1926
Caprele negre privindu-i cum se afundă în iarba înaltă, tot mai adânc în peticul de pământ, unul și unul, când el, când ea, îmbârligați, răsuciți și albi ca ramurile osoase de paltin. Caprele mirosindu-le transpirația, încălzindu-se laolaltă din aburul cărnii lor și vântul accelerând și virând pe stânci și dâmburi încrețindu-le pielea neacoperită, înroșindu-le obrajii ca sticla proaspăt scoasă din furnal și degetele umede și calde rătăcind pe câmpul spatelui și dangătele clopotului răsunându-le în surdină, de jos urcând până la urechile lor. Tălăngile apropiindu-se și ei în grabă strângându-și hainele răsfirate, împleticindu-se despuiați spre pâlcul de molizi țepeni, caprele privindu-le tălpile brune de noroi dispărând.
Cotind ici-colo, expirându-se pe ei, inspirându-se pe ei. Sub o ferigă îmbrâncindu-se meticulos, potrivindu-se ca două îmbinături, tremurânzi, cu inima adulmecându-le prin piept după sânge. Începutul de ploaie pișcându-i de pielea încinsă și stropii ca scobitorile împungându-i și ei tresărind.
Iată primele case dezvăluindu-se de după trunchiurile groase și netede, așteptându-i între ziduri, casele precum monoliții de lemn și cărămidă cu geamurile pe post de ochi din care oamenii pândesc lumea de afară și lumea de afară astfel pândindu-i pe ei.
1942
Și dacă se-nserează, ce, drumul tot pe acolo o ia. Nu se strâmbă. Nu se gată. Știu că l-am mai bătut. Deși acum nu-mi amintesc când și cum. În câteva zeci de mii de pași l-oi parcurge. Văd prin tunelul de tei. Încerc să o fac până dincolo de el. Umbrele sunt groase și multe și au formă de triunghi. Cred că din cauza crengilor. Că toate crengile-s crescute în același fel. Doar lumina care le ocolește le face să nu fie la fel. Adică diferite. E luna sus și-mi dă lumină cenușie. Parcă ai fi turnat lapte cu plumb peste tot și toate. Cenușia mă ghidează. Cât mai departe să mă ghideze. Ca să nu-l mai văd deloc. Gura, urechile, dinții, părul, ochii aceia ciocăniți în orbite. Toate astea lipite pe fața lui, strânse acolo în ciudă de tot ce-i mai hain pe lumea asta. Nu. Nici pomeneală să le mai văd Până când până când se va înfăptui că atâta mi-a scobit în viață cu putreda lui vorbă de-am rămas ca-o vizuină doar pentru oasele mele. Să-l ia Dracu să-l ia că așa e peste tot vorba În tunelul de tei coboară de sus frigul. Nu-i mai pot mirosi așa cum o făceam ziua. Că mai e mult de umblat nu mă sperie. Nici șiretul la ghete n-am apucat să-mi leg că m-am încălțat pe întuneric. Mi-am băgat strâmbele glezne în ei, le-am îndesat și acum îs și mai strâmbe De ce-i de ce-i murdară strâmba iapă-n genunche și pe piept roșie și pe rochie-s florile zgâriate și mototolită colea-n partea aia de la spate de ce-i de ce-i cu pete roșii la coapse Drumul e uscat și tare de parcă ar fi tablă sau cărămidă sub praf. Pe marginile cărării îs buruieni cu spini și iarbă printre, iarbă galbenă, arsă. Acuși tunelul se va nărui și-n locul pereților de tei va fi ici-colo fag și brad. Fagul e pătat ca o focă și lucește când dai în el cu lumină. Și dacă ajung mai repede la Poiana Lupului, la Wolfsberg, tot n-o să le pot bate-n ușă. Că ar fi încă întuneric. Asta dacă mă mișc repede. Dacă alerg. Nu le mai poți bate-n ușă la oameni uite-așa cum ți se năzare. Nu se face. Deodată două pocnituri, dai cu arătătorul. După ce auzi cucurigu o să poți bate. Ai voia naturii. Dacă trebuie repede să înfăptuiești se va înfăptui și le bați înainte de cucurigu cred că vor înțelege. Sper că vor înțelege. Că până la urmă suntem oameni, fiecare în felul lui Să-ți intre la bine la cap în cap pe sub cap unde-o vrea tu iapo că toți ni-s oameni Păi și îs om ori iapă că nu-nțeleg Și mi-a rupt-o atunci pe stânga. Mi-a dat-o peste cap. El nu lovea niciodată că vânătăile dispar ușor. El frângea și-ndoia și-altoia. Așa cum faci cu pomii care nu-s mai cum vrei tu, care nu-s mai buni, când vrei să scoți altceva din noi îi altoiești și după cresc ciudat, își schimbă culoarea și scoarța și ai două scoarțe diferite pe-o rădăcină. Dau muguri, fructe și ce mai dau și vezi că-i ceva altfel la ei. Stricat Ți-a dislocat-o domnișoară o reparăm noi Când calc talpa ghetei îmi joacă. Dacă-mi leg cu iarbă gheata n-o să țină. O să țină mai mult fără. Dacă mă uit în spate nu mai știu că acolo e Lindenfeld. Vin la rând niște râpe pe unde curge apă și e noroios. Bunica avea ochii ca vițelul și o fâșie albastră ce le despărțea albeața, ca la șarpe. Era oarbă și-mi bodogănea că, veloren, mußt du hier sitzen Teufel, veloren. Ea clocise toată viața acolo-n casă. Nemișcată din albia sobei ca-o salcie plângătoare mereu. În loc de ghete parcă am copite Iapo Iapo Iapo n-o să plece domle noaptea că nu-i proastă îți zic eu ui la mine lasă pe dulău înăuntru cu tine să păzească o să zică oamenii că le-au scăpat măgarii din curte la cum se aude când pășește cum dracu să iasă că e beznă o mâncă Dumnezeu dacă face asta Și unde e acum? În beci scurge brânza o-nchid acolo că a venit și mi-a spus că n-a făcut nimica nimica și cum să o cred când îmi vine deșelată a bălegar duhnind umedă scotocită târfă mică Iapă Calc mai moale. Pe toată talpa. Nu pe călcâie, cum m-a învățat bunica. Cu râpele e mai complicat că auzi apa clipocind și-ți vine să cobori. Că te alină clipocitul. E plăcut urechii. Tropăie ea, apa, peste pietre, lustruindu-le cu timpul, netezindu-le. Un podeț. Două scânduri pe de-o parte și alta de care să te ții. Scânduri și pe unde să calci. Scânduri care scârțâie când le calci Cum scârțâie mâna ta acum când tot ce-ai făcut a fost să te îneci cu plâns ai uns-o cu plâns ți s-a strâmbat fața de cât de greu fu plânsul Care murmură. Se și lasă lemnul pe alocuri că e umed. E stropit de-o veșnicie de pârâu. Se strâmbă, face burtă lemnul. Îți rămâne urma în el. După, când îți vezi de drum, nu mai observi cum ți se reumple urma. Pârâul ropotește de undeva de sus, de unde nu-l poți vedea cum erupe din stâncă sau din pământ sau din nu știu unde. E lin. Nu i se încrețește apa când dă de pietre și buturugi și nu face spumă acolo. Tropăi pe podeț și din apă sar păstrăvi sclipind ca cioburile în soare. Au ei un hop de care nu pot să treacă și sar. Boare de vânt pe pielea mea. Vânt care strânge și-o face să pârâie de frig. Îl las să sufle. Înfig un călcâi în lemn. Urma asta n-o s-o șteargă. Plec și mă bucur că nimeni nu-i aici să-mi șteargă urma. Și peste ceva vreme o să mă aflu pe niște dealuri cu pomi răsfirați care urcă și coboară până când sper eu că vor vedea urechile cucurigu și picioarele îmi vor auzi alte picioare care merg pe același drum cu mine până pe o colină acolo pe unde e înrădăcinat Wolfsberg-ul cu oamenii lui care ni-s înrudiți în fel și chip dar nu și-n în sânge Se va înfăptui
1927
Mă, omule, lângă ea erea un cal.
Și ce-i cu asta?
Băi, dobitocule, erea un cal și ea-ntinsă pe jos. Vai mă-sa, vânătă și poate moartă.
Poate o fi căzut de pe cal, cine știe.
Pe dracu că singura bubă pe ea erea burta aia ca-o cupolă de biserică. Bombată ca ciorchinele târziu. Da calu, bă, calu!
Ce mă tot fuți la cap cu calu ăla?
Bă, lăbar mioritic, tu nu vrei să crezi ce zic eu.
Da ce zici că tot de-un cal și-o borțoasă-mi trăncăni.
Cum naibii să nu zic dacă am văzut, dacă asta am văzut. Calu lângă ea. Vai și-amar!
Nu. Nu cred că te gândești că s-ar fi putut întâmpla.
Da, asta-i, că nu mă gândesc numai eu, uite că și ție-ți trece prin minte acum, ereticu pizdii mă-tii.
Ce mă-njuri și dăi mai departe cu povestea că imediat începe ăsta cu liturghia, capu tău de prost arțăgos.
Și uite că în Paște, omule, în zi sfântă, de Joia Mare să apară, să ni se arate, nebănuite pân la dracu-s căile Ălui de sus. Calu erea-n labe zdravăn lângă ea și sleit și el, îl auzeai înfundat de sleială. Calu, ea lângă jos, așa cred că s-o fi săvârșit, nu vreau să zic mai multe.
Da tu ești bătut cu leuca.
Așa o fost!
Ai văzut tu că așa o fost?
Nu și da.
Doamne, mușcă-l de văz pe ăsta și i-ai păcatul din clipire.
Numa auzi. Căzută așa era cu genunchii ridicați către cal și glezna prinsă încă de-o curea acolo, atârnată puțin, neputincioasă ca iepele care au tripleți, mormăia, fornăia împreună cu calu, erea una cu el, vai și amar și fum ieșea din amândoi, calu n-avea șa, și uite, când ai atâtea la ochi, în văz, cum dracu să nu zici că așa o fost, cum zic eu, că ea și calu, că nebănuit de noi, așa s-or săvârșit, doamne mai știe cum.
1942
Îți sâsâie piciorul de atâta mers. Pietricelele te gâdilă de parcă ar fi sub piele. Mersul e părintele bun Iapo Când mergi și te muți de pe o strâmbătură de picior pe altă strâmbătură de picior, capul nu-ți mai urlă. Devine limpezit. N-ai nicio bancă pe care să șezi aici. Ăștia care au defrișat sunt trecuți prin măruntaia asta de viață și știu. Din ce-am zărit, mai două-trei dealuri, apoi un pâlc, iară Iapo un pâlc, și urc în Poiană. Și de acolo îi poți vedea pe oameni prin ferestrele lor cum se mișcă în casă. Lămpile lor cu petrol nu se văd de aici. Mi-am zgâriat-o pe dreapta. Că am vrut să-mi desprind piciorul dintr-un tufiș și mi-am prins-o-n spinii lungi cât un deget. Mi-a lăsat dungi subțiri și rozalii și pielea mi s-a încovoiat acolo. O țin acum la piept până-mi amorțește. Mai o șterg cu limba când văd că se uscă și mă strânge Și eu când întrebam de muma îmi zicea că-i o mârțoagă mă-ta-i mârțoagă Și atunci tu ce ești bă i-am zis Io-s om așa ieșit cu plămădirea asta de om așa m-a făcut mama mea bunica ta ți-e ți-a rămas nechezu mă-tii pe chip și pe mădulare Ghetele-s tot mai grele și mă năpădește setea. Așa cum va fi dealul ăsta la prânz așa e gâtul meu acum. Degetele încep să caute apă, să nu-mi mai fie unite, adică să stea drepte, unu lângă altul, nu știu ce mă unește pe mine acum să merg așa, dacă ar fi, dacă s-ar putea ca fiecărei părți din mine să-i fi zis, du-te, du-te unde vrei, s-ar fi dus, nici nu s-ar simți să-mi vină înapoi, ar rămâne ele singure, împrăștiate, unite cu ele însele, mâna cu mâna, pieptul cu pieptul și tot așa. Că toate vor să se spargă, să se rupă din mine, asta o știu demult Data viitoare să-ți tai tu unghiile să ți le tai că altfel nu te mai încap ghetele cu cleștele cu care tai vița de vie te chinui sunt copitele tale data viitoare ți le rup dacă mi te mai scremi și-mi tropăi și-mi zici că-ți pleacă toate din tine să ți le tai Aerul îmi uscă gura și gâtul ca jarul pe frunzele uscate. Se oprește în gât și are zimți. Ca grebla-n pământ mă râșcâie de parcă n-aș fi om, de parcă aerul n-ar știi că-s Iapă om.
Uite-l pe domn ofițer. SS străfulgerat pe chipiul său.
Taci, că-i fiul popii.
Da și-i de treabă?
Păi de treabă așa cum sunt ei, SS-iștii, te salută și dacă ești în regulă, se duce mai departe.
Dacă ești în regulă?
Să nu fi murdar, doar știi.
Apăi dacă muncești, n-ai cum să nu fi murdar.
Prostea, dacă ești jidan, cioară. Da stai liniștit că aicea toți li-s neamuri și n-au câștig de vreo arestare. Se gătesc în fața oglinzii dimineața și după ies țanțoși pe stradă ca niște cocoși negri. Să nu-i întărâți că scot glonțu prin cioc, cozorocu ăl de piele e creasta lor. Nu i-o mișcă nici Ăl de sus, îți zic eu. Tot îi aud că fredonează când se încolonează în cârd Wir sind des Geyers Schwarzer Haufen, și eu le zic în dialect când îi văd mărșăluind și ridicând praful pe ulicioara asta amărâtă, hai, mereți înainte, ai lui Gheizăr soldăței tuciurii, și ei mă salută ca prostovanii. Nu-s prea deștepți.
Da fiul popii e. Aia știm că e. Că-l duce bibilica. Știe bine să sară gardurile și să-și lege rapid pantalonii când o săvârșește. L-am văzut sărind gardul din spate la casa aia unde stă ciudatul ăla cu ciudata aia roșcovană. Fiică-sa, presupun, dar zici că el e noapte, iar ea e zi, așa de mult nu-ți seamănă.
Aia care merge toată strâmbă de picior?
Aia, aia.
Și-a tupilit-o?
Da tot ce-i posibil.
Și scapă curat?
Acu o-m vedea.
Păi și fata?
Ce?
Ce zice ea?
Că racla pe care o s-o îmbraci când n-o să te mai rabde ceru sub el o să te răstoarne cu fața-n jos zi și noapte, hai, tromf, dubă, mă-ta-n cur de prost.
Văd cum luna se îndepărtează de lumea asta. E suptă de cer așa cum faci cu un bob de măzare în buze pe care dintr-o dată-l tragi în tine și el nu mai e și-l mesteci. Mi-s gleznele bășicate și moi ca un uger plin. Bășici galbene. Stricatul lapte fiert acolo. Roua apare înaintea soarelui și-mi place să miros bruboanele înșirate pe ramuri. Ca mugurii transparenți. Ciulesc nasul și-o simt cum se zbate la intrarea în nară când inspir Dacă te înecai cu jumatea aia de casă îmi era bine acum mai bine te lăsam dar totuși mai bine că n-am făcut-o așa numai bine ți-am rupt o coastă iapo care nu știe să mestece Dar vor învăța să mestece? Zi, vor învăța? Rup un smoc de mușchi și-mi picur din verdeața lui în gură. Stomacul se răcorește și chiorăie și buzele mai vor să fie scăldate în verdeața suculentă cu rouă până când amorțesc. Și tot așa până când ajung în sat pe cărarea ce șerpuiește și care termină de șerpuit în vârful colinei de unde coboară-n cascade de case, el, satul, el.
Un dulău care nu-i nici câine-lup și nici ciobănesc mătăhălos, ci ambele, hăpăie dintr-un blid de tablă și bătăile în poartă nu mi se aud. Albinele pocnite de prima rază încep să bâzâie și îi roiesc dulăului în jurul căpățânii. Ele cred că el, dulăul, e-o floare. Sau poate vor să prindă și ele o lipăială zemoasă. Ca musafirul cel mai așteptat, soarele se aprinde și ne apasă capetele cu compresa lui fierbinte. Aici stă Johann, văcarul, care-a venit odată-n Lindenfeld cu vacile și l-a întrebat pe tata dacă are vreo fată de dat că vrea să-l împerecheze pe bolnavul de fi-su care bălea-ntruna și făcea cu mâna din căruță și zâmbea cu fața lui buhăită. Că vrea nepoți. Că-i trece și lui vremea Cine ar vrea mânzi ca nepoți cine Și peste tot tei și brazi care te freamătă dușmănos că nu-i uzi și pe ei cu bere din ce bei tu când e sărbătoare. În stânga cum mă uit strada coboară până la răscruce și de acolo o parte din drum o ia în față și o parte coboară la stânga unde iarna e pârtie de săniuș între zidurile de omăt lopătat. Drumul despică. Dă la o parte casele. Pietrișul scrâșnește sub talpa ghetei. Printr-un geam spart îmi zăresc pojarul încolțit pe obraji ca rugina și mai văd un băiat care stă drept cu spatele, drept ca furca, care își lustruie saxofonul. Camera lui e albăstrie. Cârpa cu care mângâie saxofonul e plină de funingine. Ezită. N-are curaj să sufle. Prin geamul de lângă, cred că-i sufrageria, căci e o casă cu multe încăperi văd, o iapă tânără la fel ca mine își atinge pântecul și-l curăță parcă neavând totuși nimic în mână în afară de piele. Cred că are mâna rece. Tresare de fiecare dată când și-l atinge. La coaste e vânătă și buricul ei e ca un dop teșit de damigeană. Seamănă cu mine. Numai că nu văd să aibă strâmbături în loc de picioare Tu oricum n-ai să o poți face că o să iasă mânzul din tine și o să te spargă ca pe o nucă că mădularele tale îmbârligate ca iedera n-o să-l lase să iasă afară Dar tot l-aș naște dacă aș putea să-l nasc din față și nu din burtă să-l nasc din ochi sau din obraji sau din gură să-l pronunț să-l tușesc într-o batistă în rochie să-mi gângurească și să-mi fie singurul cuvânt viu pe care l-am rostit în viața asta L-aș naște și dacă Pârâie dușumeaua. Un mânz intră prin golul unde trebuia să fie închisă ușa și tropăie molcom înspre tânăra întinsă. Se uită tâmp la ea. Zici că-i vițel. Ca bunica. Și ușor atinge cu limba sfârcul umed și vișiniu al femeii și dacă ea n-o să-i dea un ghiont o să-i veștejească țâța Ai cumva un topor să-mi dai și mie Ți-l aduc înapoi după după după ce se va înfăptui
Oamenii încă sunt zăvorâți sub acoperișurile țuguiate. Și le păstrează numai pentru ei. N-ar împărți cu cine are nevoie. La biserică începe clopotul să duruie. Duruie și prin mine care-s singură între case și că-s goală ca o găleată pe dinăuntru Pe unde-ți curge ție sângele îți cade ca ploaia nelovindu-se de nimica colea înăuntru până ce ajunge la glezne Duruie a treia oară și porțile se deschid și oamenii ciuliți în crăpătura ușilor și îmbrăcați în duminică se dezmorțesc. Se perindă. Încep să urce. Mă duc și eu cu ei. Dar nu ca să mă rog. Că nu știu.
1925
Ascultă-mă, discernământul său a fost și este fragil ca firul de iarbă, o păstaie între a rămâne împântenată și pe cale să se rupă, o jonglerie de la un clovn fără mâini la altul fără mâini pe care o prind în dinți și în același timp au și grijă să nu-i slăbească rezistența precară, iar dincolo de acest discernământ se găsește doar sângele care vuiește și nu vreo stare de spirit sau de gând, căci acele părți răspunzătoare de a-și dea seama de ce-i în jurul lui și de a simți se află după un geam aburit de torentul sângelui care îi străbate ființa, care îi îneacă tot ce a încercat omul din el să clădească și să reclădească, dar ca să clarificăm, nu este sângele ce-i străbate corpul din inimă în cap și din cap în degetul mic de la picior, ci de sângele venit pe cale maternă și paternă, de la părinți și bunici și străbunici, sângele care este cea mai de preț moștenire și care printre aluviunile care îl străbat se află vârtejuri delicate și mai puțin plăcute, vârtejuri purtătoare de metehne și impresii curgând în amonte de veacuri, o minte fluidă capabilă să o destabilizeze pe cea statornică, care își află marea revărsare în creier, pe unde vârtejurile acestea se întețesc, da, cu precădere ele își iau avânt între malurile creierului, nu știu de ce și cred că nimeni n-a descoperit până acum răspunsul și nici nu cred că-l va descoperi, deoarece sângele, ca orice altă moștenire, are puterea de a ne schimba perpetuu, de a ne arunca virgule în fraza în care noi încercăm să vedem mai clar lucrurile, în care încercăm să ne citim și să ne interpretăm pe noi înșine, dar, cum am spus, acestea sunt numai probabilități născocite într-un moment de inspirație de mine, și cred că el, care stă la casa aceea din marginea Lindenfeld-ului cu un nuc pătruns prin acoperiș, el, care vorbește numai cu câțiva, nici aceia deloc răsăriți, poposiți aici de te miri de unde, și de fiecare dată numai câteva vorbe aruncate, încearcă din răsputeri să își facă dreptate prin legitimitatea moștenirii sangvine, șoptindu-și mereu în momentele de solitudine cuvinte de genul ”Să ardă. Va arde. Să ardă.” ca și cum el, în același timp emițător și receptor, încearcă să se convingă de ordinul care izvorăște din el, probabil rostit de-o voce mult prea apropiată lui pe care nu o poate contrazice, aflată într-un mușuroi considerabil din care ies două furnici care poartă aceste două ordine, la timpuri diferite, în cârcă, iar dintre toți locuitorii acestui sat, lui îi este hărăzit un altfel de prezent, pentru că, dau un exemplu, când toți ceilalți săteni se află ori în biserică, ori în fața ei, el mereu îi dă ocoale, studiind-o cât se poate de meticulos, cu mâinile mereu întinse în față de parcă al palpa un înveliș invizibil nouă, un strat pe care el ar dori să-l descopere și să-l îndepărteze ca dorințele, probabil cărate de cele două furnici, să se împlinească – și cu fiecare duminică, cu fiecare an scurs, nerăbdarea îi clocotește tot mai mult, aceasta întipărindu-i de la gât în sus, în ochii mici și adânciți în orbitele arse de soare o convingere că, poate, încă n-a găsit calea, dar ceva, tot ceva ascuns nouă, se pare că-i promite că o va găsi, că se va împlini – sângele, în timpul acesta, va vui necontenit.
Stă în colț și mușcă dintr-un cartof gătit în coajă de parcă ar fi cel mai zemos măr. Îi rămâne pe dinții răsfirați o pieliță arsă și și-o ia jos cu limba umflată și-o înghite și mă ochește neîntrerupt.
Deșce-ți tre șție tăprișcă?
Are nevoie tata.
Eș ca-un treifoi de șbate-n tene șvântu.
Trebe să spargem pentru vatră. Butucii-s mari și ne trebe mici.
Tuș mă deicea. Șcunosc tot omu deicea șpă tene nu-mi ăduc ăminte șă-te-ș fe șvăzut.
Că mi-s rară pe aici. Eu-s din Lindenfeld și am nevoie de topor. Vă rog.
Șcă ce șfaci c-o iel?
V-am spus. Tătuca e bolnav. Îl încearcă frigurile și trebe să-i fac căldură.
Ș-am tăprișcă. Da-i cât șcine lama. Ie cât mecla ta de șmare. Șno poți șcăra.
V-o aduc înapoi. Mă descurc.
Șchertef vrei?
Da.
Șnu-ți dau nici topor șnici șchertef. Acas cu șcine dei șcerșetoare petecă ce iești. Fuga afar den șchesa lu Iisus c-o șbelești.
Lumea stă jos în bănci. Toți au capetele drepte-n față spre răstignit. Abia se-aude respirație-n jur. Nu-mi găsesc nici locul. Pădurea așezată și o ciupercă roșie care mi-s eu. Bâjbâi cu ghetele în față și-n spate. Se aude de zici că-i chiar tropăit Trap Trap Trap dar tu ai galopat atunci mai știi? Capetele lor, ale lumii, așteptând să fie culese de răstignit. E ca-un cuptor aici. Din bărbia tuturor picură gălbui, de ce-i topești, răstignitule? Popa. Pater. Patăr. Nu-i ca restul pe care i-am mai văzut. Umblă încet de parcă nici n-ar umbla ci ar curge pe deasupra podelei până la o masă albă și-și trântește cartea lângă niște lumânări lungi cu moțul ars. Cred că-l știu. E de la noi din sat. S-ar putea să fie al zonei. Adică pe toată zona el Patăr și ne-a zis la clasă de rai și iad. Părul tuns și roșu ia foc în lumină. Se întoarce acum către noi și răstignitul îl privește în ceafă. Zice rugăciuni îmi pare în timp ce moțăie cu degetele lungi prin carte Și tu m-ai rugat atunci când galopai în timp ce galopai îmi ziceai să nu arunc după tine cu puii morți înecați de tine în găleată îți plăcea cum pluteau ei galbeni și umflați în găleată? Ai nenorocit și găina care n-a știut atunci ce faci Se loveau de tine ca bulgării nu mai ciripeau cum o făceau odată i-ai lăsat după-n soare nu i-ai putut și tu băga-n pământ ca omu Iapa naibii
Omenoasă să fie lumea ne zice Patăr, omenoasă și blajină plină de milă, nu contează de-i plantă sau animal sau Iapă om. Mă uit la el și văd cum i se prind de gură cuvintele Deștept mi-s c-am pus ghimpată pe-unde ai galopat pe-unde te-ai zbătut ca iepuru că ți-au intrat în labă ghimpii Nu-ți merge Ți dă spuma-n bot în păr în sânge toată năclăită înspumată de furie hai iapo copiteaz-mă copiteaz-mă
Capetele lor ca verzele din cauza cuvintelor lui. Topor. Zi și de topor. Zice-n carte de vreun topor? Un tăun din ăla de Iapă bou se lovește-n geamul pictat și bâzâie și-l aud de afară. Patăr ia crucea și-o plimbă ca-un zarzavat dintr-o mână în alta și vorbește dulce, cuvintele lui ca mierea, capul lui un stup. Verze în floare, dar verzele n-au floare, dar dacă ar avea, să zicem că au, să fiți floare înainte să fiți verze și albinele din stupul lui Patăr hăpăindu-vă nectarul și băncile scrijelite-n care stați ca pământul ținându-vă. Și după, el, Patăr, coace un fagure și-l mănâncă în timp ce voi roadeți coceni. Și bontit merge. Da topor să fie. Îi sugrumă raza norii și el înapoi arzându-se singur în cer. E-atât de singur și-nfuriat soarele. Băncile scârțâie. Lumea se ridică. Lumii îi pocnesc oasele. Închide cartea și zice amin, amen, gute reise. Ies toți pe ușă ca pita udă când o strângi tare în palmă și-ți iese miezul printre degete.
Îi văd Pârâitoarea cum stă-n umbră să se răcească. Dar pe el nu-l văd. Da îi simt mirosul de motorină și trifoi tăiat și crud. Dacă-l văd, am să-i zic că el mi-a spus atunci când am săvârșit-o după gard jos în trifoiul des că dacă-ți vine nu-i problemă, dacă din tine curge sânge nu-i problemă, la ureche când eram întinși unul în altul mi-a șoptit asta și o să-i zic că n-a curs nimic de atunci, deși era calm când mi-a spus asta, că are să-mi curgă o dată pe lună și că-s în ordine și să nu mă mai gândesc. Nu știu ce vorbea atunci și nu știu nici acum și n-a zis nimic de momentul în care poate n-are să-mi curgă, că ce să fac, dacă-s ca praful de uscată. Sânge mi-a curs imediat după și el a zis că nu, nu e ăsta, trebuie altul. Așa a văzut el la altele. Că o curs.
De ce se ține fata aia scai după tine? N-ai vrut să ieși afară că se uită la tine. Mare lucru. De ce? Mai ai puțin și trebuie să pleci cu ai tăi. Zi.
Cerșește.
Bani?
Mâncare, bani. Ruga oamenii să-i dea topor.
N-are ce să facă cu banii, darămite cu toporul. Nu știe ce-s ăia bani.
De unde știi tu asta?
De ce te urmărește așa?
Că mă știe. Am ajutat-o să sară gardul înapoi la ea în hrubă că era pierdută și sleită. La hruba aia cu acoperișul străpuns de nuc.
Și poate vrea să-ți mulțumească. Nu poți îndura un mulțumesc de tot fugi așa? De ce tremuri? Că e arșiță.
Păi.
Adună-te și zi.
Tre să plec că-i doișpe.
Da zi în altarul mă-tii azi și mâine. Tremuri ca scroafa-n cuțit. Câmpie fac din tine îți brăzdează mucii mintea aia idioată. Cu câte mâini ai ajutat-o? Cu două sau cu trei? Cu două ai ținut-o spate și cu a treia i-ai făcut avânt? Știi ce-ai făcut? Îți dai seama?
Zici că e prima oară, plec dracu să mă împuște toți nenorociții și-mi zici că de ce așa că de ce nu așa…
De data asta-i diferit, boule. Poți să ți-o bagi în peșteri și-n scorburi și-n vaci dacă te ține țeava, nu-mi pasă, dar aici, în cazul ăsta, e diferit. Diferit! Ce dumnezeu mă-tii nu înțelegi?
Nu s-a mai întâmplat așa. Niciuna n-a venit după mine. Și asta caută topor, ce dracu.
Tu nu drăcuiești aici, măgarule.
Nu s-a s-a s-a mai întâmplat. Nu Nu Nu
Taci. Și pleacă. Ți-a vorbit destul… Pleacă! Dar să nu cumva să te-mpuște vreunu că din morți te târăsc înapoi.
La fel cum a privit-o ea pe el așa m-a privit și ea pe mine când împachetam într-o duminică din 1926, mă privea așa în ochi insistent și necuvântând. O altă înfățișare a ochilor o pojghiță pe care nu puteai să o ștergi nici când clipea nu dispărea și din ochi ea-mi vorbea gura îi era ferecată de acel ceva ce începea să trăiască în ea toată ea prelucrată din înăuntrul ei și n-ai cum să nu te prinzi că tu ai sădit că tu ești cel care
Și s-a hotărât după nouă luni să vină neanunțată să bată mii de kilometri până aici singurătatea și frica urmărind-o
Căzută în țărână mi-a zis cineva că a zărit-o pe drum chiar unde tunelul cu tei începe unde fagii se răsfrâng în tunel crengi uscate de sub ea o împungeau în spate
Aceeași privire deznădăjduită ca atunci când eram cu piciorul pe buza vagonului făcându-i cu mâna că plecam că trebuia să plec și-l mai aveam și pe ăsta ăsta Ăsta care nu s-a putut stăpâni în alt vagon înfășurat să nu cumva să-l vadă căci nu era al ei era doar al meu băiatul
Două zile pe cal până aici sus atât a durat suspina și sughița spinarea calului udă de apa scursă din ea
Cum vrei să-l să-o numim și albul ochilor îl vedeam cum se rotea în căutarea numelui și nările încercau să-l să-o miroasă pe nenăscut nenăscută pe roba asta liliachie a lăsat-o să alunece din ea care sughița și sughițând zise gândit negândit Irl Irl Irl
Roșie ca-un bulgăr de sânge ea zbătântu-se ea Irl Irl ea cea născută din sughiț.
Dacă o iau înapoi spre Lindenfeld când se înserează, atunci mi-e c-o să ajung spre dimineață când el e treaz. Dacă plec de dimineață când el acolo se trezește și merg pe zi în văzul lumii poate o să dau de dulăi și oameni pe care el i-a pus să mă vâneze. Știu că face asta. Știu că face spume. Să-i crape tâmpla.
Îl târăsc. Dacă-l pun pe umăr o să mi-l apese și poate că o să-l facă mai mic. Capul lui negru și tăios face șanț în praful de pe drum. Dac-o iau tot în jos și cotesc la dreapta pe-o cărare umbrită între două case ajung la cimitir și drumul coboară din cimitir tot așa până când urcă pe după Wolfsberg și-apoi mă duce înapoi la mine în sat. Între case e răcoare, dar nu mai e timp.
Mormintele sunt peticite cu ierburi ca scăfârliile de copii pe care le au ei când sunt treziți brusc din somn și când calci pe-o scăfârlie din asta ți se adâncește piciorul și când ți-l ridici că să pășești scăfârlia revine cum era înainte a păși. Cred că e ca atunci când scoli capul din pernă și paiele și penele din ea împing inul sau bumbacul înapoi. O boltesc pe pernă.
Clipesc. Nu-mi iese. Pleoapele alunecă și mă zgârie. Ochiul mi-e roșu. De nesomn. De că trebe să-l privesc când o voi face. Încă nu știu cum se va înfăptui. Că nu-l pot ridica. Da am văzut cum a făcut el în stradă fapta. Un băiat care-a decapitat o găină pe-un butuc în soare. O ținea cu stânga și cu dreapta doar a ridicat din încheietură și-a lăsat lama să taie, să despice aerul dintre găină și tăiș. După, găina se zbătea împroșcând cu fire de sânge peste tot. Se golea. De câți m-am rugat. El mi l-a dat uite-așa de ușor. Nu aștepta nimic în schimb. Mi l-a întins și-l ținea cu mânerul greu de lemn spre mine stropit pe față cu sânge de parcă doar cu fața a decapitat-o. Mi l-a oferit ca pe o jucărie așa cum își dau și copiii păpușile și crengile între ei. Mărgele de sânge pe frunte și obraji. Parcă a știut că am nevoie și nu l-a ținut pentru el. Pe nimeni n-am văzut despărțindu-se așa ușor de ceva. Coada de Iapă topor încă e fierbinte. Sângele uscat pe tăiș formând crustă. De parcă s-ar lepăda de înfăptuirea pe care a făcut-o. Ca șarpele care nu mai suportă să se târască în aceeași piele Ca iapa care nu mai vrea să fie iapă Trec pe lângă un șir de morminte arate și grădinărite ca și cum din ele ar crește părădaisă. Un lătrat din depărtare, smuls din piept. Brazii care împrejmuie. Care dau umbră. Care-mi foșnesc s-o iau încolo. Boare încrețindu-mă. Mormintele parcă vin după mine. Ceva le împinge sub pământ. Cineva lucră acolo la răcoare. S-or târâ oare ca niște omizi de piatră? Și aud Pârâitoarea. E pe drum, tot departe. Ca lătratul. Poate că el a lătrat. Poate că el mi-a zis că va curge și cuvântul s-a prefăcut în lătrat. Vine încoace? Spune-mi, încoace vii? Latră înc-odată. Hai. Și nimic.
1927
Numa să nu-mi facă pui. Atâta tot. O iau, o țin. Numa pui de la ea nu vreau. De unde ați cules-o? Din pădurea cu uscăciuni cred. Pui de mătrăgună umblătoare.
Până când va îndeplini vârsta corespunzătoare vă rog să o aveți în grijă. O țineți. Îi dați de mâncare. O trimiteți la școală. Și când are vârsta, v-am spus și vă mai repet, îi ziceți că e liberă să plece. De școală mă voi ocupa eu. Dar în rest ține de dumneata. Asta dacă doriți pământul de care mi-ați precizat.
Păi și dacă-mi fată? Dac-o prinde în vrej vreun lăbar? Ce-i fac? V-o trimit.
Asta am zis. O țineți, da? Referindu-mă la a nu o lăsa de izbeliște când e în apropierea vârstei, când pe tinere le apucă pandaliile. Gard din ce văd, aveți.
Da, e gard. Mâncare și căldură? Atâta?
Atât.
A, și fără pui!
Se subînțelege.
Și cât mai e pân-o las? Cât trebe s-o țin?
Dumneata nu vezi că de abia a început să umble? Mai e. Până, stați să vă zic ceva exact. Până în 42, 43, să n-o slăbiți din ochi.
Și cum scârba naibii, dacă mor io până atunci?
Deja deviem.
Ce face?
Adică am luat-o pe arătătură. Poate nici nu trăiește până atunci.
Și după ce s-o împlini, gata, e-a meu pământu. Pot să fac ce-mi taie capul cu el. Da io te cred pe cuvânt. Că doar ești Patăr nostru, unserer Vater. Fie ce-o fi. Dacă-mi rămâne borțoasă o să vă trimit puii într-o cutie. Să-i botezați. Să le tăiați moțu. Pământu acela fu al bunicului și înainte fu a mamei lui și tot așa, primul dintre cei veniți am fost și din sânge-n sânge până la primu dintre noi. Vă zic, când am văzut-o colea înălțată, mi-am zis că nu se poate băga chiar în halu ăsta printre oameni. Prin rânduiala sângelui tu Doamne, așa i-am spus, nu te poți băga, așa ca sfântu în icoană, că nu-i vorba despre îngerei și altă lume mai bună, ci de sânge sânge și iar sânge și tu trebe să-ți știi hotaru, că tu ai zidit-o colea, albă roșie, catacomba ta de beserică sub care ai zidit adânc pe mama pe tata și pe bunicu și pe toți ai mei și să știi că nu le mai aud strigătele când merg colea în ziua de azi, că le auzeam, tare și clar, da de-o vreme-s toate mute, mai mute ca tine, că tu ți-ai pus-o în cărămidă colea colea. Pe bună-mea o trebuit s-o mut. Am băgat-o în grădină. Acu groapa e plină de trifoi. Nu te recunosc, da ți-o mut io, n-ai grijă, numa atât, roagă-te să nu-mi facă asta mică pui, atâta. Patăr, da am și io înc-o chestie. Acu-i plodu?
1944
Își privea genunchii și îi mai vedea încă acolo, legați de tibie și gambă și gleznă. Dar ei erau în altă parte, despărțiți s-ar putea, puși fiecare în containere diferite, sau îngropați împreună cu un braț sau cu o altă pereche de genunchi. Erau departe, pierduți, nemaifăcând parte din el. Atât de simplu și el încă-i vedea acolo. Omul să-și piardă sufletul și el încă l-ar vedea acolo în el aparținându-i.
Eu i-am spus din timp că o să se prăpădească. L-am ținut de mână și am vrut să-l trag sub o ascunzătoare, o vizuină, ce-o fi fost, sub rădăcinile unui stejar căzut, dar el, febril, încruntat și barbar, m-a mușcat de mână și a fugit către cuiburile de mitralieră ale sovieticilor. Vă dați seama că l-au secerat ca pe grâu. După ce ne-am redobândit pozițiile de luptă m-am decis să-l caut. Dar l-au găsit alții înaintea mea. Și iau tăiat ei picioarele. Au încins o lamă de toporișcă într-un foc de tabără și i-au retezat măruntaiele rămase acolo. Exact așa cum se făcea și pe vremuri. L-am dușuit cu coniac, i-am turnat pe gât să-l ungă, să-l aline. Murinbunzii, eu știu că trebuie fie îmbătați. În mahmureala de după vor renaște și nu își vor mai recunoaște viața. Se vor comporta ca niște sugari care n-au idee de locul lor în lume. Și vor tremura, se vor împușca sau vor trăi până să se vadă bătrâni și inutili. Dar el, imediat după ce s-a dezmeticit din amorțeala dușcii de coniac, a început să-și lovească ceafa de masa pe care era întins. Am fugit la el și i-am tras două palme și pentru un moment parcă m-a recunoscut. Și după repeta Irl, Irl, Irl, de trei ori cu pauză între triluri, iar noi, că s-au mai adunat camarazi între timp, ne-am sfădit în legătură cu acel sau acea Irl. Cred că a născut deja. Și l-am întrebat: Ai lăsat și tu mai multe bagaje acasă înainte să pleci?, iar el o tot dădea înaintea repetând că ea e o mamă și el un tată. Să-ți iei gândul de la ei că nu o să-i mai recunoști. Tu nu mai ești. Dar treaba ta, totuși. Poate, printr-un miracol, i-ai recunoaște. Ai zis că ești dintr-un sat de munte, nu? Na, roagă-te să-ți împingă cineva căruțul într-acolo. Pun pariu că n-ai drum asfaltat. De ce n-ai făcut-o și tu pe undeva mai circulat? Rabdă. Dacă ești prostovan. Trebuia să mă aștepți pe mine atunci. Eu nu-ți tăiam picioarele. Ți le lăsam așa să te convingi că nu făceai mare lucru cu ele în starea aia. Oricum, nici nu știu dacă mai e satul ăla al tău. Poate e ras de pe munte așa cum îți razi barba de pe față. Și i-am dat un ghiont în umăr să știe că glumesc. Am și râs. Nu e bine să vorbești serios cu bolnavii. Își vor lua viața prea în serios și vor refuza să moară. Se vor chinui și mai tare. Și după el mi-a zis apăsat: Pe mine să mă ierte tata că pe el l-am înfuriat. Nu pe aia. Abia i-am reținut numele. Cum ziceai că o chema? și eu i-am răspuns Și tu ce îndrugai atunci de-ți crăpai ceafa?, Sughițam zise el. Irl o chema pe mândra ta zise anestezistul în treacăt, Toată noaptea ai zbierat după ea! Sughița i-am spus anestezistului. Ce sughiț mai e și ăsta! Da am confirmat, dar totuși, frumos nume ăsta – Irl. Dă-le-n crucea mă-sii de sughițuri. Mai bagă-i coniac la derbedeul ăsta. Și spune-le eunucilor blonzi de afară să cânte mai tare. Nu mai suport cum zbiară toți.
In mein’m Kämmerlein blüht auch ein Blümelein
Und das heißt Erika
Schon beim Morgengrau’n sowie beim Dämmerschein
Schaut’s mich an Erika
Und dann ist es mir, als spräch’ es laut
„Denkst du auch an deine kleine Braut?”
In der Heimat weint um dich ein Mägdelein
Und das heißt Erika[1]
1942
Când te uiți mult în soare și-ți muți după ochii în umbră, vezi verde. Ochii tăi fac febră. S-ar fi putut ca el să mă lase? El, să mă lase? Să plec și să nu turbeze? Nu se iartă nici pe el. Atunci când se mai îmbuna și îi venea să vorbească cu mine parcă avea cea mai mare durere de cap. Se mușca de limbă până îi dădea sângele. Muge o juncă în mijlocul unui luminiș. O străbate soarele de la gât pân la copita ascunsă-n buruieni și zici că-i Iapă de zăpadă. Îmi uscă și mai tare ochii dacă mă uit la ea. Ochii. Două pietre rotunde și zgronțuroase înfipte în cap. Pe nimenea n-am văzut să-și scoată ochii și după să-i bage în buzunar și după să-i scoată când voia să vadă. Tot nu știu dacă să-i țin deschiși sau nu când se va înfăptui. Dacă el m-ar fi băgat în seamă, l-aș fi rugat chiar pe el s-o facă. Nu-i era greu. Avea brațe noduroase și puternice și ca-n aluat o putea face. Beregată se numește locul. Mi-a spus-o băiatul cu găina. Găinile o au subțire cât firul ierbii. La om cică-i mai greu că se aseamănă cu beregata porcului. Da de unde știi tu că la om e ca la porc? Uite. Puteam să-i zic lui să-o facă. Dar capul ăsta mi-a zis că nu, zi-i de lemne la toți, și când colo mi-am tras singură clapa. Că el, băiatul cu găina o putea face. Chestia e că nu i-am spus adevărul. Mai bine i-l spuneam. Și era înfăptuită chestia. Eu m-am făcut să mint. Adevărul mi-o putea face până acum. Nu e chestia că omori. Mulți vor să se omoare unii pe alții, așa cred și așa zic. Numai că n-o fac. Că uite, mint. Cu cât mă apropii, cu atât se aude mai încet. Asta. Chestia ce-mi huruie sub tâmplă. Doar părți din cuvinte care-mi vâjâie Ia și nu știu de ce se întâmplă asta Pă. Tot mai încete. Ca și când se pierde se adâncește. Și când nu-l aud, sau când nu prind cuvintele zise de el, e liniște. Și pot să aud și eu cum miroase limba păsărilor și ce gust are apa ce susură. Decât să încerci tăișul pe-o scoarță de copac, mai bine-l încerci pe om. Intră mai ușor. Că omul e mai moale, că pielea lui e ca albușul fiert. Dar n-am de unde știi că n-am încercat și nu știu cum intră sau dacă sau nu voi nimeri sau nu voi putea. Ar trebui să pot. Chiar ar trebui.
La umbră mă furnică pielea. Pistrui și pe mână și pe spate și pe umăr. Și țânțari. Biciui mâna prin aer și nu-i nimeresc. Ei tot bâzâind. Și biciui și ei tot acolo și se apropie acum și cu biciui cu dreapta și ei tot mai aproape și-i simt în mine țârâind și nimic în jur și când arunc pe burtă văd de sus plonjând două avioane ca berze de tablă scânteinde în rază. Și dispar. Curg mai încolo pe vânt. La fel și bâzâitul. Scade. Și rămân lângă zumzetul greierilor și-al soarelui. Când mă ridic de jos îmi pun mâna pe burtă să văd dacă e bine. Nu știu de ce o fac. Da și când m-am aruncat de la bâzâit jos tot cu mâna sub burtă am picat. Cu stânga. Beteaga, întoarsa, frânta. Cu ea. Pe care nici nu îndrăznesc s-o pipăi cu dreapta. Cu ea m-am aruncat sub mine. Nu știu. Greierii nu știu dacă știu de ce.
Zmeură cu puf blond. Le toc ca pe semințe. Toc toată tufa. Și după chiorăi. Nu mai e mult. Tot îmi repet asta.
Un ciuf de fum se unduiește în depărtare. Ciuf negru. Ca de mitreț. Nu știu unde e că am brazi în față. I-o fi luat la unu foc grâul. Dar atunci n-ar trebui să fie doar un ciuf. Dacă aș putea întinde dreapta să trag de ciuf în sus să văd ce-i acolo ce-a luat foc. Dacă. Mi s-a încins toporul de-l târâi acum. Zgârie pământul. El n-a vrut zmeură. El El
Îmi dau târcoale ulii. Vreo trei încercuiesc cerul de deasupra mea ca și cum mi-ar face țarc din aer Ța rc tre uia să ți fa c eu să ve zicu matrăit her g he lia mă tii Ei sigur văd ce arde acolo. Nu cred că le pasă atâta vreme cât îs eu aici. Vine și al patrulea. Latrăt în urma mea. Ulii latră? Ca și cum ar veni de sus lătratul. Încă unul. Am auzit o dată o poveste care zicea că a fost un Dumnezeu care era un câine care urmărea oamenii și îi lătra și venea după ei până când oamenii ajungeau la o răscruce de drum și depinde pe-unde o apucau că atunci Dumnezeul nu-i mai urmărea dacă o apucau greșit. Ciudat. Al șaselea uliu și cred că-s destui. Îs tăcuți. Tărcați. Pistruiați. Pe ei îi știe vântul că-s ie ulii pe. Când amurgește eu o să fiu acolo ca să miros teii și ca să tremur poate când voi vedea casa din depărtare, dar n-am de unde cunoaște ce și cum, dacă o să-mi intre acolo în gât cum mi-a arătat băiatul pe care l-am mințit Depinde pe-unde-o apucau
1945
Ca și cum ar face-o șobolanii, sigur înțelegi, nu e cum zici sau cum ți s-a zis, că doar a țâșnit și după a luat-o-n josul satului pe singura stradă ce-l despică, ajungând la tunel, nu, mie nici prin cap nu mi-a trecut doar atâta cum ți–a trecut ție sau nu știu cui așa vorbind din amintiri, căci din felul cum a țâșnit (la aterizare nefăcând niciun zgomot) mi-am dat seama de cât de mult a pregătit ea totul, cât de mult a stat pe ideea asta cu mintea și-a clocit-o sub țeasta ei mică și roșcată și probabil că ai să-mi zici imediat, după ce-ți voi spune totul (cum s-a petrecut și de unde și până când), că ea nu era capabilă pe atunci să gândească și să conceapă lucruri din cauza felului ei de a fi sau de a merge – adică strâmb, cu degetele unul într-altul de parcă ar fi copite; strâmbătura cucului, așa mai scriau pe pereți colegii ei, mă rog, cine știa să scrie, și ea nu știa cum să le răspundă, probabil că nu știa ce-i ăla un răspuns – când o întrebam ceva, nu conta subiectul, se întorcea spre fereastră (care era lângă ea, mereu se așeza lângă fereastră, gata în orice moment să o tulească parcă, sau poate mă înșel) și arăta cu degetul arătător în stradă spre praf, pe unde treceau căruțele și de unde o mugeau înapoi măgarii prinși la căruță de parcă ei ar fi știut răspunsul la întrebare, dar și dacă nu erau măgarii sau orice altceva, tot arăta înspre afară, sugerând că acolo s-ar afla toate răspunsurile, deși, bineînțeles ea nu știa cum să gândească asta – dar știa ce înseamnă o întrebare și adeseori observam cum încerca să se întrebe de multe lucruri, ea singură, cu fața și privirea pironită în blatul băncii, uitându-se în el ca într-o oglindă (de altfel nici asta nu știu dacă știa ce înseamnă sau ce este mai exact, dacă o întrebam de oglindă ea-mi arăta spre fereastră către cer, pământ, copac sau câine sau păstaie); și, mă gândesc acum, dacă ar știi ce-nseamnă iertarea, că mi-ai zis adineauri că vrei s-o ierți sau să te ierte, n-am înțeles care vrea să fie iertat și care nu, și în privința asta îți voi spune doar atât (ești surprins că te tutui deși nu te-am văzut decât de câteva ori până acum, o dată când ai venit la noi în clasă și le-ai vorbit copiiilor despre ce-i sus și ce-i jos, le-ai mai zis o rugăciune, ați cântat și înc-o odată țin minte că te-am văzut bătând în ușa casei cu un nuc crescut prin acoperiș sau mama mea te-a văzut și mi-a zis și mi te-am imaginat acolo așteptând să-ți deschidă neghiobul acela despre care am să-ți detaliez mai târziu și de atunci nu mai îmi dau seama dacă te-am mai zărit sau dacă nu) – îi plăceau verbele, îndeosebi a înfăptui, îl scrijelea pe bancă așa cum unii scrijeleau păsărici, și mereu mă întreba ce însemna, ce a însemnat, ce va însemna, pentru că și-a dat seama cumva, habar n-am cum, că nu te poți gândi la același cuvânt de două ori și el (cuvântul) să rămână la fel și de abia atunci, în noaptea în care am văzut-o țâșnind de sub pământ, mi-am amintit de ce-mi zisese odată înainte să înceapă ora, că vrea cumva să (nu știu cum să explic mai clar) fie și ea un cuvânt, adică să devină unul, în mișcare, nu știu, voia să-l trăiască pe pielea ei sau să-l simtă, și nu știa cum să facă, iar eu am liniștit-o și am trimis-o în bancă, și era exact ora în care ne-ai povestit de ce-i sus și de ce-i jos și în care ai adus vorba și de iertare, le-ai explicat cum stă cu iertarea și cum să (să zicem) procedăm cu ea, să facem în așa fel încât să le-o oferim tuturor, și după oră a venit iar la mine împleticindu-se printre bănci îmbrăcată în rochița ei albăstrie și mi-a spus că a ierta e împotriva la a înfăptui, și i-am spus că nu prea au legătură între ele cuvintele astea două, dar ea a insistat, s-a precipitat, a tușit de câteva ori nepunându-și mâna la gură și-a zis că cine înfăptuiește și se lasă înfăptuit nu pleacă sus sau jos ci rămâne în pământ, că raiul și iadul sunt ca două ghivece sparte în care nu mai scurmă nici râmele (chiar așa mi-a spus) și că ar trebui să vedem care-i treaba cu pământul, să vedem ca toți să rămână în el și să nu plece sus ori jos, că nu există sus ori jos, ci doar lună, stea și groapă, și la lună arunci privirea și la groapă trupul și a făcut diferența între cei răi și cei buni rugându-mă să înțeleg că nimeni nu-i bun sau rău, ci doar că nu-i viu bine sau mort bine și cei care-s morți nu-s destul de morți, nu-s înfăptuiți bine acolo, și de aici e gândul nostru despre ce-i sus și ce-i jos, a spus ea, că pur și simplu nu-s destul de bine muriți și când cineva e doar pe jumătate murit atunci mintea-i dă în lături și născocește rai și iad și între acestea două tu, cel pe jumătate murit, cu ochii-n rai și talpa-n iad, și n-a știut ce să-mi argumenteze mai departe căci transpirase între timp și începuse să-și roadă unghiile negricioase și eu am oprit-o și, și (ascultă-mă bine) i-am spus că are dreptate – iar de atunci până la țâșnirea din pământ nu a trecut mult; își făcuse culcuș de paie care să-i amortizeze bușitura, mai știuse și ziua când avea să țâșnească, într-o duminică, deoarece neghiobul zăcea amorțit de beat în casă, mormăind acele cuvinte pe care le zicea odată cu apariția în calendar a fiecărei duminici – să ardă, va arde, să ardă – și ea fugise atunci spre tunelul de tei și urma cred că i s-a pierdut până când am revăzut-o întoarsă în sat, apărând ca-o stafie (dar una din carne și oase, solidă, cât se poate de hotărâtă și neiertătoare – dacă ai să îndrugi iertare ea va face opusul) trăgând în urma ei securea, la fel de pământie la piele precum a fost într-una din sutele de zile în care neghiobul o ațâța (nu-i dăduse apă trei zile la rând și când ea a văzut o sticlă într-un colț a tulit-o într-acolo și-a înșfăcat-o cu ambele mâini și-a lipit buzele de gura sticlei și-a gâlgâit nu ce credea ea că e, apă, ci răchie, răchie din plin și atunci două zile nu s-a mai mișcat din prag unde căzuse după ce băuse aproape jumătate de boccea și neghiobul a luat hârlețul și sapa și a întins-o repede într-o groapă cu solul încă umed, proaspătă, și după ce-a împăturit-o într-un prim strat de pământ ea s-a trezit și-a tușit pământul de pe față scuipând de zeci de ori, iar el acolo deasupra gropii sprijinit în sapă, îndrugând: Ei, bene c-am săpat-o degeaba, colea-ntensă două zile ce se-ți fac, o trebuit luate măsuri și mesurători, uite ce adâncă ț-am făcut-o, domnu o dat și n-o luat napoi), și am văzut-o alergând spre, ei bine, pe atunci biserica arsese, spre ce-a mai rămas din ea, ce putea fi descoperit de ochi în seara aceea când el s-a hotărât să-i dea foc, într-o duminică seară mai precis, duminica în care el (neghiobul) s-a trezit și n-a găsit-o în beci îngrijind de brânză așa cum o lăsase sâmbătă seara; vrei să-ți spun despre cum a început să scotocească printre drugii arși cu mâinile și cum icnea la fiecare atingere, crezând în mintea ei probabil, că neghiobul poate fi acolo prins, că nu voia nicio clipă să renunțe la a-l căuta, chiar și când am luat-o de umeri și-am șters-o pe față de la funingine ea-mi repeta că n-o să-l lase pe jumătate sus și pe jumătate jos, că-l va muri bine, așa, exact așa – murit bine – pe de-a-ntregul și i-am luat, știu bine, capul între mâini zicându-i că de abia un hârț o să omoare cu cioata aceea de toporișcă, cum, că-i mare, mi-a răspuns, și i-am smuls-o din mâini și-am azvârlit-o înspre unde se înălța de dimineață biserica, în jar, și ea s-a oprit – Da un… un… d-ăla ce necheză n-aveți – un cal? i-am zis, și a brusc din cap că nu – Că nu d-ăla doamnă, sau d-ăla, de io nu-l pot zice, d-ăla să-l pot prinde să-l înfăptuiesc – nu a vrut să pronunțe cal, de parcă și-ar fi interzis singură înghițind în sec probabil cuvântul, (ca o zăbală la ea frecându-i măselele) calul, ce urma să-i galopeze afară din gură, și-a izbucnit fără știre în plâns, și pe ochi și pe gură, cu respirația îmbârligată pot spune, căci nu-și găsea calea de a expira de parcă ar fi avut dop la plămân, iar spatele ei, spatele ei care convulsa, i l-am atins și atingerea mi s-a împotmolit în ceara vâscoasă a pustulelor sparte, spatele ei ars, copt, pătruns de soare, de lumina lui, spatele scotocit parcă în batjocură de soare, cu pete roșii și fâșii mici de piele atârnândă, spatele ei ca o haină străpunsă de molii și chipul, nu atât de roșu precum brun, pământiu, ca și cum pământul ar fi renăscut-o atunci când a țâșnit din el, cu douăzeci și patru de ore în urmă, da, chipul pe care plânsul l-a înrămat într-o pojghiță transparentă și nu, nu l-a găsit pe neghiob – noi am văzut doar biserica arzând într-o flamă imensă înaltă până la vârful cedrilor ce-o împrejmuiau în stânga și în dreapta – dar pe el, nici vorbă; probabil să-l fi săltat câțiva, prinzându-l în cele din urmă și dat dispărut în vreo râpă sau în vreo carceră de provincie, nu se știe și nu mai știu nimic despre el, dar ea a vrut să știe chiar în acel moment, nu se putea să-l lase pe jumătate, cum zisese (și am văzut ceea ce mi-a făcut ochii să clipească în neștire, nu voiam să cred, simplu, în ceea ce-am observat), și după am mângâiat-o, am vrut să-o îmbrățișez, dar m-am gândit că, că nu, poate-l rănesc pe cel, cel avea să fi încolțit acolo în spatele buricului – ca o movilă mai netedă, fără forma de vârf îi era acolo sub rochia îmbibată de plâns și neiertare, de (când nu mai plângea a început parcă să-i bârâie pielea așa am simțit atingând-o) huruiala din ea, de vânt, de nu știu, de ce era sub carcasa ei moale de femelă, ca și cum vântul ar străbate-o așa cum o întreagă mare huruie printr-o scoică.
Așa deci, i-ai fost tată sau îi ești bunic? Ea nu mai e. A născut și-a plecat. Lumea asta n-a fost a ei. Copilul e în spate. Se uită la mânjii din vale cum zburdă. Așadar, unde-ai fost când ți-a prăjit ăla biserica și te mai întreb odată, pe cine vrei tu să ierți sau cine ai vrea tu să te ierte?
_____________
[1] La mine în cameră creşte o floricică pe nume Erika/ Din griul zorilor şi până la apusul soarelui se uită la mine Erika/ De parcă ar vorbi cu vocea tare: „Te mai gândeşti la logodnica ta?”/ Acolo, departe o domniţă plânge după tine, pe nume Erika!
Adus pe lume la 31 decembrie ’98, făcut, crescut în Timișoara, am absolvit Facultatea de Muzică și Teatru de aici de pe malul stâng al Begăi, depinde cum o privești, sunt actor, din când în când fotograf și scenarist și da, mai și scriu. Am debutat când nu se putea mai bine, în 2020, la Cluj-Napoca cu un volum de poezie. Au urmat antologii de proză și alte texte în diverse volume.
Lasă un răspuns