Ultima frontieră

– 875. Este bariera peste care nu se poate trece. Dar, pe de altă parte, acest număr reprezintă însumarea eforturilor umanităţii. Cu numai trei secole în urmă, bariera era 33.657,935… o scădere mai rapidă ca stocarea de informaţie pe unitatea de memorie în secolul 21. Treizeci şi trei de mii de ani sună cu totul altfel decît opt sute şi ceva, tinere!

Tresări la gîndul că cineva (profesorul Einsen) îi spusese cîndva tinere.

În ultimul an de gimnaziu avusese loc primul lui contact cu tehnologia spaţială. Primul obiectiv pe care-l vizitaseră în cadrul laboratorului de Cercetări Spaţiale, fusese o incintă din plexiglas în care simulau condiţiile din spaţiu. Frigul neantului. Tehnicianul le explicase modul în care se realiza depresurizarea şi cum, spre final, golirea se făcea lent, moleculă cu moleculă. Pe un ecran urmăreau acest grafic al vidării care se materializase într-o linie constantă, orizontală, apoi deodată, copiii au tresărit. Inexplicabil, apăruse o variaţie.

– Ce anume a provocat-o?

Nu au ştiut, dar le-a spus-o tehnicianul. Într-un singur loc, acolo, în neantul din “cutie”, lipiseră un fir de termocuplu cu o bucată de bandă adezivă specială şi se pare că ultimele molecule de aer prinse sub plasticul transparent al bandei adezive fuseseră extrase spre final de forţa vacuumului. Temperaturile erau criogenice, precum cele întîlnite în zonele în care nu se află decît materie întunecată, acolo, la periferia galaxiilor.

Au privit ţevile izolate prin care tocmai aflaseră că circulă helium lichefiat. Cumva indiferenţi. Apoi dintr-o dată atenţi, urmărind de data acesta cuvintele profesorului.

– Dacă incinta şi-ar pierde brusc etanşeitatea, spaţiul camerei în care vă aflaţi ar ajunge rapid la un echilibru de -80 C. Am muri îngheţaţi cu toţii. Vă uitaţi la -240 grade, cam cît aţi găsi pe Pluto. Dar dacă aţi călători şi mai departe, destul de departe de orice astru, în ţinutul “nimănui”, acolo unde domneşte numai materia întunecată, sînt doar cîteva grade peste zero absolut. Cam -270 C. În spaţiu, o bară de metal aflată în proximitatea Pămîntului poate atinge o temperatură de 250 C, numai datorită expunerii directe la căldura solară ! –, în timp ce simpla protecţie a unui con de umbră ar răci aceeaşi bară undeva spre -100 C!

Tehnicianul le-a explicat cît de greu poate fi manipulată temperatura dinăuntrul incintei, în lipsa unui corp, a unui obiect care să absoarbă căldura prin conducţie sau convecţie.

– Încălzirea se face prin emitere de radiaţie electromagnetică în gama infraroşu.

O navetă spaţială la scară redusă era singurul obiect care se găsea în interiorul acelei incinte.

Prin măsurători experimentale, susţinute de modelări de Elemente Finite, specialiştii în multi-procesare comparativă a Agenţiei Spaţiale Europeane determinau transferul de căldură dintre pereţii navei şi neant, iar în şcoala lor, cei din clasele mai mari desfăşurau experimente similare. Transferul de căldură reprezenta o piesă de puzzle din ansamblul ecuaţiilor ce trebuiau rezolvate de susţinătorii ideii de călătorie interspaţială cu oameni la bord. Dar în scurt timp a urmat o pauză şi, într-o altă cameră, copiilor li s-a permis să manevreze un braţ telescopic, în încercarea de a prinde piesele ca de LEGO care pluteau în “spaţiu”. Fusese primul care asamblase “testul” iar recordul lui nu fusese doborît niciodată de vreun adult. Devenise un mic star.

Într-o excursie cu clasa, văzuseră prototipul telescopului de ultimă generaţie, complet robotizat, cel pe care savanţii îl botezaseră Ochiul lui Dumnezeu.

– Cînd fotografiem o galaxie aflată la 100 de milioane de ani lumină, vedem acea galaxie de acum 100 de milioane de ani, nu pe cea a prezentului. La vremea cînd lumina părăsea acea galaxie, dinozaurii erau încă stăpînii Terrei! Deci galaxiile cele mai îndepărtate ne apar prin obiectivul telescopului aşa cum erau acum milioane sau miliarde de ani şi astfel putem studia evoluţia galaxiilor. Ne uităm la cele apropiate, apoi, treptat, la cele îndepărtate şi vedem cum îmbătrînesc. Există galaxii-copii, galaxii-tinere şi galaxii-bătrîne. Pe noi, bineînţeles, ne intersează studiul celor foarte tinere. Aici la Centrul de Migraţie Intergalactică, căutăm nu numai planete identice cu Terra ci pe acelea identice şi mult mai tinere ca Terra.

Un telescop dintr-o generaţie mai veche decît cel pe care îl vedeţi, va ajunge în curînd la destinaţie, undeva la marginea sistemului Epsilon Verdani, la aproximativ zece ani lumină distanţă de noi. Acolo, cortina cît un teren de tenis se va deschide pentru ultima oară şi va obtura interferenţa luminoasă a celor mai strălucitori sori, pentru a permite captarea unor imagini perfecte. Toate fondurile şi resursele noastre de cercetare sînt concentrate într-o singură direcţie. Înspre Epsilon Verdani. Cunoaşteţi motivul… Apoi, de la acel telescop, prin intermediul a sute de mini-staţii spaţiale informaţia va fi transmisă pînă pe Terra.

– Nu ar fi mai simplu dacă drona telescopică ar bloca luminozitatea nedorită printr-un nor dens de particule reflectorizante?

Le-a explicat ideea în amănunt şi, pe moment, propunerea a fost înregistrată cu scepticism. În scurt timp însă soluţia lui simplă şi ieftină a fost încorporată în designul noilor nave-telescop numite şi nave-cercetaşi.

După a treia invitaţie la şcoala de vară organizată de agenţia spaţială, devenise convins că spaţiul este domeniul lui. Notele luate la fizică, chimie, matematică şi inginerie aplicată îi permiseseră să se înscrie la universitatea de Cercetări Spaţiale Carl Sagan.

***

Spaţiul. Ultima frontieră. Deviza aceasta, care fusese se pare celebră într-un vechi film s.f. de epocă, era de-a dreptul stupidă! Terra reprezintă un punct singular. Spaţiul e infinit. El nu poate fi ultima frontieră. Spaţiul nu are început şi nici sfîrşit, nu poate fi nici primul, nici al doilea şi nici ultimul. Se gîndise de mai multe ori la acest lucru. De fapt, regîndise de nenumărate ori orice gînd, retrăise orice amintire, citise toate lucrările importante ale umanităţii.

– Recomandă-mi o carte nouă, îi ceruse lui Art, computerului de bord, cu mult timp în urmă.

– Singura carte nouă pe care o poţi citi, este cea pe care o vei scrie! Umorul computerului fusese sigurul aspect care îi mai scurtase din veşnicie.

Se spunea că în vremurile îndepărtate cînd omul trăise ca vînător singuratic, cel mai bun prieten îi fusese cîinele. Apoi, evoluţia societăţii promovase în postura de cel mai bun prieten al unei fiinţe umane o altă fiinţă umană. Iată că prietenul lui cel mai bun era însă un computer. Gîndul că s-ar strica computerul era de fapt gîndul care îl teroriza: îl speria mai mult decît o moarte înceată, în chinuri. Da, (iarăşi se gîndi la acele filme s.f. de epocă) numai într-o lucrare de ficţiune poţi întîlni o navă spaţială aflată la ani-lumină distanţă de Terra populată cu zeci sau sute de persoane. Pe cînd studiile de optimizare ale Centrului de Migraţie Galactică (CMG) furnizase o unică soluţie. O navă de dimensiuni reduse şi un singur pasager. Sistemele de ecuaţii introduse erau extrem de complexe (iar parametrii folosiţi avea constrîngeri multiple: încălzirea interiorului, propulsia, reciclarea deşeurilor, mentenanţa aparaturii, nutriţie, depozitare) şi de fapt, pe hîrtie, soluţia optimă indicase alegerea unei nave asistată numai de inteligenţă artificială. Fără îndoială, ar fi fost soluţia adoptată dacă decizia ar fi putut fi luată chiar de către super-computerul care furnizase rezultatul.

Dar bordul de directori ai CMG îl aleseseră pe el…

Realitatea era că nu acceptase misiunea din eroism, ci din laşitate. IQ-ul, patentele pe care le obţinuse în ingineria propulsiei prin manipulări gravitaţionale, rezultatele academice excepţionale, perspicacitatea – toate acestea îl propulasasera în fruntea listei de candidaţi. Făcuse parte din echipa de cercetători care realizaseră prototipul propulsorului elasto-gravitaţional. Idee fără de care navigaţia intergalactică n-ar fi putut exista. În prezenţa corpurilor cereşti, nava spaţială putea avansa într-o direcţia aleasă prin aşa numită “avansare stil om-păianjen”: selectînd pe itinerarul optim gravitaţia dorită a unuia sau mai multor corpuri cereşti. Eliberîndu-se de unul din cîmpuri, captînd un altul, într-o sincronizare computerizată. Modelarea falsei amprente gravitaţionale era o ramură a fizicii întemeiată de olandezul van Houte, supranumit şi noul Einstein.

***

– De cît timp formăm o echipa?

– Îmi permiţi să contorizez trecerea timpului în anii planetei de destinaţie?

– Oricum în mod reflex i-aş permuta în ani pămînteni, ştii bine. Anul pămîntesc este pentru timp ceea ce reprezintă baza zece pentru algebră.

– Ştiu. Dar şi tu ştii că sînt programat să deviez cît mai multe întrebări legate de timp. Ai descoperit asta în ziua 1278 a călătoriei.

Ar fi vrut să ştie dacă existau întrebări cu răspunsuri pre-programate dinainte. Art îi era iubită, navigator, prieten, dar şi doctor, ori doctorul poate spune un neadevăr pacientului dacă-i spre binele celui din urmă.

– Aş vrea totuşi să ştiu cît mai e de parcurs. Răspunde-mi procentual.

– 7,57% Am reiterat noua corecţie datorată dilatării Universului.

Aproximă mental prin 8. Zece procente ar fi însemnat 87,5. Un procent, 8,75. Dar trebuiau substrase două, rezultat rotunjit 70 de ani. Ceea ce însemna…

– O ultimă transformare înainte să ajungem.

Analizîndu-i întrebările, expresia feţei, dispoziţia, de cele mai multe ori Art putea deduce la ce se gîndea el cu foarte multă acurateţe. Şi totuşi deprimarea fusese luată în calcul şi eliminată din start. Tabletele de nutriţie aveau încapsulate întrînsele tot ce era necesar unei bune funcţionări a fiinţei umane. El nu putea fi deprimat. De exemplu, după ce pierduse orice mod de comunicare cu Terra, cu mult, mult timp în urmă (era modul în care marca anumite evenimente, dintr-o obişnuinţă de a-i face pe plac lui Art: imediat după plecare, de curînd, de foarte curînd, cu mult timp, relativ demult, etc) tot ce simţise fusese îngrijorare pentru grupul de cercetători de la bază, care urmau să rămînă fără nici o informaţie în privinţa lui. Şi ei, şi el, cu toţii ştiuseră de la început că nu vor putea comunica la nesfîrşit. Că undeva, la un moment dat, Universul (materia lui întunecată, distanţa şi mai ales curbura traiectoriei) le va anula transmisia.

În fişierul lui de note de călătorie, scrise încet, găsind cu greu cuvintele potrivite, următorul paragraf:

 Explorarea intergalactică seamănă extraordinar de mult cu explorarea oceanelor. Şi acolo exista o linie a orizontului pe care trecînd-o corăbiile dispăreau complet din obiectivul lunetei. Şi acolo exploratorul pleca spre un tărîm al misterelor, un loc visat. Dar poate cea mai izbitoare asemănare era faptul că cei care-l conduseseră plini de speranţă pe căpitan în port îi făceau cu mîna avînd îndoieli că îl vor mai revedea vreodată. 

Şi atunci ce este diferit?

Absenţa oricărui decor familiar.

Sub el nu era apă, deasupra nu era cer. Nu apunea soarele, nu răsărea luna, nu bătea vîntul, busola lui nu arăta nordul.

– Recunoaşte că nu am pus o întrebare legată de timp de mult, mult timp, Art.

– Ştiu că ceea ce te frămîntă este transformarea. Gîndul că se apropie, nu? De fapt, adineaori, ai vrut să calculezi nu timpul rămas pînă ajungem la destinaţie, ci timpul pînă la transformare. Dar trebuie să te gîndeşti că este ultima şi că celelalte au funcţionat perfect.

Imediat ce imprimantele 3-D deveniseră un accesoriu obişnuit în industrie, cercetătorii în bio-engineering porniseră o cursă rapidă încercînd la rîndul lor realizarea primelor printere biologice ce ar fi putut “construi”, celulă cu celulă, organe individualizate accesibile oricărui pacient. Prima reuşită fusese epiderma, cel mai simplu ţesut uman, urmată de intestine, apoi un pas major îl constituise realizarea primului rinichi, apoi mai departe, a primului ficat, plămîn, inimă, pancreas. Dar un aparat care să copieze celulă cu celulă un întreg corp omenesc? Complet imoral din perspectiva suprapopulării planetei – o problemă oricum scăpată de sub control –, consiliul CMG aprobase fonduri secrete de cercetare destinate construirii primei “imprimante umane”. Rămăsese ultima verigă lipsă din mulţimea invenţiilor înfăptuite în vederea primului zbor intergalactic către o destinaţie aflată la ani lumină de Terra. Clonarea… nu ar fi funcţionat. Cel puţin nu cu un singur om la bord şi un computer. Şi cum ar fi putut creşte un copil normal într-o nava spaţială?

– Nu vreau să mă gîndesc cît de mult m-aş fi ataşat de tine dacă mi-ai fi fost şi mamă.

– Pentru mine nu ar fi fost nici o diferenţă.

Pentru prima oară în mult, mult timp, bărbatul rîse, se ridică de la pupitrul de comandă apoi ceru imaginile recente ale planetei. Preţ de cîteva minute studie atent holograma aceea sferică, îşi plimbă degetele deasupra polilor, într-un gest care amintea mîngîerea unui animal de companie, se interesă dacă strălucirea indica prezenţa apei în formă lichidă pe întreaga ei întindere, apoi ceru o estimare a vitezei de eliberare.

– Nici nu ai aterizat bine şi te gîndeşti la plecare? glumi Art.

– Ar fi fost totuşi imposibil, nu crezi?

Ca întotdeauna, computerul reluă noul fir de conversaţie, ghicind instantaneu revenirea la topica precedentă.

– Într-adevăr, spaţiul nu ar fi fost locul potrivit pentru a creşte şapte copii.

– Mai mult, prin transformare revin mereu acelaşi eu, identic cu cel dinainte şi la vîrstă adultă. Prin clonare aş fi avut altă mitocondrie, şi-aş fi apărut, cum spui, la modul demodat: embrion, nou-născut, copil. CMG n-ar fi aprobat niciodată o asemenea inepţie.

– Datele pe care le luau în considerare pentru varianta aceasta indicau un număr minim de trei astronauţi de vîrste diferite. S-a pus această problemă, cu mult înainte să apari  tu…

– Cu mult înainte să apar eu pentru prima oară.

Din punctul lui de vedere, singura deficienţă a lui Art consta în incapacitatea sa de a se gîndi la un lucru oarecare şi neimportant, de unul singur. Unui computer îi este imposibil să filozofeze, să-şi facă griji inutile. Dacă l-ar fi putut reprograma (dar din motive de securitate, reprogramarea lui Art îi era inaccesibilă) poate că ar fi creat un program special de lamentare periodică, doar pentru a-l umaniza pînă la capăt. Cum de nu sesiza singur marea diferenţă!? Într-adevăr, clonarea nu poate produce instantaneu un individ. O maşină  nu poate simţi de ce clonarea ar fi fost o soluţie mai umană. Fiinţa uzată moare şi în locul ei se naşte o fiinţă nouă. Creierul decrepit dispare înlocuit de unul însetat de informaţie. În schimb transformarea produce instantaneu o fiinţă identică (cu cea care zace într-un somn latergic) dar cu zeci de ani mai tînără. Fiinţa nouă vede cum va arăta la final. E imaginea cu care fiinţa nouă îşi începe existenţa. Apoi urma eutanasierea şi incinerarea vechiului “proprietar”. Navigatorul a murit, trăiască navigatorul!

– Art aş avea chef de ceva vesel. Ştii tu, ceva care să mă bine-dispună pe cinste!

Îşi montă lentilele de contact pentru vizionare 3D, împreună cu restul harnaşamentului senzorial şi preţ de cîteva ore uită complet de locul unde se afla, împăcat la gîndul că studiase suficient planeta cea mai apropiată: Vorgon Bb atît de fierbinte încît avea suprafaţa acoperită de lavă iar atmosfera formată din vapori de silica.

***

Privit din dreptul lui Saturn, Pămîntul avea încă acea aură specială de planetă vie. Un minuscul punct albăstrui într-o infinitate de materie moartă. Dincolo de Pluto, s-ar distinge doar în cazul în care ar trece prin dreptul Soarelui, obturîndu-i strălucirea, precum un gram de nisip. De aici, el nu există decît pentru că ştiu că există. Şi totuşi, toată harta Universului cunoscut este centrată în jurul Pămîntului, este un gînd care îmi dă fiori pe măsură ce mă îndepărtez. Am plecat cu o hartă centrată în jurul unei planete minuscule, insignifiante… nu este o gigantă roşie şi nici un pulsar.

Fără îndoială, transmise pe Pămînt, notele lui de călătorie ar fi devenit un best-seller internaţional, poate cea mai citită carte, dar aşa avea un singur cititor constant, Art – cel care îi înregistra şi descifra automat cuvintele pe măsură ce erau tastate în memoria lui. Stocate aici, în milioanele lui de petabytes se aflau catalogate cunoştinţele umanităţii din absolut toate domeniile, dar cel mai important spaţiu de memorie era ocupat de “eTerra” – o copie virtuală a Pămîntului, un spaţiu tridimensional ce copia planeta în cele mai mici detalii, cu continente, oraşe, porturi, taxiuri, păduri, zgîrie-nori şi oameni, aşa cum arătase în momentul plecării lui.

Cu ajutorul accesoriilor senzoriale, pătrundea în acest spaţiu virtual cu plăcerea unui copil care intră într-un super-parc de distracţie. Într-un fel, era ironic, dar de cînd pierduse contactul cu baza, începuse să-şi petreacă din ce în ce mai mai mult timp pe “Terra virtuală”. Programul nu fusese creat în mod expres pentru delectarea lui, ci dimpotrivă, jocul apăruse ca produsul rebut al unui mega-proiect: în eventualitatea unei reuşite, exista posibilitatea ca Epsilon Verdani să fie nu doar locuibilă ci şi locuită, ori atunci eTerra ar fi devenit modalitatea perfectă de a prezenta acelor fiinţe o cu totul altă lume dintr-un alt colţ al galaxiei.

Dar iată că acum ajunsese să nu-şi mai poată concepe călătoria în lipsa acestei facilităţi, a jocului ce atunci (în vremea testelor şi a pregătirilor de călătorie), i se păruse de-o stupizenie crasă. Iată cum te poate schimba complet timpul, îşi spunea uneori. Cel de atunci de dinaintea plecării, era un alt el, complet diferit de cel de acum. În fond, era absolut convins că dacă ar fi fost să ia decizia din nou, cu mintea de acum, el nu s-ar mai afla pe această navă. Plecase din laşitate, şi numai el ştia acest lucru, că plecase pentru a scăpa de implacabila moarte sau pentru a o prelungi indefinit, dar iată că tot prizonierul neantului ajunsese, iar singurul mod de a păcăli neantul şi de a se păcăli pe el, era acea lume digitală aflată nu mai departe de o simplă comandă Enter.

Selectă ca de obicei destinaţia folosind funcţia random. Îi plăcea să se lase la mîna hazardului. Nu îl interesa dacă începea într-un oraş european, într-o căsuţă de bambus din Filipine sau într-un igloo, ce-l atrăgea era mirajul interacţiunii cu oameni. Conştientiza faptul că avea de-a face cu nişte prezenţe digitale, perfect realizate, dar de cele mai multe ori senzaţia îi dispărea în primele cîteva minute, imediat ce se obişnuia cu “mediul”, imediat ce era captivat de strălucirea soarelui, de mirosul de iarbă, de zborul pescăruşilor, de pocnetul valurilor spărgîndu-se de stînci. Alteori era ţăcănitul unei mese de ruletă, acordurile unui pianist din foaierul unui hotel, sau foşnetul unei rochii de stambă însoţit de tăietura unui decolteu. Dialourile erau întotdeauna surprinzătoare, cum în memoria jocului fuseseră încărcate miliarde de fişiere audio captate (din motove de securitate) de-a lungul secolelor în tot felul de spaţii publice sau în convorbiri telefonice.

Se găsea pe o canapea albă, de piele. În faţa lui, pe ecranul unui monitor, trei candidaţi iritaţi se aflau în plină dezbatere electorală. Se certau în portugheză, deci trase concluzia că se afla în Portugalia sau Brazilia, sau canalul televizorului fusese selectat aiurea. Rotind privirea, descoperi o sală spaţioasă unde mai existau şi alte canapele, unele ocupate, altele nu. Oamenii din cele ocupate aveau bagaje în preajma lor şi moţăiau. Vederea lor îi produse o stare de exuberanţă, o bucurie nespusă şi aproape că îi veni să se ducă să vorbească cu ei, dar se stăpîni.

Se forţă să se gîndească la ceva plăcut, la un prieten pe care şi-l va face şi pe care îl va convinge să îl însoţească pe stadion la un meci de fotbal (gîndul că se va imersa într-o mare de oameni îl înnebunea), sau la o femeie frumoasă care se va îndrăgosti de el.

Cînd s-a apropiat de ieşire, uşile culisante s-au deschis. Afară ploua. Doi piloţi purtînd uniformele unei companii aeriene al cărui însemn nu-l cunoştea, stăteau sub o umbrelă şi discutau.

El a rămas în ploaie (cît era de plăcut!) ascultînd.

– Ce vreme de rahat!

– Numai vremea? Aeroportul, restaurantul, totul e de rahat.

 – Ţara asta e ca un mare veceu public.

– În două ore decolezi, peste încă o oră eşti în Paris. Taci…
– În două ore decolez? Poate nu ştii ce graviton pilotez. E cum o vrea Cel de Sus. Nu eu sînt primul care o să urce la bord… înaintea mea e un preot. Aparatul e pur şi simplu o epavă la care te miri cum de mai stau geamurile înfipte în fuselaj.
– Măcar echipajul e bun?
– Nu mă plîng. Copilotul e Jack. Îl ştii?
– Un băiat jos pălăria. Dar îl ştiu mai mult din auzite. Nu cred că am zburat cu el mai mult de două ori.
– E bun… Ştii care e problema lui?
– Nu?
– Vine la pachet cu Lili. Şefa stewardeselor.
– O ştiu de la o petrecere. Cum e?
– La petreceri era bună. Ca stewardeza e mai de Doamne ajută. Te rogi să nu se petreacă ceva serios că ştii sigur că ea o să ţipe prima.
– Păi şi la petreceri ţipa, nu?
– Pînă a luat-o Jack de nevastă.
– E nevasta lui Jack?!
– Ţi-am spus doar că vin la pachet.
– Nu m-am prins…
– Mda.
– Asta a fost problema lui Jack dintotdeaua. N-a avut gust la femei.
– …E genul care culege ce pică.
– Chestie care merge, cu condiţia să nu o aplici şi la neveste. Eu sînt extrem de pretenţios: genul care preferă să-şi aleagă singur parfumul, în nici un caz n-aş accepta asta pe post de cadou. De fapt, de curînd am primit un laptop cadou şi nu l-am acceptat. Vreau să ştiu ce memorie bag în computerul meu!

– Nu vă supăraţi, cum se pronunţă numele aeroportului? interveni el.

– Henri Coandă.

– După un român pionier în aeronautică acum cinci secole, preciză celălalt.

– Inventator între cele două războaie mondiale? Efectul Coandă, nu?

– Între cele două mondiale? Nu ştiu amice… Tot ce ştiu e că au cele mai frumoase femei din lume. Am stat doar trei zile între două curse şi crede-mă, e ca şi cum mi-am petrecut a doua lună de miere aici.

Ambii piloţi chicotiră veseli, umbrela săltînd odată cu umărul celui care o ţinea.

– Deci nu portugheză se vorbeşte aici?

– Păsăreasca asta a lor seamănă cu orice: italiană, rusă, franceză, dar cel mai mult, într-adevăr, cu portugheza. De ce, eşti portughez?

– Nu sînt portughez, nu. Sînt din Seattle, răspunse el.

– Exact ca prima mea nevastă, din Seattle! Pe coasta de Vest. Asta îmi aduce aminte de fosta soţie. Cît a fost mică, la fiecare Revelion, părinţii ei dădeau numărătoarea inversă dintre ani… numai că pe transmisia din New York! În felul ăsta, îţi dai seama, pleca mereu la culcare la nouă seara, convinsă că a stat pînă la miezul nopţii!

Rîseră din nou.

– Minciuni nevinovate. În viaţă sînt atît de necesare.

– Poate chiar şi după aia.

De data aceasta el nu a mai zîmbit.

Erau totuşi destul de plăcuţi oamenii ăştia doi! Urmări cu privirea un graviton decolînd. În urma lui, ploaie pulverizată, ca un fel de tunel alburiu din ceaţă. Era atît de frumos totul: norii de ploaie, asfalul curat lucind în lumina reflectoarelor, o fetiţă blondă cu nasul turtit de partea cealaltă a geamului, privindu-i. Ar fi vrut să rămînă în compania piloţilor dar ei urmau să se îmbarce în cîteva ore.

– Tu, cu ce treburi eşti pe aici?

– Voi ce credeţi? Ce par că sînt?

– Diplomat?

Încuviinţă, cum adevărul n-ar fi avut nici un sens.

– Da, un fel de diplomat.

– Te simţi bine? Pari că nu te simţi bine. Vrei să intrăm înăuntru să bem o cafea?

– Nu, merci. Cele mai proaste cafele le-am băut în aeroporturi. O să iau un taxi şi-o să dau o tură de oraş.

– Bună idee, bătrîne. Dar să nu te îndepărtezi de centru.

I-a privit în ochi, le-a mulţumit pentru sfat şi s-a răsucit pe călcîie.

În spatele lui, un alt graviton cu pasageri tocmai decola.

În aeroport erau foarte mulţi bărbaţi şi foarte puţine femei. Ca să ajungă în zona taxiurilor, trebuia să străbată clădirea şi să iasă pe o altă ieşire. Sau ar fi putut ocoli clădirea prin ploaie.

Taxiurile din faţă erau ocupate sau pe măsură de a fi ocupate.

Tocmai în capăt, observă un tip cu figură de intelectual şi trecu pe lîngă trei taxiuri libere pentru a ajunge în dreptul lui. Cei trei şoferi îi aruncară priviri urîte.

– Mă poţi duce în centru?

– Sigur, domnule.

Avu intenţia să stea pe scaunul din faţă, dar se răzgîndi după ce observă o carte deschisă, întoarsă cu faţa în jos.

– Puţină lume mai citeşte cărţi aşa.

– E o carte veche.

Şoferul vorbea cu un accent ciudat.

Privea clădirile pe lîngă care treceau, în care părea că nu locuia nimeni, la fel cum dealtfel arătau şi străzile: îmbibate cu apă şi pustii. Apoi, odată trecuţi de zona aeroportului, maşinile s-au îndesit, circulaţia a devenit greoaie, iar pe trotuar forfoteau pietoni astupaţi de umbrele mari, negre. Se ţineau la o distanţă respectabilă de trafic. Lumina era difuză, de înserare şi se gîndi că, cel mai probabil, în vreo oră va fi noapte.

– Şi cum se numeşte cartea?

– Cel mai iubit dintre pămînteni, se numeşte. E o carte care a avut mare succes la vremea ei dar e complet necunoscută acum. Nu mai e de actualitate. Parcă ce mai e de actualitate? Sîntem cu toţii interesaţi de aceleaşi lucruri, din ce în ce mai puţine. E o lume aşa ciudată, nu?

Arhitectura clădirilor deveni brusc mai maiestuoasă, un indiciu că se apropiau de centru.

– Cel puţin e veselă?

– E vorba de viaţa unui om. Uneori e veselă, alteori tristă. O recitesc, oricum.

 – Şi se termină bine?

 – Se termină într-o oarecare măsură bine dar pe de altă parte destul de prost. În tot cazul, propoziţia de final este folosită destul de frecvent chiar şi acum, deşi puţină lume îi mi ştie provenienţa.

– E greu de tradus? Cum sună?

– Dacă dragoste nu e, nimic nu e!

În timp ce el repeta în gînd fraza (Without love, there is nothing), şoferul îl atenţionă că ajunseseră în centru.

– Vreţi să vă las la Arcul de Triumf? E un parc frumos aici şi văd că aveţi noroc: s-a oprit ploaia.

Încuviinţă. Şoferul îi scană brăţara de la mînă apoi semnaliză şi în scurt timp se pierdu după o curbă.

Arcul de Triumf era asemănător celui din Paris, dar ceva mai mic. Un fulger despică cerul şi în acelaşi timp bubuitura tunetului îi răsună ireal de aproape. Brusc reîncepu să plouă torenţial aşa că se adăposti chiar sub bolta arcului. Nu exista nici o inscripţie nicăieri pe pereţii construcţiei. Din curiozitate, se uită după o plăcuţă memorială încastrată în piatră dar aşa ceva era de negăsit. Şi atunci îşi aduse aminte că ultima oară cînd vizitase Parisul virtual, la Arc nu observase nici o inscripţie comemorativă.

Ca şi aici.

***

Odată “revenit”, avu senzaţia că omisese ceva important. Era un gînd sîcîitor, precum detaliul unui vis greu de amintit. În timpul jocului intrase la o expoziţie de fotografie a unui irlandez, o galerie de artă unde majoritatea persoanelor vorbeau o engleză acceptabilă, lăudase un tablou, intrase în vorbă cu o pictoriţă. De acolo plecase împreună cu ea şi cu prietenii ei la un spa. Îl adoptaseră, aşa cum i se întîmpla deseori cînd spunea că e singur într-un oraş în care nu cunoaşte pe nimeni. Petrecuse două zile virtuale superbe cu pictoriţa, de care încercase totuşi să nu se ataşeze prea mult. Putea să jure că avea zgîrieturile pe care, excitată la maximum, i le făcuse ea pe spate – dar costumul bionic îi putea induce orice fel senzaţie tactilă, oriunde pe corp.

– Art, cum se face că în baza de date nu există romanul “Cel mai iubit dintre pămînteni”?

– Probabil că a fost considerat irelevant.

– În timpul ultimului joc am realizat ceva interesant. Lipsesc inscripţiile de pe monumentele de război. De orice fel.

– Este posibil să se fi înregistrat erori pe parcursul copierii. Trebuie să iei în considerare faptul că nu am avut plăcerea să vizitez Parisul.

– Am făcut conversaţie cu doi piloţi şi la un moment dat i-am întrebat ceva despre perioada dintre cele două războaie mondiale iar răspunsul a sunat ciudat. De parcă lipsea un cuvînt sau mai bine zis informaţia digitală din spatele unui cuvînt fusese ştearsă astfel încît cuvîntul să nu mai existe. Pe moment am pus-o pe seama zgomotului de fond din aeroporturi. Decolări, aterizări… astea te pot face să auzi altceva decît ce s-a spus. Între cele două mondiale…  Dar ştii ce? Am auzit exact ce fusese rostit, cuvînt cu cuvînt, iar cel pe care nu l-am auzit, nu fusese rostit. Şi ştii de ce?

– Din păcate nu ştiu răspunsul la această întrebare.

– Pentru că pe eTerra războiul nu poate fi menţionat. Nici nu ştiu cum de mi-a scăpat asta pînă acum! Istoria omenirii a fost sfîşiată de nenumărate războaie sîngeroase, măceluri în toată regula dar… Ah, atîta ipocrizie mă face să vomit.

– Războaiele nu aveau relevanţă oricum. Ele ţin strict de trecut. Probabil că directorii de la CMG nu au dorit să pună în pericol contactul cu o civilizaţie extraterestră – care i-ar fi putut percepe pe pămînteni ca pe o specie invadatoare, războinică.

– Acele minciunile nevinovate atît de necesare în viaţă. Da.

Descoperirea a schimbat ceva în acel echilibru fragil care funcţionase acceptabil timp de opt sute de ani. A fost pentru el un cerc vicios: eTerra nu-l mai atrăgea ca înainte, cînd reprezentase copia unei lumi pe care o cunoştea. Era acum copia unui fals. Intra din ce în ce mai rar în lumea virtuală, ceea ce însemna mai mult timp în griul celei reale. Minuscula capsulă adminstrată de un robot şi înconjurată din toate părţile de materie cenuşie. Dă-i creierului uman timp şi  motivaţie şi va putea găsi o breşă în orice maşină, în orice limbaj de programare. Uneori pofta de viaţă dispare brusc, în urma unui fapt aparent neînsemnat, cum fără îndoială poate fi declanşată de o frază auzită prima oară, ce poate suna aşa: “dacă dragoste nu e, nimic nu e!”

La urma urmei, opt sute de ani i se poate părea prea mult şi cuiva care obişnuia să se teamă de moarte!

Următoarea transformare a fost sabotată chiar de către cel ce urma să fie reconstruit genetic celulă cu celulă.

Şi cînd cele două organisme, matricea şi transformata, au fost dezintegrate simultan, tot ce a rămas în acel punct din spaţiu a fost o navă construită de oameni, condusă de inteligenţă artificială, Art.

O lume surogat cu oceane, pescăruşi, oraşe şi oameni-care-nu-ştiau-ce-înseamnă-războiul a continut să existe deasemenea încapsulată acolo, străbătînd Universul. La o ultimă frontieră.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.