Zelda Fitzgerald

După ce primise vestea că romanul său urma să fie tradus în limba japoneză, Gabriel își permisese extravaganța (sau aroganța, cum ar fi spus prietenii lui vechi din liceu) să-și ofere o vacanță la Hotel Belles Rives din Antibes.
Alegerea hotelului nu fusese întâmplătoare. Cu un secol în urmă, aici locuiseră Francis Scott Fitzgerald (scriitorul american pe care Gabriel îl admira cel mai mult, după William Faulkner), împreună cu soția sa, Zelda. Tot aici, Fitzgerald scrisese Blândețea nopții, inspirat de frumusețea de lux a Rivierei Franceze. Și Gabriel spera să scrie câteva pagini sau măcar să pună bazele noului roman, căruia îi dorea cel puțin la fel de mult succes ca precedentul.
În realitate, însă, nu făcea nimic. Dolce far niente-le franțuzesc (cu nimic deosebit față de cel italienesc, mai ales că cele două țări erau unite prin aceeași fâșie de coastă) îl contaminase de când pusese piciorul în Antibes. Lângă șezlongul lui, măslina de pe fundul paharului de Martini captase energia soarelui și o elibera, când și când, prin pereții de sticlă, în fascicule de lumină care dansau Foxtrot și Charleston ca în nopțile gălăgioase din Fitzgerald, barul hotelului.
Întins pe șezlong, Gabriel sorbea din Martini și contabiliza, de pe ecranul telefonului, like-urile și inimioarele primite cu ocazia noii traduceri (postare pe care avusese grijă să o facă fix din vacanță, pentru un impact și mai puternic), dar nu rămânea nepăsător nici la tăceri sau indiferență.
Există, își spuse el, un sâmbure de vanitate în orice bucurie și, viceversa, un sâmbure de bucurie în orice vanitate. Primim cu recunoștință și falsă modestie (diplomația, bat-o vina!) felicitările, laudele, aplauzele, bătăile pe umăr. Și exultăm în sinea noastră când vedem cum invidia le provoacă șocuri anafilactice celor incapabili de admirație. Ca și cum sufletul ar striga ziua în amiaza mare către un dușman închipuit: ce ți-am tras-o, băi parvenitule, veleitarule, trântor nerecunoscător ce ești! Uităm, de cele mai multe ori, că viața ne-o trage tuturor în final, ratați sau oameni de succes. Uităm, sau nu vrem să ne gândim la asta.
Un plescăit puternic îi întrerupse fluxul conștiinței. Era colegul lui de șezlong, un sexagenar fit, un milionar, probabil, ca atâția alții de pe Rivera Franceză, care își permiteau evadări dese din realitate, la braț cu amantele lor tinere. Gabriel îl privi cum se ridică din apă － un Adonis trecut, dar încă viril; la mâna dreaptă purta o brățară Cartier, lumina reflectată de ea îl făcu pe scriitor să întoarcă privirea spre La Passagère, terasa cu vedere la mare a hotelului.
Acolo, pentru a doua zi la rând, stând la aceeași masă, purtând aceeași pereche de ochelari de soare și aceeași fustă neagră, simplă, de o simplitate ostentativă (da, chiar și simplitatea poate avea gradele ei de ostentație, atunci când își propune să contrabalanseze opulența înconjurătoare), era ea, Lady in black, cum îi plăcea lui Gabriel s-o numească, în lipsa altor detalii. Nu vorbea cu nimeni, nu stătea cu nasul în telefon ca restul lumii, dimpotrivă, privirea ei scruta depărtările până la crestele încă înzăpezite ale Alpilor Ligurici.
Trebuie să aflu cumva care e povestea ei, își spuse Gabriel, cine știe, poate mă va ajuta în scrierea noului roman. Trebuie să intru cu ea în vorbă, să încerc s-o cunosc, nu știu cum voi proceda încă, dar mă roade curiozitatea asta. Ce caută singură aici, de ce se îmbracă de parcă ar purta doliu, de ce tulbură albastrul mării și al cerului ca o pată neagră de vopsea scăpată din greșeală pe o pânză imaculată?
Dorința îi fu ascultată, întrucât dimineața următoare, la micul dejun, Gabriel o întâlni în același loc, servind un platou cu brânzeturi și fructe. Bărbatul se așeză la câteva mese distanță, mâncând și ascultând, așteptând, în tot acest timp, un mic semn, ceva care să-l impulsioneze să se ridice de pe scaun și să înceapă o conversație cu ea. Nu trecu mult și, printr-o coincidență fastă (dacă se poate admite concilierea între destin și coincidențe), Lady in black își prinse unghia în ceva și, de durere, strigă un singur lucru:
– Căcat!
Deci nu merde, shit sau mierda, gândi Gabriel, ci tocmai căcatul românesc, disonant și asurzitor ca o lovitură de gong. Un zgomot venit din senin peste capetele turiștilor amorțiți întru lenevire, care să-i trezească din somnul autosuficienței și al (prea)îndestulării. Cum era și cazul lui Gabriel.
În continuare, bărbatul își luă inima în dinți și se apropie de masa ei.
– Bună! Pot să iau loc?
– Ah, eram sigură că nici aici nu scap de compatrioții mei dragi!
Lady in black ridicase deja un perete de stâncă între ei, iar lui Gabriel, îmbrăcat doar cu halatul de baie, nu-i trecuse prin gând să-și aducă echipamentul de alpinist cu el.
– Scuze, mă întorc la masa mea atunci, nu vreau să te deranjez.
– Nu, nu, dacă tot ai venit, așază-te, te rog!
Lady in black își dădu ochelarii de soare jos. Se vedea clar că era cu cel puțin zece ani mai tânără decât el, un chip fără riduri, cu ochii de un verde aspru, culoarea acelor de pin maritim.
– Eu sunt Gabriel, încântat!
– Codrina, spuse ea, întinzându-i o mână rece, neprietenoasă.
Nu a spus că e încântată, remarcă bărbatul, nici n-ar avea motive să fie, din moment ce i-am stricat meditațiile sau reveriile cu apariția mea inopinată.
– Te-am tot urmărit de când m-am cazat aici și mi-am dat seama că faci notă discordantă cu restul turiștilor. Ești…
– Aparte? Mirobolantă? Superioară? Plutesc într-un nor inaccesibil deasupra întregului Antibes? Dacă ăsta e textul de agățat pe care l-ai repetat în fața oglinzii, înainte să cobori la masă, îmi pare rău s-o spun, dar ai început cu stângul.
Gabriel se fâstâci, escaladarea peretelui de stâncă dovedindu-se mai dificilă decât crezuse inițial, apoi se adună și zise:
– Din contră, deranjul meu n-are nicio legătură cu agățatul. Vreau să știu care e povestea ta. Atâta tot.
– Și de ce, mă rog, ai vrea să te încarci cu fapte și vorbe care nu te interesează în mod real, doar ca să facem small talk și să pierdem vremea?
– Dacă toate poveștile pe care le purtăm cu noi ar însemna small talk, nimeni n-ar mai vrea să cunoască pe nimeni. N-ar mai avea rost. Uite, consideră curiozitatea mea de natură profesională. Sau, și mai bine zis, de natură vocațională. O să-ți explic mai târziu de ce, zâmbi Gabriel.
Codrina oftă, luă o gură de cafea și spuse:
– Hm, presupun că îți pot spune. Ești un străin, la urma urmei. Străinilor nu le pasă de viața ta, nu au de ce, pe când un prieten îți înregistrează orice secret murdar și, când ți-e lumea mai dragă, te înțeapă cu el ca un scorpion.
– Promit că n-o să te înțep. Doar ascult cu răbdare și iau notițe în gând.
– Nici n-ai avea cum să mă înțepi mai mult decât m-am înțepat singură. La propriu. Fiindcă nu cred că există drog cât de cât cunoscut pe care să nu-l fi încercat.
Liniște. Doar briza în surdină, purtând notele unei melodii de Nouvelle Vague din interiorul hotelului, ducându-le cât mai departe de La Passagère, cât mai departe de povestea Codrinei, această cutie a Pandorei, pe care Gabriel, în curiozitatea lui de natură vocațională, o deschisese fără să se gândească la consecințe.
– Da, când ajungi dependent de droguri, ești tentat să dai vina pe anturaj, pe influența lui malefică, dar adevărul e că mi-a făcut plăcere să intru în cercul cântăreților de muzică trap, să fac parte din lumea lor intoxicantă și, în același timp, atât de vie. Apropo de trap, îl știi pe Azteca?
– Din nefericire, l-am și ascultat.
– L-am cunoscut la 16 ani și cu el mi-am început viața sexuală. Nu m-a văzut ca pe-o escortă, chiar a ținut la mine. Gândește-te că la 18 ani venea să mă ia în fiecare săptămână de la școală cu o mașină nouă! Toate colegele se uitau urât la mine!
Ochii Codrinei, până atunci obosiți de viață, dar continuând să clipească, să funcționeze, altfel spus, în parametrii biologici normali, fură străfulgerați de un sentiment de mândrie, luminând precum farul unei locomotive în noapte.
Avem un fel de sindrom Stockholm în atașamentul nostru față de vicii, își spuse Gabriel în acel moment. Ca și cum, după tot ce am pătimit din pricina lor, încă suntem în stare să ne batem cu pumnul în piept de pe buza prăpastiei și să strigăm cu dinții căzuți, cu ficatul varză, plămânii ciuruiți, inima în corzi și creierul afumat că am făcut ce am vrut, am trăit cum am vrut și n-o să murim ca ultimii fraieri.
– Și lucrurile au luat curând o întorsătură urâtă, nu-i așa? continuă bărbatul.
– Mda. Ajunsesem atât de praf, încât nici BAC-ul din vară n-am fost în stare să-l dau. Nu m-am putut trezi să merg la examen, pur și simplu. Asta a fost picătura care a umplut paharul. Ai mei m-au dus la o clinică de dezintoxicare ̶ tata e realizator de emisiuni TV, mama are un magazin de parfumuri de nișă, sunt convinsă că urma să mă întrebi și de părinți, de asta ți-am spus acum － m-au ținut pe perfuzii, am urmat un tratament special și, încet-încet, m-am curățat de toată otrava din mine. Dar sechele tot rămân, să știi. Un singur fum de iarbă, de exemplu, e suficient să aprindă la loc flacăra răului pe care mi l-am făcut. Asta mi-a spus terapeuta. Fac multă terapie de atunci. Acum sunt bine, mi-am revenit. Am reușit să mă mobilizez pentru probele din toamnă, am trecut BAC-ul cu 9,20 și momentan sunt studentă în anul trei la Facultatea de Arhitectură din București. Îmi doresc să ajung designer de interior, îmi place tare mult ramura asta. În rest, ce să-ți mai spun, am un apartament în Vatra Luminoasă, îl împart cu un câine și un papagal, prietenii mei cei mai buni (din păcate sau din fericire, depinde din ce unghi privești lucrurile) și mi-am închis de mult conturile de social media. Nu mai vreau să știe nimeni din lumea veche de mine.
Ascultând-o, lui Gabriel îi trecu prin fața ochilor un cocktail Molotov de orgii, cocaină, ecstasy și băuturi spirtoase. O sticlă incendiară căreia Codrina îi supraviețuise, deși urmele arsurilor rămăseseră pe suflet și pe minte, chiar dacă nu erau la vedere. Dacă trăia acum o sută de ani, Codrina era ceea ce s-ar fi chemat o flapper, ca Zelda Fitzgerald. Încă o dovadă că istoria are propriul mod de a-și reinstala sistemul de operare la fiecare secol, cu actualizări infinitezimale.
– Și iată-te acum la Antibes, cazată în același hotel cu mine. De ce nu ai încercat să te retragi la o mănăstire? De ce tocmai aici, printre iahturi și figuri?
– Când nu ești credincios, faci tot posibilul să te agăți de orice paradis terestru.
– Așa e, spuse Gabriel cu o urmă de mâhnire în glas.
– Și povestea ta care e? Ai zis că mi-o spui mai târziu. Uite, acum e momentul.
– Eu sunt scriitor. Am venit aici, promițându-mi că încep lucrul la un nou roman. Dar adevărul e că nu fac nimic. Mă bucur de mare, plajă, de timpul liber și atât.
– Ai fi și tu un geniu neînțeles, la fel ca ăștia alături de care mi-am stricat eu adolescența.
Codrina zâmbi atunci pentru prima oară.
– Neînțeles? Câteodată. Geniu? În niciun caz. Știi de ce nu mi-aș dori să fiu geniu?
– De ce?
– Fiindcă sunt convins că la un moment dat aș lua-o pe ulei sau m-aș îmbolnăvi atât de grav, încât nu aș mai putea să mă bucur de viață.
– Și ce ți se pare atât de atrăgător la viață, încât să consideri că merită să te bucuri de ea?
– Libertatea pe care ți-o oferă, răspunse Gabriel fără șovăire. Faptul că putem face ce ne dorim, în termenii și condițiile stabilite de noi, mi se pare cel mai mare câștig al vieții. Putem chiar să folosim anii care ni s-au dat pe post de hârtie igienică și, ghici ce, nimeni n-o să ne împiedice. Pentru că la final tot noi suntem răspunzători de pereții sparți cu capul.
Sunase dur, poate exagerat, poate ușor nedrept. În orice caz, fără să vrea, Gabriel atinse o coardă sensibilă, întrucât ochii Codrinei se înroșiră de lacrimi.
Lady in black își puse la loc ochelarii de soare și, dând semne că ar vrea să se ridice de la masă (platoul cu brânzeturi și fructe era pe jumătate terminat, iar cafeaua, băută în totalitate), spuse:
– Notează-ți numărul meu: 0742 512 702. Să-mi scrii diseară pe WhatsApp, poate ieșim la o plimbare. Acum trebuie să plec, mai am niște telefoane de dat.
– Mersi frumos, te-am adăugat în agendă!
– Ne auzim mai încolo pe WhatsApp, da? Instagram, Facebook nu mai am, le-am închis, ți-am povestit.
– Bine, Codrina, ne auzim, o zi frumoasă!
– La fel!
Gânditor, bărbatul privi plaja. Suntem cu toții scoici și midii, își spuse. Ne purtăm cochilia la vedere, la fiecare întâlnire cu ceilalți. Și orice întâlnire nouă e un prilej de a descoperi ce se află dincolo de cochilie. Însă adevărul e că rareori dai peste vreo perlă. În cele mai multe cazuri, întâlnești carnea fragedă, gelatinoasă și inestetică a sensibilității noastre, pe care realitatea o înghite hulpav, ca un pescăruș sau albatros.

*

Când Gabriel o aștepta în fața hotelului pe Codrina, secera lunii deja atârna deasupra Château-ului Grimaldi, actualul Muzeu Picasso (pictorul spaniol, de altfel, întocmai ca soții Fitzgerald, fusese un oaspete de seamă la Belles Rives).
Nu după mult timp, coborî și Lady în black. Doar că de data asta nu i se mai potrivea porecla, fiindcă purta o rochie de seară albastru-topaz, o culoare nocturnă blândă, în antiteză cu negrul de doliu în care o văzuse Gabriel îmbrăcată până acum. Totuși, când i se adresă cu un bună distant și laconic, schițând ceva ce, doar privit prin lentila lupei, semăna cu un zâmbet, bărbatul își dădu seama că doliul nu dispăruse complet din morga ei.
– Pe unde vrei să ne plimbăm? o întrebă el, galant.
– Mergem și noi așa, vedem, spuse Codrina, cu privirea tot în zare.
Și astfel luară la pas străzile din Juan-Les-Pins, cartierul șic al protipendadei din Antibes. La ora asta, lumea bună deja se pregătea de cluburi și cazinouri; avea să iasă și dintr-un loc și din celălalt abia spre răsărit, puțin mai goală la bani, la visuri, la suflet.
– Îmi place că nu mai e așa aglomerat ca la prânz, spuse Codrina după un interval nesemnificativ de tăcere. Ție?
– Papagalul și câinele tău de la București sunt la fel de antisociali ca tine? râse Gabriel, neputând să se abțină.
– Ha! More or less. S-au învățat cu mine, nu-mi pun întrebări, nu sunt mânați de cine știe ce curiozități să afle povestea mea de viață. Eu le dau de mâncare, iar ei mă lasă în pace.
Se întoarse spre Gabriel, zâmbindu-i larg, un zâmbet cald, din toată inima. În sfârșit! Privind-o în momentul respectiv, bărbatului i se păru că ochii ei își pierduseră din asprimea acelor de pin maritim, semănau, mai curând, cu ochii unei pume domesticite de ședințele de terapie și de blândețea nopților mediteraneene.
Mai mult, începu să fie atras de ea și altfel decât ca potențială sursă de inspirație pentru ce avea de gând să mai scrie. Să fie începutul crizei de vârstă mijlocie? se întrebă el. Ah, mai dă-l dracu de clișeu! Numai în filmele și serialele americane mai auzi sintagma asta!
Gabriel, care până atunci îi privise pe bătrânii milionari cu amante tinere cu un amestec de dispreț, ironie și invidie, începuse să-i înțeleagă cu adevărat. Nu era vorba de nicio criză biologică. În realitate, toți acești bărbați (posibil și el în curând, cine știe) își mințeau, semi-conștient, creierul că timpul stă în loc și că, iubind o femeie mult mai tânără decât ei, puteau avea acces la un soi de nemurire.
– Știu un loc izolat, fix pe gustul tău, în apropiere. O plajă îngustă, flancată de două stânci, se aud doar valurile mării. Peisajul e superb de-a dreptul! Baie des Milliardaires îi zice. Vrei să mergem?
– Nu mă încântă prea tare cum sună, dar mergem, dacă vrei. Hai!
La un moment dat, de pe strada asfaltată pe care se plimbau, se deschidea un drum ca de țară (dacă făceai abstracție de vilele somptuoase pe jumătate ascunse de vegetația luxuriantă) ce cobora spre mare. Ghidați doar de lumina lunii (alte surse de iluminat nu existau), Gabriel și Codrina coborâră și ei odată cu drumul.
La capătul lui dădură de acel golfuleț paradiziac și uitat de lume, pompos denumit Baie des Milliardaires.
– În trecut, zise Gabriel, avea alt nume, i se spunea Anse de l’Argent-Faux, datorită pietrelor pe care călcăm acum. Când trece apa peste ele, fie soare sau lună, sclipesc atât de intens, încât par niște monede de argint. De aici și comparația cu banii falși.
Codrina privi sclipirea de argint a pietrelor mângâiate de valuri și spuse:
– Toți banii ar trebui declarați falși, fiindcă nu poți cumpăra cu ei decât iluzii!
– Inclusiv iluzia fericirii?
Gabriel se apropie de ea și îi luă între degete o șuviță de păr.
– Fericirea e cea mai mare iluzie dintre toate!
– Și dacă ne-am putea minți, fie și pentru câteva clipe, că suntem fericiți?
Luna parcă devenise lichidă, își picura lumina în stropi albi pe pielea Codrinei, făcând-o să strălucească precum algele fluorescente. Bărbatul o cuprinse în brațe și amândoi se lipiră de stânca din partea dreaptă a plajei. Gabriel începu să o sărute pe gât și pe sâni și Codrina se smuci în îmbrățișarea lui. Era ca Monica Vitti în Deșertul Roșu, realitate și fugă de realitate, trecut care se ridică din hăuri și abisuri, se cațără pe pereții de stâncă ai memoriei și își încolăcește în jurul tău brațele reci ca valurile și vântul.
– Nu pot, nu mai pot! gemu ea și îi înfipse unghiile în bărbie, împingându-i capul într-un colț de stâncă.
Un strop în plus de cruzime sau de rea-voință să fi pus în acea împingere și capul lui Gabriel ar fi crăpat asemenea unei nuci de cocos, iar el ar fi rămas întins pe plajă, o scoică anonimă printre atâtea alte scoici și midii, și valurile ar fi venit și i-ar fi înghițit de-a valma trupul, numele și titlurile de glorie, poveștile spuse și nespuse, cărțile scrise și nescrise, și toate celelalte deșertăciuni, mici, rotunde și strălucitoare ca niște perle, pe care ai vrea să le cuprinzi în palmă, dar îți alunecă printre degete, fiindcă la rândul lor sunt luate de valuri și risipite în mare.
Noaptea nu mai era blândă, își arătase colții.
Codrina își trase bretelele de la rochie peste umeri și se îndepărtă de stânca de care încă stătea rezemat Gabriel, cu capul zvâcnindu-i de durere.
– Să nu mă mai cauți! zise ea. Să nu-mi mai scrii pe WhatsApp, să nu te ții după mine acum pe drumul spre hotel. Fă tot posibilul să mă uiți! Știu că par crudă, dar e mai bine așa, crede-mă! N-ai vrea să-ți legi viața de una ca mine, știu bine ce zic.
– Codrina, stai să vorbim, unde te grăbești? o imploră Gabriel, încercând să o prindă din urmă, dar se împiedică de banii falși și, căzând, se lovi cu genunchii de pietrele ude.
Înainte să o apuce pe drumul pe care veniseră, tânăra își întoarse pentru ultima oară privirea, spunându-i:
– Tu ți-ai ales un drum însorit în viață, eu nu aș face decât să ți-l întunesc. E vina mea aici, nu are legătură cu tine. N-are legătură cu…seara asta. Rămâi cu bine și uită-mă, te rog!
Incnind din pricina durerii la puterea a doua, bolborosind și înjurând elementele naturii, Gabriel o privi cum dispare în noapte, ea, Lady în black, Codrina-Zelda, o pisică sălbăticită, căutându-și vizuina făcută din umbre, ceață și mister.

Mihai Bălăceanu

Mihai Bălăceanu (n. 1994). Autor al romanului Și florile de cireș mor (Editura pentru Artă și Literatură, 2025). Am absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universității din București, programul de Comunicare și Relații Publice. Am debutat în 2018, în Revista de povestiri, câștigând locul al doilea la un concurs de proză scurtă, jurizat de Veronica D. Niculescu. În 2021, am fost inclus în Şotron pe zăpadă, antologia de povestiri a Editurii Siono. În prezent, lucrez ca SEO Copywriter la ITeXclusiv şi public cronici de carte, editoriale şi proză scurtă în Catchy, LiterNautica și Revista de cultură Familia.