(Citește și PARTEA 1 și PARTEA 2)
Îmi place melodia Psychotic Girl cîntată de The Black Keys. Începe neașteptat. Am auzit că dai de pamînt cu gagiul tău, că îi dai mîna să se ridice doar ca să-l trîntești la loc după aia. E păcat, draga mea, dar întotdeauna am știut încotro te îndrepți… Ești o psihopată și nu o să mă pierd în lumea ta. Am ascultat-o de cel puțin o sută de ori. Cel care scrie versurile pare foarte sigur pe el, detașat și în control, ca după aceea, la jumatea melodiei să vedem că nu e chiar așa de detașat pe cît ar dori.
Așa și cu mine. Mi-a zis mie un amic mai demult că e o lume turbată, aproape fiecare femeie are cîte o problemă și e bine să-ți găsești una fără probleme. Una normală. Oricît de mult ți-ar lua, ai răbdare și caută una normală. Nu o să-ți pară rău. După cîteva experiențe cu psihopate o să devii tu însuți psihopat.
Mi-a luat ceva timp să mă regăsesc după ce mi-am lăsat inima să o ia de voia ei, fără loc în acceleratul de Timișoara, dar știi cum se zice, recuperarea după o poveste de dragoste eșuată e simplă : o baie fierbinte și un somn bun. Cine a scos-o trebuie să fi avut un somn de invidiat, nu ca mine, care trebuia să ajut efectul băii cu un somnifer cît să prind patru-cinci ore de somn bun.
A doua zi încercam să reduc doza. După o lună ajunsesem să iau, ocazional, jumătate de somnifer.
Oricum, nu mai aveam chef să socializez ca înainte dar, ajutat de nevoia de mers la serviciu pentru a-mi plăti facturile, simulam bine viața normală. În realitate, ajunsesem eu însumi psihopat. La serviciu mă încontram cu colegii, sau oricum, devenisem mai agresiv ca înainte; acasă îmi plăcea să beau tequila și să vegetez și de unde înainte mă bucura să aud telefonul sunînd, acum mă enerva dinainte să aflu cine mă caută. Dacă era maică-mea și îmi ura la sfîrșit să am o seară bună, sau o noapte bună, urarea în sine mă scotea din sărite, știind că nu am cum să am o seară sau o noapte bună. Aveam aversiune la telefoanele mamei sau la orice altă persoană care îmi voia binele – ceea ce înseamnă că devenisem eu însumi psihopat.
Un om fericit alege în viață calea cea mai ușoară și asta îl ajută să rămînă fericit dar eu, instinctiv, alegeam drumul cel mai dificil, mereu la deal, mereu făcînd efort. După mine, psihoza, în asta constă: e incapacitatea celui care suferă de a vedea calea spre ieșire.
Cînd închideam ochii seara și încercam să adorm, vedeam mereu imaginea asta cu mine dezbrăcat, ghemuit, stînd la perete, cu fața spre colț. După ce adormeam cu o așa imagine, dimineața mă regăsea frustrat la idea că începe o nouă zi de netrăit: aruncat într-un loc străin, fără o hartă care să-ți indice ieșirea.
Ceea ce ar fi trebuit să fie ușor, devenise greu, iar ceea ce era greu a devenit imposibil – iar cînd imposibilul devine ideea dominantă din capul tău, totul se închide, ca o cupolă de zăbrele, și nu mai există nici o opțiune, nici măcar una dificilă.
Viața mea era că o mașină împotmolită pe un drum îngust, noroios și fără ieșire. Drumul pare înfundat.
Este nu moartea fizică, ci moartea cinetică, prin lipsa acțiunii pentru că nici o acțiune nu-ti mai aduce bucuria de a trăi. Te afli în locul unde nimic nu există, cum spune sfîntul Augustin. Din locul ăla se poate și muri… asta depinde de fiecare, iar în cazul meu cred că asta a fost exact luminița care m-a salvat : eram convins că nu voi muri din asta.
După vreo lună am început să mă iau singur la mișto.
Vorbeam cu mine, cum fac întotdeauna și am început să observ că în dialogul pe care îl purtam neîncetat cu mine, a dispărut persoana imaginară cu care mă certam (fantoma Dianei) și din ce in ce mai mult apăream eu, ca un alter ego un pic mai puternic și mai sarcastic decît eu-cel-real. Acel partener de dialog era ca o versiune a mea dintr-un viitor apropiat – asta aș zice acum că era tipul care-mi dădea tot felul de replici, care veneau din subconștient, sau din copilărie, obscenități auzite demult, la golanii din cartier, de care nici măcar nu eram conștient că le-am reținut. Adică foarte des mă maltratam verbal singur, dar uneori devenea aproape amuzant, cum ar fi, de exemplu, o dată cînd m-a surprins întrebarea, Ce-ai măi, ai căzut în… și nu mai ști să ieși? (urma numele organului sexual femeiesc).
Da, era ca la hipnoză, cînd procedura cere să nu uiți să desfaci toate sugestiile mentale făcute pacientului, cum ar veni, dacă i-ai sugerat că își simte pleoapele ca plumbul, la sfîrșit trebuie neapărat să revii spunînd că pleoapele sînt iar cum au fost…
Pe mine cineva mă lăsase stins și uitase să-mi mai zică reaprinde-te cum ai fost.
Diana mă hipnotizase și plecase fără să mă dezlege, idioata dracu’.
O înjuram și o blestemam de zeci de ori pe zi, dar aveam destulă tărie de caracter să nu o caut pe Facebook sau Instagram. Măcar atît.
În rest, retrăiam chestii, rememoram dialogurile, senzațiile, cum se simțiseră mângîielile ei, cum se simțise orgasmul, cum trăsăturile ei redau diverse stări.
Dar alter ego-ul ăla un pic șmecher începuse să interfereze cu toate astea. Cum spun, mă lua la mișto și-mi spunea, da, sigur, fii convins că numai ea are orgasmele alea de pe toată planeta asta! Ce, să zic, o fi unicat! Sau Fii tu bou și plîngi după ea și azi – ea între timp geme sub ăla, dar e ok, un pic se gîndește și la tine, probabil cînd se duce la duș. Uite cum arăți, fraiere : ai început să ai un pic de burtă, chiar dacă te-ai întîlni acum iar cu ea pe plajă nu i-ar mai place de tine.
Așa că am început ca pe lîngă baia fierbinte și somn, să mă mai duc și pe la sală. Ducîndu-mă la sală, am început să mă simt un pic mai bine, să ascult mai multă muzică și să răresc filmele. Să zic da la invitațiile prietenilor – acei doi-trei care nu se plictisiseră să tragă de mine.
Am cunoscut-o pe următoarea tipă la o terasă unde eram cu mai mulți amici, dar și doi pe care nu-i știam, prieteni de-ai prietenilor. Un cuplu. Mai tîrziu mi-a spus că am impresionat-o cu două lucruri. Prima, cînd i-am atins din greșeală paharul cu cotul și am avut formidabilul reflex de a-l prinde în cădere, înainte să atingă pămîntul. A doua chestie a fost ceva de care am fost ca și posedat pe tot parcursul serii. La terasă puseseră Magic FM și fiind tîrziu cîntau melodii amestecate, mai mult vechi decît noi, aproape fără reclame între ele. Nu știu ce mi-a venit să-l ațîț pe Doru cu întrebarea « Cine cîntă melodia asta? »
Nu prea le aveau pe pop culture dar eu ghiceam tot, de la Demis Roussos la Green Day și de la Diana Ross la The Motans, trei sau patru ore cît am stat acolo, eram ca un papagal idiot : Cine cîntă acum? Michael Bolton! Dar acum? Patricia Kaas. Vaya con Dios. Etc, etc.
La un moment dat mă verificau cu Shazam – nu mai aveau încredere la Toto (dar cum să nu știi, frate, că Africa e melodia lui?). E un mister : am o memorie așa de bună la nume de melodii și de cîntăreți, cînd, dintotdeauna, nu rețin numele persoanelor care îmi sînt prezentate. Oricum, ideea e că i-am atras atenția profesoarei ăsteia de istorie, Tudora, care era măritată cu un geolog.
Am ținut aventura asta sub mare secret, dar lui Doru tot a trebuit să-i spun pentru că s-a prins că noaptea tîrziu eram pe chat, eu și Tudora (același grup pe FB, cum ea imediat după seara respectivă îmi ceruse prietenia) mereu la aceleași ore tîrzii și amîndoi deveneam inactivi exact în același minut. Zile și zile la rînd observase asta ceea ce i-a trezit suspiciunea, și atunci cînd a mers la țintă cu întrebarea, De cînd sînteți împreună? m-am dat de gol. Mi s-a părut ingenios cum ne-a prins, așa stil new age, adică pe nimic concret, doar pe obiceiuri virtuale.
Profesoarei îi plăceau poeziile în timp ce soțului ei îi erau indiferente. Și există un anume gen de femei care nu realizează ce importantă e poezia decît după ce se mărită și după ce descoperă că partenerul își bagă picioarele în ea de poezie, ba mai mult, în timp devine obtuz, grosolan și îngîmfat pentru simplul fapt că s-a născut bărbat. Eu nu mi-o luasem în cap că mă născusem bărbat, de fapt, cred că experiența cu Diana îmi arătase că nimeni și nimic nu te poate pregăti pentru întîlnirea cu o femeie fatală. Dar Tudora nu era femeie fatală. Nu voiam să mai am de-a face cu specia asta care îți virusează tot sistemul fără nici un avertisment.
Voia să îi confirm încrederea în ea, voia să se convingă, cred, că încă are tot ce-i trebuie să trezească interesul unui tip simpatic, cu reflexe bune și care cu siguranță ascultă muzică la greu.
Mi-a scris un email în care îmi cerea să-i fac un playlist de ascultat în mașină, că făcea mult în trafic pînă la liceul la care preda și înapoi. I-am trimis niște sugestii, și de acolo schimbul a tot continuat, i-am dat versuri de melodii traduse, mult Jim Morrison tradus, frînturi din cîntecele lui mai puțin cunoscute (Muzica era nouă, neagră, lustruită în crom, și a venit peste vară ca o noapte lichidă, DJ-ii luau pastile să rămînă treji și să dea muzică șapte zile la rînd, Primul lucru pe care-l vezi : o plajă întinsă, iradiind și o bijuterie de lună, răcoroasă, perechi dezbrăcate o iau ușor, încetinite de partea ei liniștită și noi rîdem ca niște copii nebuni și vulnerabili…)
E de neuitat bancul sec pe care l-a spus Doru cînd i-am confirmat că sînt într-o relație interzisă de care trebuie să mă feresc de toată lumea :
– Tu nu mai poți să-ți cumperi mașină decapotabilă!
– De ce? l-am întrebat mirat, nu pentru că aș fi vrut vreodată așa ceva (nici nu aveam posibilitatea) ci de absurdul afirmației.
– Pentru că nu poți să o scoți niciodată la vedere. Păcat că ai o femeie așa de mișto dacă nu poți să o arăți la nimeni, nici măcar la părinți.
M-a măgulit să aflu că un prieten o vedea pe Tudora așa de atrăgătoare. Cine știe, probabil că fără să realizez mi se tociseră un pic simțurile. Experiența dinainte îmi arsese extremitățile nervilor ăia care formează rețeaua fericirii în corp și care sînt responsabili cu transmiterea semnalelor de mulțumire spre centrii bucuriei.
Puteam să mă bucur din nou, dar bucuria maximă pe care o simțeam acum era mai mică decît maximul a ce putusem să simt înainte să mă ard.
Iar asta, pe undeva, e un lucru bun.
Cu ocazia asta m-am redescoperit un pic altfel decît fusesem pînă atunci, poate că era și o schimbare de vîrstă, pentru că mă apropiam de treizeci de ani, cert e că asemeni Madonei (cîntăreața, nu mama lui Isus!), mă reinventasem, dar nu pentru public, cum nu am așa ceva – la modul simplist mă reinventasem pentru mine. Mi se părea că mă cunoșteam mai bine deoarece, așa cum se spune că prietenul la nevoie se cunoaște, similar, în momentele de singurătate sau tristețe, atunci cînd singurul prieten care ți-a rămas ar trebui să fii chiar tu (dar ești omul acela la care aproape că ți-e scîrbă să te uiți în oglindă, pentru că expresia feței lui, feței tale, îți reamintește de drama care i-a luat strălucirea din ochi, și vezi un corp cu carnea exfoliată, translucid pînă la os) e momentul să descoperi cît de prieten sau cît de dușman ți-e acea mini-ființă comprimată de eșec. E o lupta între nevoia de auto-pedepsire și zbaterile păsării prinse în capcana neagră a pădurii arse din tine. Uneori pasărea cîștigă și, odată ce ea scapă, ține în cioc panglica sufletului și ți-l tot trage pe tot afară, spre lumină. Tot atunci mi-am dat seama ce inutil e să ții un jurnal. Cînd viața ta merge bine, ești tentat să scrii numai tîmpenii, exaltări caraghioase, dar cînd chiar se întîmplă ceva, ceva grav (un cataclism natural ar trebui înregistrat, nu?) tocmai atunci nu ai putere să scrii un rînd.
După ce am depășit starea, îmi părea rău că nu scrisesem nimic. Cînd mă gîndeam în urmă, ceea ce trăisem nu mai putea fi descris în note distincte ci era precum un capac de pian trîntit, o mare zdrăngăneală. Știam însă pașii prin care îmi revenisem.
Am povestit deja despre eul sarcastic, dar în realitate existaseră mai multe puncte, care îmi apăruseră în față așa cum i-ar apare unui cățărător fără frînghie niște scobituri naturale în stîncă și nu le lasă neutilizate.
Într-o zi ieșisem să mănînc un sendviș afară, unde era un coleg fumător mult mai în vîrstă ca mine, Mihai Bratu, un zdrahon de bărbat la vreo cincizeci și patru de ani, cu umerii lați, ceafă puternică, de taur și un păr grizonat, țepos, dat cu gel. Are burtă, dar e singurul tip despre care pot spune că are o burtă care i se potrivește : deși e destul de mult în afară, poartă o centură lată, militărească sub ea, cu cataramă retro și pare ca și cum face zilnic sute de abdomene, dar printr-un mister nu poate să scape de ea – altfel cum să-ti explici umerii lați, pieptul uriaș și faptul că nu pare gras, nu are gușă și nu are fața buhăită? Din față nu reții decît niște ochi diavolești, de satir pus pe șotii dar dacă reușești să-l studiezi mai atent, are nasul mare și barba lată, masculină, cît despre sprîncene, ce să mai zic, sînt lipite la rădăcina nasului. Am intrat în vorba cu el, de fapt mai era un basarabean care în româneasca lui cu accent de rusă ne spunea că ce bine că s-a apucat să facă copiii de la douăzeci de ani, deoarece acum deja au plecat la universitate și mai are timp să-și trăiască o bucată de viață liniștită, înainte să-l ia bolile și bătrînețea. Eu am spus că în privința asta am ratat startul și că, pe moment, ultimul lucru pe care-l am în cap sînt copiii. Atunci Mihai Bratu a zis că el a urmat pe jumate sfatul asta cu copii la douăzeci de ani. Adică a făcut-o pe nevastă-sa să-i aibă exact la douăzeci, dar el avea treizeci și cinci.
Basarabeanul își terminase țigara și a plecat dar eu am rămas așa că Bratu a continuat să povestească.
Spunea că după cincizeci ai impresia că viața se duce mult mai rapid și, explica el, asta e din cauză că îți pierzi capacitatea să descoperi lucruri extraordinare, cum descoperi tînăr fiind (tînăr ca tine, a zis el). Mi-a plăcut ce logic a explicat care crede el că e explicația acestui fenomen de contractare a timpului. “Cînd ai zece ani, un an din viață este o zecime, îl simți consistent, cum ai simți o felie dintr-un pepene… dar cînd ai cincizeci, atunci același an, chiar dacă din exterior e la fel, pentru tine e doar a cincizecea parte dintr-un pepene. Oricum ai lua-o, nu mai e la fel, nu te mai satisface și începi să te îngrijorezi: dacă ce am în mînă mi se pare așa de puțin, cum o să mi se pară peste încă zece ani?”
A continuat să-mi spună că cel mai bine e să nu te gîndești la asta. Dacă în cap ai gînduri pozitive atunci o să ti se întîmple lucruri bune. Și parcă fără legătură, a scos telefonul mobil și în timp ce butona, îmi destăinuie că e divorțat, că are niște gemeni care au împlinit zece ani cu a doua soție de care de asemenea s-a despărțit și, zice, “uite cu ce mă dau acum!” (M-a distrat că a folosit un verb potrivit poate pentru motocicletă de care e pasionat sau pentru skiuri).
Era o filmare cu o tipă incredibil de tînără, întinsă în pat, languroasă și în lenjerie sexy. Bratu era de vîrstă cu mama fetei, și prietenă cu ea din tinerețe. La un moment dat, mama fetei îl întrebase dacă poate să-i dea telefonul lui fetei, că nu știu ce vrea să-l întrebe, iar Bratu, cu vocea lui dogită aprobase: Păi ce mai aștepți?
Pe lîngă motocicletă, iarna, Bratu conducea și un BMW, așa că l-am luat la mișto, că poate de-aia… dar nu, tipa era de bani gata, conducea un Mercedes nou și oricum, știa că Bratu își dă mai mult de jumate de salariu pe pensii alimentare. Ea era anul trei la facultatea de Drept. Nu m-am putut stăpîni să nu întreb: “Și atunci?” “Ei bine”, a zis Bratu, “are și pe unul de vîrsta ei, dar ăla nu îi e de ajuns. Știu ce te gîndești acum. Dar ce mă interesează pe mine de celălalt cînd oricum eu nu aș putea să am aceeași perspectivă asupra vieții ca ea. Mă mulțumesc să o văd de două-trei ori pe săptămînă. O iau și o desfac ca pe un cadou, ea simte asta și adoră senzația – e ceva ce nu simte cu celălalt. În zilele alea, după ce ne vedem sînt obosit rupt. Dacă ar fi cu mine non stop nu știu dacă aș prinde cincizeci și cinci! Nu-mi trebuie mai mult; așa cum e, viața mea e atît de frumoasă!” Și parcă din nevoia de a se asigura că am înțeles de ce e viața lui atît de frumoasă, mi-a mai pus o dată clipul cu ea, pe burtă, cum era cu fundul la vedere și alintîndu-se ca o pisicuță.
E interesant cum nimeni de vîrsta mea, prietenii, și nimeni din cei care îmi voiau binele, părinții, unchiul, nu
mă putuseră ajuta cum mă ajutase, fără să-și dea seama, acest Bratu. Un străin, un coleg de la altă secție – pentru că trebuie spus că vorbeam rar cu el. Ce mi-a zis, felul cum a zis-o (vocea, tonul, expresia feței, licărirea din ochi) a făcut să primesc mesajul foarte “în plin”. Nici nu mă gîndeam neapărat la vreo morală, nu încercam să-mi explic nimic (în definitiv, nu mă interesa nici Bratu, nici iubita lui mult mai tînără) ci doar dintr-odată înțelegeam iar ce simplu este să te bucuri de viață. A fost ca și cum Bratu era cel mai bun filozof din lume. Unul atît de bun că nu i-au trebuit nici zece minute să mă facă să înțeleg ceva ce altora le-ar fi trebuit multe ore de cursuri, în care ar fi umplut zeci de table – și poate că nici măcar nu m-ar fi făcut să pricep. Că feliile se micșorează, dar și cînd se micșorează la dimensiunea ălora minuscule ale lui Bratu, încă există lucruri, și încă ce lucruri! – de care să te poți bucura. Important e să știi asta, cum știa Bratu, nativ, intuitiv, sau cum vrei să-i spui.
Lista celor care ar trebui să le mulțumesc ar fi lungă, începînd cu Bill Burr și Micutzu și terminînd cu puștanul rămas anonim care picta grafitti-uri amuzante pe zidurile școlii părăsite, cum o luam pe scurtătură în drum spre serviciu – era ceva ce-mi bucura unele dimineți –, dar nu mă mai lungesc, așa că voi sări peste aceste detalii mai puțin semnificative. Important e că am reușit să depășesc starea, să ies cu bine la suprafață. Relația cu Tudora era o binefacere. Nu era necesar să mă implic prea mult iar asta îmi convenea. Îmi plăcea de ea, țineam mult la ea, dar pe o scară de la unu la zece, eram îndrăgostit cam de un șapte. Dacă intervenea ceva și nu putea veni la o întîlnire, nu sufeream și în nici nu stăteam ca pe ace așteptînd-o să apară. Era o plăcere să fac dragoste cu ea, dar nu-mi pierdeam mințile. Așadar, eram fericit că descoperisem filozofia lui Bratu: viața poate fi satisfăcătoare dacă știi să o răsucești în lumină pînă strălucește, ca pe un diamant în razele Soarelui.
* * *
Au urmat treizeci de zile foarte plăcute. Ne-am hotărât să ne prelungim vacanța și am plecat din Comuna Corbu, direct în Deltă. El era biolog și-mi spunea că Delta e locul lui preferat, unul dintre puținele care au rămas nealterate de oameni. Nu mai fusesem niciodată acolo, dar fiind pe lista mea de dorințe, mi-am zis de ce nu?
Prima săptămână luase cheile de la niște prieteni de familie și am stat într-o căsuță rustică în Satul Vultur. Cu excepția a câtorva plimbări cu barca și a unei excursii scurte în Pădurea Letea, majoritatea timpului l-am petrecut în dormitor, iar seara ieșeam să mâncăm pește la casa prietenilor lui lipoveni. A doua săptămână ne-am luat o cameră la un hotel plutitor construit pe un ponton și deplasat printr-un remorcher – în felul ăsta am putut să străbatem Delta în lung și-n lat, să-i vizităm câteva canale și lacuri. Mă impresiona pasiunea lui pentru natură și se pricepea să-mi spună povești interesante, aventuri prin care trecuse in Deltă sau lucruri interesante despre locurile și viețuitoarele ei. Nu știam că există vipere, că poate nici nu m-aș fi dus!
Cât am fost în vacanță, nu prea mi-am dat seama, dar în București când m-a rugat să stau ultimele 10 zile „ale noastre” în apartamentul lui, a devenit clar că era un tip extrem de posesiv, nu numai sufocant de acaparator cu atenția și timpul pe care-l cerea în exclusivitate doar pentru el, dar extrem de posesiv și cu corpul meu. Uneori în timp ce făceam dragoste, se oprea și-mi spunea „ce bine că sânii ăștia sunt ai mei și că pot să-i sărut și să-i ating cât vreau! ” Sau după ce terminam, zicea în glumă „sexul tău nu-ți mai aparține. De-acum e al meu.” Eu râdeam, pentru că de ce să nu recunosc, la început aceste replici mi se păreau destul de măgulitoare. Dar pe măsură ce cerea mai multă atenție, eu simțeam nevoia de un pic de independență. Cu cât devenea mai posesiv, mă îndepărta și mă făcea să-mi doresc altceva. În ultimele zile nu mai voia să ieșim să ne întâlnim cu nimeni – ar fi dorit să stăm numai împreună… probabil pentru că știa că limita celor treizeci de zile se apropia. Îl înțelegeam, dar mie mi se făcuse dor de viața mea normală, de prieteni, de ieșiri în grup.
L-am rugat în ultimul weekend să mergem să dansăm în clubul meu preferat. Urma să ne întâlnim acolo și cu Eliza și Vlad, dar și cu alți prieteni. Tot din acest grupul de prieteni, făcea parte și un fost coleg de la o școală de dans cu care luasem lecții de salsa – Robert. În seara aia aveam o poftă nebună să mă distrez și să dansez. Lui Liviu nu-i plăcea să danseze, dar mă încuraja totuși să merg pe ringul de dans cu Eliza, Robert și ceilalți prieteni în timp ce el stătea de vorbă și bea bere cu alții. Ultima parte a serii DJ-ul a pus mai mult muzică latino veche, o mulțime din melodiile noastre preferate. Am dansat câteva dansuri la rând cu Robert, până am simțit că nu mai puteam de sete și trebuia să fac o pauză. Când am ajuns înapoi la masă, Liviu era supărat.
“Hai să mergem acasă! Sunt foarte obosit, iar tu nu ai mai vrut să stai cu mine.”
“Îmi pare rău, credeam că te simți bine să vorbești cu prietenii tăi pe care nu-i mai văzuseși demult.”
“M-am simțit un timp, dar apoi când am văzut că dansezi cu Robert și pe mine m-ai uitat, nu mi-a mai ars nici de vorbit, nici de bere, nici de nimic.”
“Îmi pare rău…”, i-am spus scurt, dar nu am simțit nevoia să mă scuz – mi se părea exagerat motivul lui de supărare. Ceea ce pentru mine fusese incredibil de distractiv, pentru el devenise chin.
Nu a mai scos niciun cuvânt în mașină deși puteam să-i simt energia negativă acumulată care parcă făcea să-mi vibreze toate celule. Cum a trecut pragul, a început să mă dezbrace grăbit în holul de la intrare, nici nu a mai vrut să mai facem dus, deși eram amândoi transpirați și mirosul de fum de țigară ni se impregnase în piele. “Ah, ce dor îmi era de tine!”, mi-a spus cu un glas răgușit care nu mai semăna cu vocea blajină a lui Liviu. Am făcut câțiva pași vrând să mă îndrept spre dormitor, dar m-a prins de talie și m-a întors spre el să ma sărute încă o dată, pe buze, pe gât, pe umăr. Apoi m-a tras ușor în jos pe covor. Am râs și am fugit în patru labe până in sufragerie… dormitorul era la capătul culoarului și mi se părea prea departe. Am făcut sex pasional, chiar acolo pe covor, la început dur, ca o descărcare de tensiuni amestecate cu dorințe, apoi când ne-a trecut, calm și senzual. La sfârșit, am rămas întinși, paraleli cu ochii larg deschiși. Lampa de noapte proiecta planete, stele și comete mișcătoare pe tavan. El mi-a arătat cu degetul o stea mare.
“Vezi steaua asta roșie? Ești tu. Se numește Alpha Arietis, cea mai luminoasă stea din constelația Berbecul. Are denumirea tradițională de Hamal, care provine din metafora arabă Capul Berbecului. De curând s-a descoperit că o exoplanetă mai mare decât Jupiter o orbitează. Acea planetă sunt eu. Am nevoie de lumina și veselia ta.”
“Ești tare drăguț, dar eu nu am cum să fiu o stea…”
“Cum să nu? Ești acea stea roșie, numai că tu ai formă de femeie, cu buze senzuale, numai bune de sărutat, cu sâni ca niște pere coapte și un sex care parcă e făcut să ia forma penisului meu – se mulează perfect pe el, ca sticla topită pe pipa de suflat a sticlarului. Îmi place atât de mult, încât aș vrea ca toată lumea să știe că e al meu, și niciun alt bărbat să nu îndrăznească să-l atingă.”
“Haha, cât de amuzant poți să fii, Liviu!”
“Amuzant?! Iți arăt eu ție amuzant!”, a zis el râzând. S-a lungit până la paharul cu pixuri de pe birou de lângă noi și a luat unul. ”Stai nemișcată pentru câteva minute. Vreau să văd acum altceva.”
Am râs și l-am tras de păr, încercând să-i ridic capul dintre picioarele mele. “Lasă-te pe spate, relaxează-te și doar concentrează-te pe ceea ce simți.” Am zâmbit și am rămas întinsă pe spate. Limba lui era catifelată, caldă.
“Mmmm… ce plăcut e!”
“Da? îți place?”
“Foarte mult!”
“Să mai continui?”
”Daaa…”
“Sexul ăsta e numai al meu?”
“Da, sigur că e al tău… mai vreau…”
“OK, ce bine că e al meu…”
Limba lui s-a oprit și buzele m-au sărutau Apoi și sărutul a încetat și am simțit doar respirația lui foarte, foarte aproape, îmi sufla aer cald sub forma literei Aaaaaa.
În timpul ăsta am simțit de-al lungul labiilor și în zona pubisului un vârf subțire care mă gâdila din ce în ce mai tare, pe măsură ce se deplasa. Am râs și am deschis ochii.
“Ce-mi faci?”
“Te-am marcat ca să știe toată lumea că ești a mea. Am scris cu majuscule PROPRIETATEA LUI LIVIU”, a râs el.
“Ai înnebunit, cum să scrii cu pixul? Tu știi cât o să trebuiască să mă frec cu săpun ca să iasă? ”
“Ei, nu e pix. E marker permanent. Iese într-o săptămână. Dar când vedem că începe să dispară, mă lași să-ți mai scriu din nou.”
Era amuzant, dar mie chiar și asta mi s-a părut un semn de nebunie – de posesivitate bolnavă.
Avusesem o zi ca un rollercoster : sus-jos-sus-jos, de mă simțeam complet epuizată și fizic și mental.
“Pfff, partea rea e că ai folosit marker permanent. Partea bună e că nu ți-a trecut prin cap să tatuezi cuvintele astea pe mine, sau și mai rău să mă marchezi cu fierul înroșit în foc cum i-a făcut șeful cartelului iubitei lui în filmul Hâche. ”
Ce se va întâmpla de-acum încolo? Gelozia lui neîntemeiată îmi tăia aripile. O femeie nu poate fi posedată, nici prin sex, nici prin vreun certificat sau contract, nici prin jurăminte – nu poate fi decât iubită. Un partner (iubit, soț, amant), nu ne aparține. În cel mai bun caz îl avem cu împrumut cu opțiunea de a-l reînnoi pentru încă o perioadă. Deja simțeam care va fi deznodământul celor treizeci de zile care se încheiau ziua următoare și deși mă bucurasem că descoperisem acest lucru la timp, eram tristă, pentru că simțeam că într-un timp foarte scurt ne atașasem tare unul de altul, dar el sigur mai tare decât mine. Eram prea extenuată așa că m-am hotărât să nu mă mai gândesc la nimic.
Eliza m-a invitat la mare și prin ea l-am cunoscut pe Liviu și tot ea în final a fost salvatoarea care m-a scos la timp, cu puțin înainte de termen.
Ca printr-un miracol, a sunat la ușa a doua zi de dimineață. Și eu și Liviu dormeam încă profund. Cu greu m-am dezmeticit când am auzit soneria și bătăile ei în ușă.
I-am dat drumul și a intrat gălăgioasă, în stilul ei caracteristic, precum Cruella de Vil. În câteva secunde, fără să mă aștepte s-o poftesc înăuntru, era în mijlocul sufrageriei și a început să mă certe exact ca pe-o soră mai mică :
“Ce s-a întâmplat cu tine? Nu mi-ai spus aseară că plecați! M-am uitat peste tot după voi, i-am întrebat pe Robert și pe Vlad și nici ei nu va văzuseră când ați dispărut. L-am sunat chiar și pe Răzvan și era și el îngrijorat că nu-i mai răspunseseși la mesaje. Apoi te-am sunat de zeci de ori, te-am textat și nu ai răspuns. Ești ok?”
“Sigur că sunt ok. Mă scuzi… Liviu era cam obosit și supărat și a vrut să plecăm. Aveam telefonul rămas fără baterie și am uitat să-l pun la încărcat. Apoi fiind epuizată de atâta dansat, am adormit.”
În timp ce-i spuneam asta îmi dădusem seama că chiar mă retrăsesem într-o altă bulă de cristal, departe de tot ce mi-era drag înainte. Cum naiba ajunsesem atât de nepăsătoare să nu-mi anunț prietena că plec din club și atât de insensibilă să nu răspund la mesajele lui Răzvan?!
Liviu auzise toată conversația și se uita la amândouă cu o privire buimacă de somn.
Eliza m-a privit lung și parcă mi-a citit gândurile. Mi-a aruncat un ultimul colac de salvare.
“Voiam să-ți dau o veste extraordinară, dar în același timp și să-ți cer ajutorul. E foarte important.”
“Da, spune-mi, ce s-a întâmplat?”
“Am fost invitate la Sex Show-ul din Brașov care începe luni – adică chiar mâine. Vor participa zeci de mii de oameni, inclusiv potențiali clienți pe care-i vânez de foarte mult timp. E ocazie unică să ne întâlnim cu ei în persoană și să ne promovăm linia de produse. Coincide și cu Festivalul Național Folk Vama de la Munte, care atrage sute de mii de oameni din toată țară. Asta înseamnă că mulți vor veni și la show.”
“Ce fantastic! O ocazie unică pentru vacanța asta.”
Am îmbrățișat-o pe Eliza, bucuroasă și de ce veste minunată îmi adusese, și că îmi dăduse o scuză bună pentru a scurta experimentul cu câteva ore.
“Liviu, sper că nu te superi, dar trebuie să plec mai devreme să fac pregătirile pentru show și bagajele pentru mâine. Te sun când mă întorc, ok? »
M-a îmbrățișat lung de parcă simțea că nu ne vom mai revedea.
L-am sunat și pe Răzvan și am vorbit o mulțime. L-am adus la curent cu ultimele mele peripeții și el pe mine cu ale lui (ținea pasul cu mine la numărul de aventuri, ba poate chiar mă depășise, dar nu voia să mă îngrijoreze). I-am spus și despre oportunitatea ivită cu show-ul. “Iar voi fi plecată o săptămâna, iar nu reușim să ne vedem…”
“Nu-i nimic. Concentrează-te pe show. E foarte important pentru tine și Eliza să dați lovitura acolo. Aș vrea tare mult însă să ne vedem când revii în București. Îmi promiți?”
“Promit!”
“Eliza, cu ce mergem? Luăm trenul Astra Trans Carpatic sau mergem cu mașina mea?”
“Hai să luăm trenul. Mi-e dor să stăm de vorbă nestingherite, fără să mai stai stresată la volan. Știi ce trafic nebun e pe Valea Prahovei!”
“Așa e. Și eu de-abia aștept să punem țara la cale. Deci ziua la show și seara la festivalul folk, da?”, am întrebat-o super entuziasmată pentru că eram o mare iubitoare de muzică folk.“Da, o facem lată, Luciana. Cum erau versurile lui Wiz Khalifa? Work hard, play hard!”
Cum spunea Pleşu undeva, sunt contemporan cu mine însumi. Sper ca experienţa să ţină cât mai mult!
Lasă un răspuns