
(Citește și părțile 1, 2, 3 și 4)
I-am reținut numele din tren. Nici nu se putea altfel, la cît de gălăgioasă era blonda: Luciana în sus, Luciana în jos. Și după cum îi lucea părul negru, mi s-a părut un nume foarte potrivit. Prea reflecta în dispreț sclipirile răsăritului care încerca să se rătăcească prin el. Bine că nu îți lucește tenul, m-am gîndit. Maică-mea avea mania să se da cu cremă în exces, ca să nu facă riduri. De dimineața, de cînd se trezea, și pînă se băga în pat, fața ei strălucea ca o lună plină. Mi se părea dezgustător și inutil, cum ridurile deja săpaseră adînc în piele. Mai și luceau pe deasupra. Folosea așa de multă cremă încît pielea ei ajungea la saturație cu absorbția. Dar tipa asta nu era mama, asta clar. Le-am urmărit cum erau îmbrăcate, haine scumpe, blugi Levi’s retro, cred că intraseră forțat, cu lingura de încălțat pantofi. Nu mai aveau douăzeci de ani, adică mesajul ce se voia transmis de țoalele alea și de vocalizele lor. Blonda atrăgea o groază de priviri dezaprobatoare și părea că nimic nu o excita mai tare ca asta : să fie privită. Cealaltă, mai simțită, făcea tot posibilul să se ridice la standardele de deranjat liniștea ale prietenei.
Uneori arunca priviri rapide pe culoar, cît să se asigure că nu sare calul și atunci evitam să fac contact vizual. Evitam să atrag atenția asupra mea, să par deranjat de vorbăria lor. Aș fi apărut ridicol, să creadă ele că sînt deranjat de manifestările lor de școlărițe, adică să fiu perceput ca un tip serios – mai echilibrat și mai cu picioarele pe pămînt decît ele. Blonda era cred de-o seamă cu mine, iar Luciana părea cu cîțiva ani mai tînără, trei sau patru. Continuam să citesc ziarul, continuam să mă uit pe fereastră la spectacolul pe care trenul, înfingîndu-se în munte, îl dădea, dar fără să-mi dau seama eram deja prins în jocul de o privi pe furiș. Sînt convins că cu toții îl avem sădit în noi. Cînd nu ai nimic de făcut și timpul se scurge prea încet, cînd ești cu gîndurile hai-hui, pe punctul de a te uita în gol și ordinea în care îți vin ideile în cap e fără noimă, pentru că ba te gîndești la o scenă de film, ba la un fost coleg de facultate cu care demult aveai ceva în comun, ba la traseu, se întîmplă să apară în cîmpul tău vizual cineva. Și acel cineva, pe nesimțite începe să-ti capteze atenția. Oare cum se explică atracția pentru persoane complet necunoscute? De ce unii sînt cu totul invizibili iar alții, ca această Luciana acum, atrag privirile, și îți stîrnesc curiozitatea? Poate avea legătură cu cît de bine stau hainele pe corp sau mai degrabă cu felul de a zîmbi, cînd o vezi zîmbind la ce citește pe ecranul telefonului și te întrebi cine i-o fi scris acolo și ce anume o amuză. Și blonda care o întreabă zi, fato ce ti-a scris? iar tu încercînd să prinzi răspunsul și să-i citești cuvintele pe buze, observînd ce gură simpatică are cînd rîde.
Dacă nu aveam probleme cu catalizatorul, nu m-aș fi urcat în tren. Așa a trebuit să las mașina la reparat. Trenul trezește prea multe amintiri prin mai toate gările de pe valea Prahovei.
Cel puțin sînt odihnit. Am avut un somn lung și greu din care m-am trezit foarte amețit. Am lăsat mașina la George unde m-am enervat puțin că tocmai îi sunase telefonul și nu apucasem să-i mulțumesc (că m-a luat repede să mă rezolve) așa că a trebuit să aștept să încheie conversația pînă la 9:00, iar trenul pleca din Gara de Nord la 9:50. George avea multe chei de mașini înșirate pe cuie dar cînd am remarcat că nu duce lipsă de clienți, a rîs spunînd că sînt toate ale lui. Le punea acolo ca să facă impresie. I-am spus că ma grăbesc să prind un tren spre Brașov și i-am promis că o să vin neapărat în altă zi de dimineață, cînd nu alerg spre gară, ca să bem o bere. “Bere așa de dimineață?”
“Ok, aduc un whiskey dacă zici!”
Cînd a auzit că mă duc la munte singur, în loc să se mire, m-a tras la computerul de la ghișeu să-mi arate nu știu ce tip care avea un show de supraviețuire “celebru” și care știa să-și facă singur arc și săgeți cu care tot trăgea la țintă din alergare.
– Ați observat cumva dacă e cineva la toaletă?
Nici nu observasem cînd ajunsese blonda lîngă mine.
I-am zis că nu.
– Nu, nu ați observat sau nu, nu e nimeni înăuntru?
– Nu am observat.
Ca să fac pe amabilul, am făcut pasul spre ușă, am bătut, am împins un pic ușa și i-am făcut semn că e liber.
A mulțumit cu un zîmbet obișnuit să mulțumească de formă. Ca și cum de-a lungul timpului aruncase exact zîmbetul fluturat acum mie la sute de bărbați care îi făcuseră mii de servicii.
L-am observat din tren, de pe culoar cînd o urmărisem cu privirea pe Eliza și observasem că schimbase două vorbe cu el. Purta pantaloni scurți sport, khaki, cu multe buzunare în afară, pe laterale și un tricou negru, simplu. Avea o șapcă pe cap și ochelari de soare ridicați pe ea. În picioare niște ghete ușoare, maro. M-au atras ochii lui, mari, rotunzi și inteligenți. Privirea lui cînd a vorbit cu Eliza avea o blazare atrăgătoare. Vreau să spun că nu o privea cum o privesc în general bărbații pe Eliza cînd le face ea favorul de a-i băga în seamă. Părea un pic deranjat că a fost scos dintr-ale lui (citea un ziar) dar totuși destul de bine crescut să fie amabil. M-a mirat faptul că era singur, e ceva ce mi-a atras atenția. Cine se duce singur la munte în ziua de azi? – vreau să spun, un tip cu niște ochi atît de atrăgători. M-am uitat de cîteva ori în lungul culoarului să o văd pe Eliza venind și fără să vreau am continuat să mă uit spre el. Din profil arată zvelt, iar pantalonii stau excelent, exact cum îmi plac mie să arate turul pantalonilor pe fundul unui bărbat. Să aibă pe ce sta. Îmi place cum ochii, buzele, nasul, fața se potrivesc cu alura, cu ce transmite corpul lui, o aceeași lehamite sau relaxare blazată. Poate că e așa sub influența articolului pe care-l citește, ceva trist m-am gîndit. Apoi s-a întors Eliza și iar am profitat de asta ca să mă uit la el pe furiș.
– Fată, nu pot să cred ce ghinion am. Mi-a venit mai devreme. Tocmai azi cînd eram pusă pe agățat.
– E ok, Eliza, oricum ne-am distrat pe cinste zilele astea. Uite, îți promit că o să fiu cuminte. O să petrecem timp împreună, diseară o să cîntăm, o să dansăm și o să rîdem. Asta așa, ca să te recompensez pentru cînd mi-ai spus că deja ți-e dor de mine.
În gară, Eliza s-a dus iar la toaletă. Îi venise puternic și o durea rău burta. I-am spus să nu se grăbească și mi-am luat o cafea de la dozator.
Atunci l-am văzut iar pe el. Întîi i-am văzut fundul în pantalonii ăia care-i veneau turnați și lăsau genunchii descoperiți precum și gambele foarte bronzate. Arăta ca și cum cobora de pe munte, după săptămîni în care le străbătuse crestele în lung și-n lat. Avea o alură de salvamontist, dar salvamontist din ăla sexy și educat. Rucsacul care se înălța la spate cu o palmă peste creștet și care îl trăgea de omoplați forțîndu-i pieptul înainte. Și ce piept. Era puțin nebărbierit iar privirea, din blazată cum mi se păruse pe culoarul trenului, acum pe peronul pe care-l străbătea cu pași mari, devenise singuratică și strălucitoare pentru că privea spre munte. Cunosc privirea aia, în care e adunată toată plăcerea confruntării care urmează și pe dată mi s-a făcut poftă să urc și eu pe munte cu el, să stau în spatele lui și să calc în urmele ghetelor lui mari. Am luat o gură de cafea și mi-am ascuns fața în aburii care urcau din pahar, mascîndu-mi privirea pe care i-o aruncasem pînă atunci, pentru că ajunsese chiar în dreptul meu. S-a oprit nehotărît. Mi-am luat buzele de pe pahar. Lăsasem o tonă de ruj pe margine și deja mă întrebam dacă nu cumva mi l-am întins un pic și arătam tocmai acum caraghioasă, cînd am auzit că mi se adresa. M-a luat prin surprindere, așa că nu am înțeles un cuvînt, dar din gestul făcut am dedus că mă întreba dacă nu vreau să îmi dea revista lui să o citesc cît așteptam. Avea trei reviste în mînă: un National Geographic, un almanah Anticipația și un Iocan. El probabil le terminase. Eu nu citesc reviste, și în nici un caz reviste alese de altcineva, dar avea ceva intimidant așa că fără să știu ce fac i le-am luat din mînă și i-am mulțumit frumos.
Pe prietena ei cred că o luase burta pentru că în interval de zece minute căuta a doua oară toaleta. Dacă mîncase cumva vreo șaorma la prima oră în Gara de Nord, nici nu era de mirare. M-am bucurat să o văd acolo așteptînd, cu cafeaua aburindu-i în mîini. Brunetă, rujată și cu blugii ăia înfipți adînc în pulpele rotunde, părea că tot ce o interesa să facă la ora asta era să rujeze paharul dintr-o parte în alta. Era ca o reclamă vie pentru firma de dozatoare de cafea din gări. Lavazza am poreclit-o, i se potrivea la fix Luciana Lavazza și de fapt, trebuie spus: arăta așa de bine că aș fi lăsat muntele pentru ea. Făcea parte din grupa exemplarelor care arată atît de formidabil încît te fac să uiți pe ce lume ești. Vreau să zic că dacă îți apare în față un armăsar superb în plin galop și poți uita pe ce lume te afli, d-apăi o femeie creată de Dumnezeu să te înnebunească la cum frămîntă un pahar de plastic în buze. Mai aveam zece pași pînă ajungeam în dreptul dozatorului, și mi i-am încetinit. Aveam revistele în mînă dar apucasem să-mi ridic monstruozitatea de rucsac în spate și mă enerva că trebuia să mi-l dau iar jos acum, ca să bag revistele în buzunarul lateral. Nu știu ce mi-a venit să o întreb pe ea dacă ar putea să mă ajute și să mi le bage ea în buzunar. Am fost spontan, cum în ultimul timp nu prea sînt.
– Scuze, ești amabilă să mă ajuți și pe mine cu revistele astea și să mi le înfigi în buzunarul din spate, ca să nu-mi dau rucsacul jos?
S-a uitat la mine ca o fetiță prinsă cu năsucul murdar de frișcă de la felia de tort tocmai mușcată.
– Sigur, mulțumesc. Poate pentru prietena mea, că eu nu prea citesc reviste.
Și le-a luat.
Imediat după ce i-am luat revistele din mînă și am văzut că nu se urnește din loc, m-am panicat. După ce că sînt probabil mînjită de ruj și arăt ca naiba, acum tipul ăsta o să creadă despre mine și că sînt surdă și mi-am ciufulit părul special ca să nu mi se vadă aparatul auditiv din ureche. Doamne, ce penibil! De fapt, revistele nu sînt cadou. Vrea să i le pun în buzunarul de la rucsac.
Din dorința să mă asigur că am înțeles bine, măcar din a doua încercare, mi-am apropiat puțin fața de a lui:
– Oops! Am înțeles aiurea. Vrei să ți le pun în buzunar, așa-i?
De aproape era și mai simpatic. Ochii erau totul la el. Nici nu pot să explic ce vreau să zic cu asta, că ochii erau totul la el. Bineînțeles că nu erau totul, dar era cel mai frapant lucru din toată gara Brașov. Erau și calzi și reci, și calmi și agitați. Deși se afla la douăzeci de centimetri de mine, privirea mă înfășura mai de departe, mă încălzea cu o lumină care ieșea din pieptul lui de undeva și nu doar atît, dar în secunda în care am atins revistele din mîna lui și el încă nu le dăduse drumul, am simțit ca o descărcare electrică foarte plăcută. Ca și cum privirea era borna pozitivă a unei baterii iar revista și palma lui erau borna cealaltă. Atunci mi-a și zîmbit. Și pot să spun că atunci cînd un tip îți zîmbește cu zîmbetul ăla, vrei neapărat să-l auzi și vorbind. Vrei să ți se confirme că are în el “totul”. Dar spre oroarea mea, a luat o mină ușor dezgustată și s-a dat puțin înapoi, ca atunci cînd involuntar te ferești de cineva care miroase urît.
– E vreo problemă? am zis.
– Ce problemă?
Nu am zis nimic. Doar voiam să îi bag revistele în rucsac, cum voia, și să scap de situația penibilă.
– Aa, nu e nici o problemă dar cînd vorbești miroși a cafea Lavazza pînă la mine…
– Scuze că miros a cafea pînă la tine, m-am simțit datoare să-i zic.
– Nu ai de ce să-ți cer scuze. Doar că m-am lăsat de cîteva zile de cafea și mirosul ăsta de la tine îmi cam face poftă.
– Îmi pare rău că îți fac poftă.
– Nu tu, cafeaua. Îmi faci poftă cu cafea, nu cu altceva. Adică e ușor să te stăpînești de la o cafea, nu e ca și cum îmi faci poftă cu țigări sau mai rău, heroină. Cofeină, mare lucru. Chiar o să-mi iau una, dacă tot mi-ai făcut poftă. Măcar mirosim la fel.
Deja îmi băgase revistele în rucsac, așa cum o rugasem. Ar fi fost timpul să îi mulțumesc și să o iau din loc dar era ca și cum picioarele nu voiau să mă asculte. Își dezvoltaseră creierul lor propriu și întrebau creierul celălalt, cel principal, dacă de idiot ce era dăduse o comandă atît de stupidă : să se răsucească pe călcîiul ghetelor cu care sînt încălțate și să lase o așa priveliște superbă pentru totdeauna în urmă. Așa că m-am hotărît să trag de timp. O cafea, nu era ca și cum mă reapucam atîta timp cît nu continuam să-mi iau după aceea și altele.
– Pe ce buton ai apăsat ca să-ți pice pahar din ăsta rujat, am întrebat-o, că eu vreau din alea nerujate.
A rîs și atunci totul s-a destins : peronul, oamenii, gara, norii de pe cer și chiar muntele.
În timp ce băgam banii în aparat, ea stătea lîngă mine, ceea ce era un semn chiar bun. Prietena ei încă nu venise de la toaletă. Aerul era cald iar dozatorul făcea zgomotul lui de mașină cu mecanisme interne care luptă să satisfacă cerința unui client doritor de cafea fără să știe că de fapt nu mă interesa deloc băutura caldă, ci femeia fierbinte de lîngă mine. Mi-am amintit de documentarul polițist la care mă uitasem în urmă cu două zile, în care o femeie fusese omorîtă de un necunoscut, dar pe măsură ce ancheta avansează, aflăm că femeia era o prostituată de patruzeci și doi de ani, iar bărbatul care îi pusese capăt zilelor fusese un țăran mai în vîrstă ca ea, aflat în tranzit prin gara unde își făcea veacul femeia. O omorîse stupid, pentru că ea nu îi redusese suma pentru care mai devreme, în stradă, conveniseră să facă sex. Prins după cîteva zile cu ajutorul unei camere video stradale, își blestema zilele zicînd că femeia nu îl informase din stradă că trebuia să o facă cu prezervativ, ceea ce pentru el (dacă ar fi știut) însemna o tranzacție de valoare mai mică. În același timp își respingea vina, zicînd că e vina prostituatei care îi ieșise în drum : îl ispitise și din momentul în care plecase cu ea, viața lui de cetățean respectat se încheiase pentru totdeauna. Și continuarea, adică ce ajunsese să facă, confirmase. Începuse să ruleze genericul și vorbele lui încă se auzeau: așa te lovește pacostea, într-o zi însorită, de vară, cînd traversezi peronul unei gări și-ți iese o necunoscută în drum.
– Urci pe munte? Ce traseu ai de gînd să faci?
– Mă gîndesc să fac autostopul pînă la Zărnești iar de acolo o iau spre Curmătura. Și tu? Ce plan ai?
– Păi… în seara asta e festivalul de muzică folk.
M-am uitat plăcut impresionat de claritatea cu care se puteau citi trăirile pe fața ei. Dacă era veselă, zîmbea, dacă era curioasă, ochii i se făceau mari ca două semne de întrebare, dacă îi plăcuse cafeaua plescăise ușor din buze cînd depărtase paharul de ele. Dar de ce să te încrunți așa, dintr-odată, cînd spui că diseară faci ceva plăcut, cum e mersul la un festival de muzică?
Din spate, am auzit țăcănitul unor perechi de tocuri și am dedus că un mers atît de înfipt venind drept în direcția noastră nu putea fi decît al blondei, iar gîndul ăsta mi-a produs disconfort. Eram îngrijorat că va distruge toată vraja. Grăbită cum era avea să zică ceva cu vocea ei miorlăită (îmi fusese antipatică din tren), ceva care pentru Luciana urma să sune a îndemn milităresc. Și dacă nu făceam eu ceva, ea nu avea ce face decît să se conformeze. Au chestii de făcut, au venit împreună să se distreze, iar eu sînt un tip cu un rucsac uriaș în spate, pe peronul doi. Sînt un tip care a bătut drumul pînă aici să facă un traseu greu – o provocare ce cu jumătate de oră în urmă îmi accelera bătăile inimii, pentru că era ceea ce-mi doream să fac. Acum însă nu mai este. Acum știu că dacă fac traseul (așa cum plănuisem, singur) tot drumul voi simți cum îmi calc drept pe inimă cu tălpile bocancilor, așa de tare o să-mi rămînă gîndul la nebunia asta de femeie. Așa ți se schimbă perspectiva, uneori, pe parcursul a cîtorva minute în care ți-ai lăsat privirea să zburde pe niște forme care s-au grăbit să ajungă la creier precum niște semnale luminoase țipînd sînt exact genul tău! E deajuns după aceea să continui acest joc riscant și să-ți lași mintea să transmită și să multiplice imagini dintr-un viitor în care tu ești lîngă ea. Nu vei ști dacă e un viitor dintr-un univers paralel sau e chiar viitorul lumii tale, al cărui prezent tu chiar acum îl schimbi, făcînd un act de curaj și magie: o ții de vorbă ca și cum de asta ar depinde viața ta.
– Ce mult îmi place muzica folk, am mințit. Dacă știam că e în seara asta, îmi luam bilete, aș fi stat și eu o noapte aici și plecam pe traseu mîine.
– Ce-ți place? Îmi plac ăia vechi. Ai auzit de trupa Calendar?
– Normal că am auzit, am zis sperînd să nu mă întrebe ceva de ei.
Nu auzisem în viața mea de formația asta. Calendar! Singurul calendar de care aș fi putut fi interesat era cu ea: de la ianuarie pînă la decembrie, orice doisprezece ipostaze m-ar fi încîntat, sînt convins!


Cum spunea Pleşu undeva, sunt contemporan cu mine însumi. Sper ca experienţa să ţină cât mai mult!

Lasă un răspuns