Un frate în Kârgâzstan

După ce a terminat cina, Haku Oyamada a continuat să mestece o gumă timp de cinci ore până ce, în sfârșit, a dormit. Avea o boală incurabilă de intestine numită Crohn, care-l obliga la restricții alimentare riguroase, astfel încât putea cu greu numi ce mânca „mâncare decentă”. Haku, un mâncător extrem de pretențios, nu suporta legumele și fructele, consumând în fiecare zi doar orez și carne, pregătite de soția lui, Machi Oyamada. Cu boala, trebuia să fie mai atent în privința cărnii dacă nu o putea evita cu totul, deoarece îi afecta intestinele inflamate. Deși putea consuma cărnuri mai ușoare, de pui și de vită, i se părea că, după gătirea lor excesivă, necesară pentru a le scădea pe cât posibil proprietățile lipidice, aveau gust de cenușă. Pierduse treizeci de kilograme în ultimul an. Cu toate astea, cu ajutorul medicamentelor i-a revenit apetitul, care nu prea exista înainte de diagnostic. Doctorul i-a explicat că tratamentul, bazat pe steroizi, accelera apetitul. A devenit o îmbuibare, iar mâncarea era ca un munte de cenușă repetat la infinit.
Apetitul se transformă încetul cu încetul în post, s-a gândit Haku. Mesteca o gumă numită BLACK×BLACK, cumpărată de la un kombini Mini-Stop de lângă casa lui. Îi plăcea aroma de mentă care anihila somnolența, deși ea dispărea cu cât mesteca mai mult. Haku a continuat să mestece guma fără gust pentru câteva ore și să-și bea saliva abundentă, încercând să-și controleze foamea – era disperat, gata s-o extermine cu dinții și să-i pulverizeze cadavrul până când ar fi devenit minuscul ca o amibă. În timp ce se gândea că, într-adevăr, foamea părea a i se reduce, observă și un efect neprevăzut, anume că îngrămădeala intestinelor își diminuase frecvența, împreună cu durerea stomacului, ce îl tortura pe Haku neîntrerupt, probabil datorită gumei. Așadar, Haku continua să mestece gumă cu excepția timpului în care mânca.
　Chiar în timp ce făcea sex cu Machi, el mesteca o gumă. Uneori o apăsa în corpul lui Machi, plin de grăsime superfluă, din dorința ei pe care, dacă nu o respecta, ar fi fost criticat. Astăzi, în timp ce-și însera penisul în vaginul ei din spate, Haku, și-a scos guma cufundată în salivă din gură, apoi a lipit-o pe umărul ei drept și grăsuț, apăsând-o zelos. Geamătul ei devenea intens de fiecare dată când apăsa. Punându-și guma în gură încă o dată, a încercat să simtă gustul cărnii și al transpirației soției imprimat în ea, însă, ca întotdeauna, nu putea simți în gură acea încărcătură sperată de vitalitate. Avea doar un gust de răceală anorganică. După sex, Machi, cu obrazul de culoarea sidefiului, îl mângâia pe cel al lui Haku cu plăcere.
– Mulțumesc și azi.
　A simțit o paralizie lipicioasă, dogoritoare, pe umărul drept.

　În toiul nopții, Haku viziona un videoclip pe YouTube despre o călătorie. Nu se mai putea deplasa în străinătate ca și înainte din cauza virusului Corona și, mai grav, a bolii Crohn, așa că încerca să-și umple senzația de gol cu videoclipurile de pe YouTube. A tastat cuvântul „Kârgâzstan” în bara de căutare, fiindcă în acea seară aflase că exista un restaurant de mâncare kârgâză în prefectura Nagano. Auzise cuvântul „Kârgâzstan” doar de câteva ori în viața lui de 40 ani, și cunoștea doar faptul că această țară se afla în Asia Centrală, așadar a decis că poate viziona un videoclip postat în urmă cu doi ani. Un bărbat cu barbă stufoasă și unul cu obrazul triunghiular, ei erau protagoniștii clipului. În prima secvență, mergeau în Kârgâzstan cu autobuzul după ce mâncaseră la un restaurant în Kazahstan. Se distrau pentru că durase mai puțin de 5 minute să treacă granița între cele două țări. Plimbându-se prin Bishkek, capitala Kârgâzstanului, bărbații își povesteau prima impresie despre țară; Bishkek era mai provincial decât Almaty, capitala Kazahstanului. Fața oamenilor kârgâzi era ca o combinație între japonezi și mongoli, spre deosebire de Kazahstan, unde existau oameni diferiți incluzând „kinpatsu boin” (金髪ボイン, femei albe, blonde, cu sâni mari). „Kinpatsu boin” a sunat enervant de ridicol, și l-a făcut pe Haku să se gândească că acel cuvânt era mort și îngropat deja de 20 ani, pe când încă era la facultate. I se părea extrem de ciudat că tinerii de astăzi îl foloseau încă. Nu era ieșit din uz? S-au dus la restaurant, unde bărbatul bărbos mânca un munte de cartofi prăjiți și carne neidentificată, iar Haku a simțit că i se zvârcoleau intestinele privind pofta cu care se înfrupta. Nu îl durea stomacul, dar parcă i se anunța un dezastru mai mare. Haku suferea și se delecta acum, încercând să înțeleagă acel soi de automutilare.
　Continua videoclipul. Au băut alcool și au vorbit cu călători albi la pensiune, următoarea zi au mers într-o piață spunând, „Am auzit că există mulți hoți de buzunare hahah”, au cumpărat o înghețată vândută de o fată pe a cărei fețe a apărut un subtitlu: „14 ani”. În timp ce ei se plimbau și mâncau înghețata, a apărut un bărbat de vârstă mijlocie care vorbea neîntrerupt, cu un zâmbet larg ca o hârtie ruptă. Limba lui era un mister absolută pentru Haku, care nu știa dacă exista limba kârgâză. Tinerii au făcut o grimasă referindu-se la bărbat drept „un boșorog interesant, dar nebun”, iar Haku și-a simțit inima trepidând, fiind năpădit de un sentiment trist că boșorogul semăna cu el. Ochii slabi acoperiți cu pleoapele groase, obrazul cărnos ca o movilă, nasul de culoare grena precum cadavrul unei hiene și, deși putea părea deplasat, buzele îi străluceau într-un violet intens, de parcă ar fi fost un aristocrat purpuriu din perioada Nara (奈良時代, perioadă istorică a Japoniei care acoperă anii 710-794) printre neanderthalieni. Haku se bucurase că Machi îi lăudase buzele când se întâlnise cu ea.
　Dar a observat, privindu-și chipul reflectat în oglinda băii, că boșorogul era similar cu persoana care fusese Haku înainte să piardă 30 de kilograme. Întreagă lui față era de o sărăcie aberantă, iar violetul buzelor se transformase într-o culoare încețoșată, bolnavă.
　Dar nenorocitul îmi seamănă.
　Nu putea scăpa de acea îndoială.

　Următoarea zi, Haku i-a arătat videoclipul lui Machi.
– Nu, n-aș spune. Nu seamănă cu tine când erai gras, și chiar nici cu tine acum.
　A râs Machi, ca și cum Haku ar fi fost bolnav mai demult, nu acum. El examina zvârcolirea mușchilor pe fața ei plină de convulsii, care părea a fi suptă de o lipitoare atunci când mințea. Dar, de data aceasta, grăsimea făcea valuri liniștite și nu s-a întâmplat nimic sinistru, deși îndoiala lui nu a dispărut. Când a mers la birou, i-a arătat clipul lui Igushi Suzuki, colegul lui de multă vreme, care însă a spus că nu semăna deloc cu cel din videoclip.
　Ei cred că așa își manifestă politețea? M-ar consola faptul că nu semăn cu o persoană dintr-o țară misterioasă în curs de dezvoltare?
　Simțea că acumula repulsie. Haku își verifică fața în baia de la birou, atingând-o cu ambele mâini care tastau, în mod straniu, frăgezimea cărnii, nu tristețea pauperității, ca și cum ar fi atins fața boșorogului kârgâz cu un sunet ca beta-beta.
　În acea noapte, Haku a visat că râdea văzând că un alt sine făcea sex cu Machi. Bucurându-se de această scenă voluptoasă, se gândea în același timp că valoarea spermei, la ejaculare, crescuse în mod evident. Boala Crohn nu îi punea în pericol viața, dar moartea nu dispăruse din sufletul lui niciodată. Intuiția îi comanda să lase urmași înainte de moarte?
　Suferind atât de mult în gând, Haku privea partida de sex, când brusc o suspiciune îi veni în minte, anume că acel bărbat nu era el, Haku, ci doar un boșorog kârgâz. Încerca să se apropie de bucata de carne cu care făcea sex, însă corpul lui nu putea. A început să alerge, dar n-a închis distanța, simțind nerăbdare, ca și cum spatele i-ar fi fost ars de un aruncător de flăcări. Răsuna o reverberație brutală ca și cum penisul ar fi pătruns în vagin. Atunci, bărbatul a început să-și pocnească fața, ceea ce l-a făcut pe Haku să strângă pumnii intens. Alerga, alerga, alerga la viteză maximă și s-a prăbușit. La un moment dat, fața lui s-a ciocnit de pământ, Haku s-a trezit, respira tare ca și cum umerii ar fi gâfâit, iar respirația îi era grunjoasă ca o bucată de șmirghel.

　Din acea zi, Kârgâzstan a început să pâlpâie în viața lui cotidiană. A văzut o altă știre despre un restaurant de mâncare kârgâză. Japonezii râdeau într-un program la TV că Ministrul sănătății și Președintele din Kârgâzstan susțineau că aconitul, deși o plantă otrăvitoare, era singurul medicament specific pentru Coronavirus. A auzit o liceană rostind un cuvânt ca „Kirugisu” în timp ce se plimba prin oraș. A aflat că urma să se difuzeze un film kârgâz în cartierul Ochanomizu. De obicei vedea doar un filme în stil Hollywood, și nu putea merge la cinematograf când voia din cauza virusului și a durerii de stomac frecvente, dar nu-și putu smulge retinele, pentru o vreme, de la gravitația stranie a șirului de litere „K-â-r-g-â-z-s-t-a-n”.
　A fost surprins că, în sala mică, venise mai mult public decât se așteptase, de o vârstă cu Haku sau mai bătrân, în timp ce tineri erau puțini. Haku își verifica în permanență propriul miros deoarece sala puțea ciudat, lânced, ca o apă mocirloasă. După diagnostic, începuse să simtă o lipiciozitate dezgustătoare în mirosul propriului corp, de parcă i-ar fi putrezit membrana nasului, ca acum. Haku s-a așezat pe un scaun care era extrem de strâmt în comparație cu cel al unui complex cinematografic, și se gândi că i-ar fi provocat, mai mult ca sigur, dureri de fund. Fisura anală era una dintre complicațiile bolii Crohn. Din fericire, Haku n-o avea acum, dar avusese o presimțire rece că acel scaun i-ar fi putut provoca o fisură anală. Totuși, continua să rămână așezat, răbdător, în timp ce mesteca o gumă.
　A început filmul. Un băiat, care trăia în zona urbană a Uniunii Sovietice, se întorcea la casa părinților, în Kârgâzstan, după mult timp. De fapt, tatăl voia ca fiul să trăiască acolo, și să moștenească viața lui nomadă. Sufletul băiatului se zbătea între cele două locuri. Haku a rămas surprins văzând prima secvență, în care băiatul se întorcea acasă cu un elicopter. Erau mulți pasageri acolo, ca într-un tren, care își petreceau timpul admirând peisajul, pentru că elicopterul zbura deasupra munților. Dacă o ușă s-ar fi deschis și ar fi căzut de acolo, pasagerii ar fi murit sigur. Surprinzătoare era și următoarea secvență, care descria o viață de nomad în Kârgâzstan. Băiatul și tatăl lui alergau pe o câmpie infinită alături de o herghelie enormă de cai. Acest peisaj a continuat să fie pe ecran pentru 20 minute, vrând să transmită imensitatea Kârgâzstanului. Haku se simțea amețit pentru că acest peisaj era prea diferit de viața lui cotidiană.
　Ceea ce făcea această amețeală mai sinistră era faptul că fața tatălui din film era atât de similară cu cea a lui Haku. Ochii slabi acoperiți cu pleoapele groase, obrazul cărnos ca o movilă. Nu putea vedea grenaul nasului și violetul buzelor deoarece filmul era alb-negru, dar Haku era arogant de sigur că exista atâta culoare în spatele acelei monocromii. Deși tatăl era priceput la munca lui, precum călăritul, era și autoritar, atacându-și soția atunci când i se împotrivea. Fiul încerca să o ajute. Camera captura, într-un prim-plan, fața fiului care fugea cu disperare, și a cărui teroare Haku o retrăia puternic. Brusc, simțind un miros stagnant și intens, Haku observă că lângă el apăruse un spectator.
– Ce naiba tot mesteci guma aia? Trebuie să-ți suport eu plescăitul ăsta enervant?
　După ce spectatorul i-a spus asta, Haku a fugit la toaletă, cu durerea de stomac chinuindu-l. Din anusul lui a erupt diareea. Durerea nu s-a liniștit pentru o vreme, părea o vijelie în intestinul său ca un metal lichid, cenușiu.

　După ce s-a întors acasă, a servit cina pe care i-o pregătise Machi. Acțiunea de a mânca, oricine ar fi gătit, era nimic altceva decât tortură pentru el, de fiecare dată realizând că nu se putea întoarce înapoi la condiția sa de dinainte. Tehnologia medicală curentă era incapabilă să vindece boala Crohn. Cu toate acestea, Haku trebuia să mănânce deoarece suferea mereu de malnutriție, și această tortură îi satisfăcea apetitul, cu siguranță, deși îi înfometa spiritul. După cină, Haku își mesteca guma în mod obsesiv. Amintindu-și de amenințarea acelui spectator de la cinema, încerca să-și diminueze senzația de teamă printr-o masticație îndărătnică.
　A făcut sex cu Machi. Și-a inserat penisul în vaginul ei ca și cum ar fi mânuit un ciocan. Pe măsură ce plăcerea creștea, cadavrul spulberat al terorii a reînviat în tăcere. Îl durea stomacul în timp ce își accelera mișcarea, și respirația lui Machi devenea tot mai aspră. Și-a frecat guma de umărul ei stâng. Frecția suna ca un pocnet, iar Haku simțea umărul lui Machi împietrit. A scuipat salivă lipicioasă pe spatele ei, a ajuns la orgasm și a ejaculat în prezervativ după ce i-a apăsat spinarea iar și iar, fără să se oprească din mișcare pentru a simți carnea lui Machi. Dar, în cele din urmă, abdomenul lui a fost atacat de un junghi care i-a amintit de vremea când era la școala elementară și fusese forțat să alerge până la epuizare. A căzut peste Machi. Se simțea mizerabil. Machi l-a îmbrățișat pe Haku.
– Tu îmi ignori cuvintele în timp ce facem sex.
　A zis ea.
– Îți lipsește ritmul în împinsăturile tale monotone. Vreau să fii mai conștient de agogică, dacă vrei, sau de ce vrei tu dacă nu. Măcar o dată în viață!
　A zis ea. Haku îi mângâia obrazul cu dosul palmei stângi, care era moale ca înainte de boală. Și a plesnit-o. S-a simțit confortabil datorită sunetului teribil produs de palmă pe obrazul ei. Capul lui Machi s-a îndoit la 90 de grade, împreună cu întregul corp, stăpânit de convulsii, însă ea s-a întors spre Haku încă o dată.
– Da, așa e bine!
　După asta, Machi a spus că melodiile lui B’z (una dintre cele mai faimoase trupe hard-rock din Japonia) au început să fie transmise în streaming online.
– Când ne-am întâlnit, ascultam acest cântec des, nu? B’z e foarte hard-rock, totuși mi se pare hilar că au cântat o piesă pop pe când noi eram școlari.
　Machi a pus un cântec.

Fata aia e un înger japonez sub soare
Un pic obscenă, ca o zână, yeah yeah!
Să ne îmbătăm diseară, iubito, îngerul meu
Fără scuze. Acum putem spune yeah, yeah!
Tu ești un înger japonez sub soare
Prea orbitoare, ca o zână, yeah yeah!
Nu, privește-mă, iubito, îngerul meu!
Serios acum. Împinge! Împinge! Putem spune yeah yeah!

Tettyo Saito

Tettyo Saito s-a născut în 1992, în prefectura Tiba, Japonia. A studiat literatura japoneză la Universitatea Meiji din Tokyo. După terminarea universități, a început să studieze limba română, datorită filmului românesc „Polițist, Adjectiv” al lui Corneliu Porumboiu. După 5 ani, visul său s-a împlinit, a reușit să devină scriitor în România. În Japonia, este critic de film și literatură.