Vacanța la țară (3)

PRIMA PARTE / A DOUA PARTE

-Ce grădină frumoasă! De-a dreptul cehoviană!
Noile noastre cunoștințe sunt punctuale. Au venit exact la ora pe care o stabilisem încă în cimitir, atunci când s-a legat prima noastră conversație lângă mormântul lui Ioan Cosma. Îi poftesc în curte și rămân puțin în urma lor ca să văd ce anume i-a impresionat atât de mult. E după amiază târziu, când soarele începe să coboare, lumina e filtrată de vegetația abundentă și suculentă, pe alocuri sălbăticită, umbrele sunt lungi, răcoroase și se întind pe iarba cosită de mine doar pe ici-colo.
Într-adevăr, acum câteva zile m-am trezit ceva mai devreme decât în primele dimineți în care ne-am instalat aici și, deoarece mi s-a părut că iarba e prea mare și mă împiedică la mers și nici nu arată bine, m-am dus în șopron unde văzusem mai înainte o coasă ruginită, dar în rest foarte bună, o gresie veche cu toc de tablă și chiar și o nicovală pentru bătut coasa. Locuind toată viața la oraș am avut prilejul să cosesc foarte rar și am făcut-o din pur amuzament, în schimb i-am văzut pe alții cum cosesc și dacă cosașul era experimentat, mișcările sale și ale coasei mânuite de el erau de-a dreptul fascinante urmărind să imprime lamei o traiectorie extrem de complexă, aleasă în așa fel încât eficiența cositului să fie maximă. Așa că am înfipt nicovala în pământ, m-am așezat turcește și am bătut cu ciocanul coasa, așa cum am văzut că se făcea odată. Apoi am udat bine gresia și am început să o plimb pe lama coasei savurând zgomotul hârșâit făcut de lamă care cu vibrația ei umplea aerul dens al dimineții. Am verificat cu buricul degetului dacă am ascuțit bine coasa, am prins temeinic coada în mâini, m-am proțăpit cu picioarele îndepărtate într-o poziție din care să-mi pot răsuci torsul într-o parte și în cealaltă și am început să cosesc. Un buchet de arome izvorât din tulpinile plantelor proaspăt tăiate s-a ridicat ca un abur ușor căci la fiecare mișcare a coasei culcam la pământ sute de plante dintre cele mai felurite, care alcătuiau acel tot vegetal supunându-se neabătut legilor tainice ale armoniei naturii. Într-o parte pământul e acoperit de trifoi, cel mai apropiat de suprafața solului, printre frunzele sale se ridică ceva mai sus frunzele de pătlagină, lucernă și păpădii iar mai încolo, unde terenul e mai jos predomină pipirigul, greu de cosit, apoi, în partea mai ridicată grâușorul, mai la margine rostopasca lăptoasă și tufe întregi de urzici. Uneori aerul se umple de miros intens de mentă sălbatică iar sub tufele de coacăz roșu văd frunze de leurdă pe care aș putea să le culeg pentru o ciorbă. Și câte plante or mai fi căzut sub lama coasei mele, plante pe care nu le știu pentru că le-am ignorat și nu am ajuns niciodată să le disting și să le recunosc în masa aceea verde și aromată. Poate tocmai acest amestec sublim de plante, de o diversitate unică, pe care eu nici măcar nu îl mai băgam în seamă i-a impresionat pe musafirii noștri care probabil că acum comparau grădina în care ne aflam cu grădina englezească, atât de bine-cunoscută lor, în care fiecare plantă își are locul ei bine stabilit, intrușii sunt eliminați fără menajamente și totul se supune regulilor și legilor stabilite de om, stăpânul nemilos și deplin a tot ceea ce îl înconjoară. Iar pentru că în grădina noastră domnește armonia și toleranța între toate formele florale ale vieții, între toate speciile și varietățile sale care vor să trăiască aici, vizitatorii noștri s-au gândit să spună că grădina e ,,de-a dreptul cehoviană!” și în acel moment eu m-am simțit nespus de mulțumit și împăcat cu faptul că nu mă leagă nimic de rigoarea și precizia grădinii englezești și chiar am simțit că fac parte integrantă din acest decor lipsit de orice constrângere sau prejudecată.
Ne-am așezat la masa instalată de mine sub un măr bătrân și umbros ale cărui poame, încă verzi în acea perioadă a anului, atârnă deasupra capetelor noastre.
-Cât a mai muncit aici săracul Ionel! Anul trecut casa arăta complet diferit, mult mai rău decât acum. Privesc amândoi zidurile casei, pridvorul, acoperișul, toate reparate recent.
-Nu vreți să vedeți cum e în interior? întreb știind că de fapt acesta a fost motivul vizitei lor.
Lăsăm vinul încă neterminat în pahare și ne îndreptăm cu toții spre treptele pridvorului de unde apoi se intră în casă. Eu merg înainte în calitatea mea de gazdă.
Pe unul din pereții primei camere în care intrăm, cea în care se află și o bibliotecă, sunt atârnate pe pereți câteva fotografii vechi de familie. Personajele sunt îmbrăcate românește, femeile poartă pe cap pahiol de borangic, pieptarele și bluzele sunt ornamentate cu modele sobre. Bărbații sunt mândri, poartă mustață țepoasă tunsă scurt, veste negre din buzunarul cărora lasă să atârne lanțul de la ceas și șerpare late de piele cusute savant cu fel de fel de ascunzători și catarame lucitoare. Unii poartă păr lung, până la umeri, alții au pălării cu boruri mici, clopuri, așezate pe vârful capului într-un echilibru nefiresc. Într-una din fotografii îl recunoaște pe Ioan Cosma, cel care a scris caietul pe care tocmai îl terminasem de citit.
-Era un domn foarte distins. Mi-l amintesc de când eram mică și îmi petreceam vacanțele la bunici. Ne adunam în curtea lor cu verii mei și cu copiii vecinilor, dar curând ne dădeau afară cei mari căci, tata-moșu scria ceva și noi îl deranjam. Spuneau că nu suportă gălăgia și nici copiii și atunci plecam pe stradă sau într-o livadă de lângă casa lor.
Doamna Ileana, căreia apoi, la rugămintea ei i-am spus simplu Ileana căci și eu sesizasem între timp că prima formulare era neinspirată, a mai recunoscut câteva personaje din numeroasa familie Cosma. Nu am mai urmărit-o în cercetările ei căci atunci când parcurgeam paginile caietului mi-am imaginat chipul fiecărui personaj, fie folosind cele câteva detalii, foarte puține de altfel, pe care mi le-a oferit cronicarul, fie folosindu-mi propria imaginație și astfel am recreat lumea aceea, despărțită de mine de zeci de ani dar în spațiul căreia mă aflam de ceva timp și încercam din răsputeri să o înțeleg, să mă confund cu ea. Acum vedeam că personajele din fotografii nu se potriveau cu cele din mintea mea și asta m-a dezamăgit și am preferat să rămân cu imaginile închipuite de mine care mi se păreau mai vii decât cele imortalizate în fotografiile alb negru sau sepia.
În sufragerie Ileana a recunoscut mobila, masa mare și grea la care, mai ales seara, scria Ioan Cosma la lumina chioară a unei lămpi aninate din tavan. Era o garnitură austriacă sau ungurească, foarte răspândită în acele vremuri și care amintea de vechiul imperiu, o puteai găsi în casele celor cu stare, intelectuali, preoți, oameni care puneau preț pe lucrurile făcute temeinic ca să dureze o veșnicie, sau dacă nu, cel puțin cât va dura Imperiul. Nu a fost să fie.
-A cheltuit o avere să recondiționeze mobila asta. Îmi spunea că nu știe ce să facă pentru că dacă ar fi să o vândă acum, nu și-ar scoate banii nici măcar pe ce a dat pe reparație, dar trebuia să facă ceva, scaunele erau desfundate, furnirul dezlipit pe alocuri. Acum arată superb, restauratorul e un adevărat artist.
Ajunsă în dormitor Ileana s-a oprit în pragul ușii și a rămas așa ceva timp privind pereții goi în timp ce noi stăteam în spatele ei. Apoi s-a apropiat de unul din pereți și stând cu spatele la noi a început deodată să-și miște încet amândouă mâinile descriind niște cercuri. M-am uitat la soțul ei dar el și-a dus un deget la buze făcându-mă să înțeleg că trebuie să tac. O priveam pe Ileana din spate cum respiră umplându-și până la refuz plămânii și cum continuă să descrie cu mâinile cercuri în diferite sensuri.
-Casa asta are și pivniță? mă întreabă Ileana întorcându-se în sfârșit cu fața la noi. Avea o privire ciudată, mi s-a părut că e foarte tulburată și parcă nesigură pe mișcările ei. Ne-am îndreptat cu toții spre ieșire, mergând în șir indian. Pe drumul spre ușa pivniței Ileana m-a întrebat dacă dormim bine noaptea și întrebarea asta parcă am așteptat-o de când cei doi au intrat în curte. Dormeam bine, chiar neobișnuit de bine și acest lucru se poate explica prin aerul minunat și liniștea profundă de aici. Nu se compară cu ce avem la oraș. Mă privește cu suspiciune, ori mint ori suntem atât de insensibili, de imuni la ceea ce pentru ea e evident. Bineînțeles că mint. Încă într-una din primele nopți, când m-am dus la toaletă și apoi am zăbovit în bucătărie, am auzit limpede pași în pod. Pașii măsurau casa pe toată lungimea ei, dint-un capăt la celălalt. Se opreau chiar deasupra capului meu, în bucătărie, apoi după câteva secunde se auzeau din nou îndepărtându-se spre celălalt capăt al casei. Și asta de câteva ori. Atunci am început să-i număr. Erau douăzeci și patru de pași. Și de aceea, a doua zi m-am suit în pod și am văzut că dacă parcurg lungimea acestuia cu pași normali, am nevoie de exact douăzeci și patru de pași. Și tot atunci, în aceeași zi am găsit și caietul. Și de aceea acum mințeam, pentru că nu voiam să aduc vorba despre urcatul meu în pod, cotrobăitul prin cufăr și despre caiet. Pe Maria nu o pusesem la socoteală pentru că înainte de a se culca își punea în urechi căștile și se uita la ceva pe tabletă. apoi adormea și dormea așa până dimineața, neîntoarsă ca o pruncă. Deci da, dormim foarte bine.
La intrarea în pivniță mi-a sărit în ochi aceeași pată roșietică pe care o mai văzusem de atâtea ori și care nu dispărea indiferent de câte ori smulgeam de acolo acel mușchi, sau ce altceva era. Am deschis ușa grea de lemn și am aprins becul. Ileana s-a aplecat și a început să examineze mușchiul roșu de pe podină dar nu a spus nimic. Apoi s-a oprit sub becul care acum o lumina exact de sus așa încât din fața ei se distingea doar vârful nasului și al bărbiei ascuțite și proeminente. Apoi s-a răsucit pe pământul bătătorit și a luat-o încet spre capătul beciului aflat sub dormitor. La lumina slabă a telefonului mobil am zărit abia acum un dulap vechi sprijinit de perete. Dulapul nu mai avea uși iar pe singurul raft care mai rămăsese am văzut câteva sticle și borcane goale, toate acoperite cu un start gros de mucegai și păienjeniș. Ileana s-a apropiat de dulap și, la fel ca mai înainte în sufragerie, a început să-și miște mâinile descriind în aer cercuri ca și când se pregătea să-și ia zborul de la noi.
-De aici vine. E clar. A smucit de dulap cu putere dar acesta nu s-a mișcat, parcă ar fi fost prins în perete. A început să studieze cu atenție fundul dulapului să vadă din ce pricină dulapul nu se clintise din loc.
-Bună seara oameni buni! vocea puternică a părintelui s-a auzit ca un trăsnet căzut în plină zi dintr-un cer fără nori. Apoi l-am auzit coborând încet scările. Ne-am întors cu toții spre intrare precipitați, ca niște copii prinși asupra unui fapt nepermis și pe care acum încearcă să-l ascundă.
Am mai adus un scaun și ne-am așezat la masă. Părintele Cârneală e foarte jovial și cu chef de vorbă. Se așterne la povești despre sat, despre oameni, despre familiile vechi, nume de oameni și locuri de care eu și Maria nu auzisem niciodată dar Ileana e curioasă și soarbe cu nesaț istoriile părintelui. Din păcate amintirile sale nu sunt prea vechi căci nici dânsul nu e prea bătrân. Iar despre familia Cosma, în casa căreia ne aflam noi acum, eu și Ileana eram cei care știam cel mai mult, chiar mai multe decât părintele. Eu nu vorbeam mai deloc de frică să nu mă dau de gol că citisem caietul. Am întrebat totuși câte ceva despre Ioan I. Cosma, cel care îl scrisese dar pe care nici părintele nu apucase să-l cunoască ci doar să-i înmormânteze soția. Dar mai departe puțul amintirilor nu l-am putut explora. Ba mai mult, și părintele și Ileana așterneau asupra oamenilor, a locurilor și a lucrurilor o aureolă strălucitoare de idealism pastoral și o simțire dulceagă pe care eu nu puteam să le mai împărtășesc acum, după ce citisem caietul. Mă întrebam dacă ei chiar nu știu cum au trăit oamenii din sat, prin câte greutăți și nenorociri au trecut sau pur și simplu le ignoră voit dând dovadă de ipocrizie și perversitate? Cu ce scop? ca să ne impresioneze pe noi, cei care suntem de loc din altă parte?
-Oameni harnici și gospodari!. Așa au fost oamenii de pe aici. Dumnezeu să-i odihnească în pace și țărâna să le fie ușoară!. Ne-am făcut cu toții semnul crucii de parcă am fi asistat la săvârșirea unui parastas. Se făcuse târziu. Musafirii s-au ridicat de la masă, apoi ne-am ridicat și noi și după ce ne-am luat rămas-bun la poartă i-am mai urmărit un timp cum se îndepărtează toți trei pe strada întunecoasă.
Ne-a trezit dangătul prelung al clopotului bisericii din centru și atunci mi-am dat seama că era duminică. Maria a țâșnit din pat și în doar câteva minute era gata să plece la slujba de utrenie. Eu nu merg. Mai stau puțin în pat, apoi fac o cafea și mă duc în grădină să ascult cum crește iarba, să mă bucur de cele două zile care ne-au mai rămas de stat la țară. De fapt, de cum am auzit că poarta se închide în urma Mariei m-am dus direct în pivniță. Încă de ieri, pe când Ileana trăgea de dulapul acela fără uși încercând să vadă ce se află în spate, la lumina slabă și mișcătoare a telefonului mobil am avut impresia că deslușesc capul unui piron ruginit scufundat în scândura din fund. Eram convins că acel piron era cauza pentru care dulapul nu se lăsase mișcat din loc. De aceea am intrat în pivniță înarmat cu un levier destul de lung și plat la capete, găsit în șură printre multe alte scule și unelte vechi. Trecând pe lângă pata roșie de la intrarea în pivniță am luat-o direct spre dulap, am băgat levierul prin spate și am început să trag ușor de pârghia astfel formată. Fundul dulapului a început să se îndepărteze de perete iar atunci când am repetat mișcarea băgând mai adânc levierul am auzit un pârâit puternic de lemn spart și dulapul, cu rafturi, sticle și borcane cu tot s-a prăbușit pe podea într-un vacarm asurzitor. Abia atunci am înțeles că în spatele dulapului se află o ușă pe care acesta o acoperea în întregime.
Era o afumătoare. Din tavan coborau câteva cârlige din fier forjat, pereții și tavanul boltit din cărămidă erau acoperite cu un strat gros de funingine iar între tavan și unul dintre pereți se vedea o gaură mare care ducea undeva sus, comunicând probabil cu coșul de fum al sobei din dormitor. Geam nu exista. Toată încăperea nu era mai mare decât o cabină de lift de bloc și părea să nu fi fost folosită de foarte mult timp căci ușa s-a deschis greu fiind umflată de umezeală iar balamalele și zăvorul erau ruginite și înțepenite. La început mi s-a părut că încăperea e goală. Apoi, după ce mi-am obișnuit ochii cu lumina slabă a telefonului mobil am văzut jos, pe pământul bătătorit un chelteu iar pe fundul chelteului o cârpă. Am mai zăbovit cercetând cât mai amănunțit pereții și tavanul, gaura din tavan dar nu am văzut nimic deosebit. Apoi, cu piciorul am dat deoparte chelteul dar nici în spatele acestuia nu am văzut nimic. Mi-am amintit cum ieri seara Ileana trăgea din răsputeri de dulap mânată de certitudinea că în spatele acestuia se află ceva. Ce-ar fi spus acum dacă ar fi fost cu mine și ar fi văzut că ceea ce ascundea dulapul era doar o afumătoare veche și dezafectat.
Mă pregăteam să plec, nu înainte de a pune la loc dulapul, sticlele și borcanele. Am privit totuși încă o dată chelteul și cârpa dinăuntru. De fapt nu prea aveau ce căuta în afumătoare. Atunci le-am luat cu multă precauție și am ieșit cu ele din pivniță. In curte, între peretele din spate al casei și șură e o porțiune pavată cu pietre de râu rotunde ca niște ouă de struț. Acum locul era umbrit căci soarele se afla exact în partea opusă a casei și încă nu se ridicase sus pe cerul senin. Am așezat chelteul pe pietre. Apoi cu un bețigaș am apucat cârpa și am scos-o cu grijă. De fapt îmi era teamă să nu se fi cuibărit acolo vreun șobolan sau mai știu eu ce lighioană. Când am început să întind cârpa mi-am dat seama că de fapt era o cămașă, o cămeșoaie țărănească din cânepă albită. Pe alocuri era mai deschisă la culoare iar pe alocuri cenușie, aproape neagră, cum stătuse boțită în pivniță cine știe de când. Dar atunci când am reușit să o întind cât de cât în întregime, am constatat cu surprindere că în jurul deschizăturii pe unde se bagă capul cămașa e pătată de-a binelea, un strat maroniu, aproape negru, pătruns în textura pânzei până în partea cealaltă și întărită ca o scoarță. În partea de jos a cămășii din nou câteva pete maronii dar mai întinse, pătrunse mai puțin, ca și când ceva a fost șters cu ea.
Priveam năuc cămașa întinsă pe jos. În minte mi se compuneau imagini cumplite. Bătrânul Cosma, îmbrăcat în ițari si o cămeșoaie atârnând pe oasele umerilor încovoiați, cu cârja în mână bătând în obloanele ferestrelor la ceas de noapte, când toți cei din casă încă mai dorm răpuși de truda zilei dinainte, plânsul deznădăjduit al unei femei, oftatul neputincios al unui bărbat, o umbră care iasă în curte și se apropie de bătrân, o voce care se aude tot mai puternică și amenințătoare, apoi vocea hârâită a bătrânului, șuieratul în aer al cârjei, umbra care sare într-o parte din calea loviturii și apoi un zgomot surd, înăbușit de treptele de lemn a scării ce duce în pivniță.
-Te sun de un sfert de oră. Vocea Mariei e șoptită, nu poate vorbi tare.
-N-am auzit telefonul.
-Îmbracă-te repede și vino încoace. Ileana vrea să pună de o slujbă de pomenire pentru toată familia lor și mă tot întreabă de tine.
Când am ajuns în biserică și m-am așezat lângă perete, printre ceilalți enoriași, părintele urcat în amvon tocmai își încheia predica duminicală. Din câte am reușit să mai prind le vorbise sătenilor despre legătura dintre tați și fii, despre lipsa de respect și considerație pentru bătrâni din partea celor mai tineri atât de des întâlnită în ziua de azi. Găsise nenumărate pilde și relatări în special în Vechiul Testament, în viețile patriarhilor și acum ne vorbea cu patos despre Noe și copiii săi, Sem, Ham și Iafet și despre întâmplarea referitoare la beția lui Noe și la nerușinarea lui Ham. Ne îndemna să ne iubim și să ne cinstim părinții și străbunii pentru tot ce au făcut ei de-a lungul vieții pentru bunăstarea noastră și a familiilor noastre, pentru satul care arată așa cum arată azi datorită muncii lor. Aici trebuie să recunosc că satul arată într-adevăr foarte bine, curat și îngrijit și că părintele are dreptate.
După ce lumea a ieșit din biserică în lumina strălucitoare a amiezii, căci slujba și predica au durat azi mai mult decât de obicei și au rămas înăuntru doar câteva persoane, cineva a adus o măsuță acoperită cu mușama pe care erau puse o sticlă de vin, colaci, niște colivă și lumânări. Părintele își cunoștea bine meseria și a ținut slujba cu convingere și încredere în ceea ce avea de făcut. Vocea și gesturile sale au umplut ele singure întregul spațiu al bisericii, până în cele mai îndepărtate colțuri iar atunci când invocă mântuirea pentru noi, toți cei de față o făcu clar și convingător iar ruga sa se înălță până la chipul zugrăvit pe tavanul boltit al cupolei centrale și apoi mai sus, încât a reușit să-mi transmită un sentiment de siguranță și încredere că va fi ascultat. Apoi ne-am apropiat de măsuță și ne-am pus mâinile pe umerii celor de lângă noi, ca și cum am fi fost cu toții membri aceleiași familii în timp ce colacul cel mare se mișca în sus și în jos în mâinile mari și noduroase ale părintelui.
La ieșirea din biserică Ileana și soțul ei împărțeau colaci, colivă și vin tuturor celor care mai rămăseseră în curte. Ileana ne-a mulțumit că am venit dar era ocupată și nu am putut vorbi cu ea. Am reușit totuși să surprind privirea iscoditoare cu care m-a țintuit preț de câteva clipe. Mi-am întors ochii în altă parte și atunci am zărit-o pe Maria discutând cu câteva doamne. M-am apropiat de ea, i-am atins cotul și i-am spus că nu sunt sigur că am stins aragazul la plecare și nu vreau să consum toată butelia. Așa că mă duc acasă și ne întâlnim acolo mai târziu, când termină de discutat.
Între timp soarele se ridicase pe bolta senină de un albastru intens și transparent și acum locul pietruit din spatele casei era scăldat de lumina sa puternică iar pietrele de râu începeau să se încingă absorbind căldura dogoritoare. M-am apropiat de cămașa încă întinsă pe jos, așa cum o lăsasem acum mai bine de două ore. M-am uitat din nou la petele acelea închise la culoare care în lumina soarelui se vedeau și mai clar și acum eram și mai sigur că erau pete de sânge închegat. Cineva își spărsese capul, poate în cădere, de pietrele colțuroase de la intrarea în pivniță, sângele a țâșnit din tâmplă și s-a scurs pe cămașă. Altcineva a încercat să șteargă sângele de pe fața însângerată și de pe pietrele pe care s-a prelins și apoi, la repezeală a ascuns cămașa murdară și a îmbrăcat trupul inert într-o altă cămașă curată. Punând cap la cap tot ce trăisem și văzusem în ultimele zile eram convins că lucrurile s-au întâmplat chiar așa. Doar că atunci când am atins poala cămășii ca să o întind mai bine am rămas în mână cu un petec de pânză. Iar încercând să o îndoi, pânza s-a destrămat toată, chiar sub ochii mei prefăcându-se în fire de praf care mi s-au scurs printre degete și luate de o pală de vânt s-au împrăștiat prin toată grădina. Dar vântul ce se stârnise chiar atunci a început să desprindă și alte bucăți din pânza cămășii întinse pe caldarâm și în câteva secunde, chiar sub ochii mei cămașa aceea se transformase într-o grămăjoară de fire și pulbere iar următoarea rafală le-a luat și le-a împrăștiat prin toată grădina.
Mă uitam buimac la locul unde acum doar câteva momente era întinsă cămașa și acum nu mai era nimic. Să fi fost lumina orbitoare a soarelui sau căldura sa dogoritoare care au sublimat pur și simplu țesătura chiar sub ochii mei fără ca eu să pot să fac ceva ca să împiedic dispariția ei? Poate era putrezită din cauza umezelii din pivniță sau poate era atinsă de vreo ciupercă? Cine știe.
Când m-am dus să duc chelteul la loc, pata aceea roșie din josul scărilor ce duceau în pivniță dispăruse. Nu-mi venea să cred. M-am mai învârtit pe loc cu privirea pironită în pietrele de la intrare și nu înțelegeam ce se întâmplă. Apoi am pus totul la loc, așa cum am găsit la venire, am încuiat ușa grea de stejar și am pus cheia mare și ruginită în ascunzătoarea de jos din perete. Nu intenționam să mai intru aici iar a doua zi de dimineață ne propusesem să plecăm acasă. Ultima noapte petrecută în casa familiei Cosma a fost liniștită în ciuda faptului că de câteva ori m-am sculat și mi-am făcut de lucru fie la toaletă fie în bucătărie. În liniștea ireală în care era scufundat tot satul se auzeau doar greierii și uneori fluieratul dogit al păsării de noapte. Nimic altceva.

Sibiu,
18.11.2019

E. Rădulescu

.