu lupt ca să nu mai am speranțe, dar nu asta contează acum. E incredibil ce se întâmplă! Şi eu care venisem cu planuri pentru tine. Vream să te rog să-mi faci o vioară, iar eu să te plătesc dându-ți hrană şi ceea ce mai ai nevoie şi se poate găsi la mine.”

„Asta-i culmea! Să-nțeleg că acum am un motiv să mă ridic din patul ăsta şi să curăț mizeria din jur? Ba chiar să mă apuc de treabă?”

„Ai altă soluție?”

„Da, să mor!”

„Păi după cum vezi şi tu, deocamdată nu mori.”

„Corect! Hai rămâi aici şi diseară, dormi la noi, că mâine, cel târziu pe-nserat ai vioara gata.”

Meşterul s-a ținut de cuvânt şi gândul că va avea hrană pentru următoarea perioadă l-a pus cât de cât pe picioare, mai ales că plănuia să creeze zilnic câte un obiect de trebuință pentru oameni şi să meargă să-l vândă în lume, în schimbul lucrurilor necesare pentru el. M-am întors acasă a doua zi la lăsarea nopții, care adusese cu ea un ger şi un viscol ce dădeau impresia că aerul e plin de cuțite. Am dus măgarul în adăpostul său şi am aprins felinarele din curte pentru a verifica dacă lucrurile sunt în ordine. Am intrat apoi în camera femeii mute care dormea şi i-am lăsat vioara pe masă. Pe podea era un bilet care mi-a atras atenția în mod foarte curios, din moment ce această femeie nu ştia să scrie. L-am luat şi am ieşit să-l citesc afară. Dar iată că mesajul venea de la altcineva şi era evident că de la omul din pădure. Pe hârtie scria doar atât: „Ai avut dreptate. Borcanele s-au spart şi tincturile s-au împrăştiat şi au înghețat. Alchimiştii şi magicienii sunt toți nişte mincinoşi. Eu nu mai cred în puterea minții.”

Am intrat apoi în cealaltă casă mică din curtea noastră, în care locuiam eu. Mirosul de lemn ars era foarte proaspăt, iar pe perete erau agățate lucruri care nu-mi aparțineau. L-am văzut apoi pe omul din pădure odihnindu-se în patul meu. Zgomotul paşilor mei l-a trezit.

„Credeam că nu o să vii,” zise el uşor speriat.

„Dar unde era să mă duc? Ți-am spus că locuiesc aici.”

„Credeam că ai mințit.”

„Până şi cei care mint au anumite momente de sinceritate. Puterea minții e bună doar pentru lucrurile lumeşti şi alte chestiuni mici. Cum să crezi că ea o poate întrece pe cea a naturii?”

„Toată viața am auzit contrariul.”

„Şi să ştii că vechii alchimişti nu vorbeau despre lucruri palpabile. Ci doar comparau văzutul cu nevăzutul, astfel încât şi noi şi ei să înțelegem cum funcționăm împreună cu fenomenele din jurul nostru.”

„Eu nu mai vreau să înțeleg nimic.”

„E treaba ta. Du-te şi odihneşte-te în casa de lângă, unde stă femeia mută, fiindcă ăsta-i patul meu. Acolo ai să găseşti spațiu suficient şi pentru tine, doar dacă nu vei face ceva care să o supere pe femeie.”

„Aşa am să fac. Îmi cer iertare.”

În următoarea dimineața m-au trezit nişte zgomote pentru care nu găseam altă sursă decât violența. Când m-am uitat pe fereastră am văzut-o pe femeia mută care izbea vioara de pământ şi apoi sărea cu picioarele pe ea şi repeta aceste acțiuni ca o maşinărie. Am ieşit din casă după ce m-am îmbrăcat, în timp ce femeia ieşea pe poartă alături de omul singur care-i căra valiza. I-am privit din uşă câteva clipe, încercând să asimilez fapta lor şi să-mi închipui motivul pentru care au făcut-o. Pe măsură ce se îndepărau, atenția îmi era atrasă de nişte zgomote, ca nişte gemete care veneau din interiorul camerei mele. M-am întors şi parcă gemetele se auzeau din locuri diferite. Cum mă îndreptam către un colț pentru a depista ce se întâmplă, sunetele se auzeau din partea opusă şi tot aşa timp de jumătate de zi. Când m-am uitat sub pat într-un final, am zărit o cutie albă care nu era a mea. Gemetele veneau de-acolo. Am deschis cutia şi înăuntru era o broască argintie, legată de jur împrejur cu o mulțime de ațe de toate culorile. Amfibiul avea forma unei broaşte de râu, doar că dimensiunea era categoric mai mare, iar culoarea era cu siguranță neobişnuită, iar despre sunetele pe care le scotea, nici nu mai vreau să amintesc.

Am pus capacul cutiei înapoi şi am plecat să eliberez broasca, gândindu-mă la nefericirea oamenilor care nu au aflat că blestemele nu se leagă neapărat de toată lumea, ci doar de cei vulnerabili, fricoşi, sau care pur şi simplu acceptă supunerea unor practici de magie denaturate. Am dus broasca acolo unde râul nu îngheață din pricina curenților puternici şi am aruncat-o în apă. Imediat ce a atins apa, broasca a căpătat textura şi culoarea unei broaşte ca oricare alta văzută în acele regiuni.

Gina Sandulescu

Nu știu să vorbesc despre mine și nici nu cred că ȋmi place. De asemenea, nu prea țin minte lucrurile pe care le fac.

starryeyedl1zard.wordpress.com