(Citește și PARTEA 1, PARTEA 2 și PARTEA 3)

Tudoara reprezenta pentru mine o variantă potrivită situației mele din acel moment: un tabu tangibil, o atracție destul de puternică dar poziționată undeva între ce simțisem vis-à-vis de jocurile nărăvașe cu Narcisa, acum capitol vechi din adolescență, și exaltarea amară pe care o cunoscusem pentru o scurtă durată cu Diana – și care încă exista în sîngele meu, ca și o veche mare durere devenită după mult timp semi-plăcere. Un bărbat nu se maturizează total pînă nu trece printr-o mare suferință, iar pentru mine marea suferință trecuse fără să mă doboare. Lucrul acesta, doar el, era un motiv suficient de bucurie. Puteam citi iar fără să-mi plece gîndurile în neant după jumătate de pagină. Puteam avea întîlniri cu o femeie plăcută, o puteam face să rîdă și mă puteam simți mulțumit de mine după ce ea pleca și găseam un text laudativ la adresa prestației mele sexuale. Atunci îl sunam pe Doru și pe Cristofor, ieșeam la o terasă și făceam planuri de viitor: Deltă, vreun meci de Champions League de văzut pe stadion, clase de salsa unde erau mai multe femei decît bărbați. Cînd privesc înapoi, cei doi ani petrecuți cu Tudora, reprezintă cea mai bună perioadă a mea de stabilitate emoțională. Din păcate, treptat am început să devin gelos pe faptul că noaptea dormea (logic) lîngă soțul ei și că ăla putea să o atingă cînd avea el chef. Așa că am început să-i fac viața amară. Influențată de mine, și-a impus în fața lui, după certuri mari, preferința de a dormi singură, în alt dormitor. Asta ca să poată face noaptea chat cu mine, să îi refuze avansurile sexuale și așa mai departe, pînă într-o zi cînd m-am trezit că îmi propune (oarecum spășită) divorțul de el. Se subînțelegea că ar fi trebuit să mă bucur și la replica doi să o cer de soție, dar în loc de asta, responsabilitatea m-a speriat. Mi se părea că la treizeci de ani încă mai puteam prinde cîțiva ani de libertate, complet fără obligații. Cam în aceeași perioadă Carla, nevasta lui Cristofor, voia neapărat să rămînă însărcinată, și la bere, Cristofor îmi povestea ce moartea poftei e să știi că “o faci” cu un scop important, zi după zi doar pentru că trebuie… De ce să nu recunosc: am simțit ceva asemănător după discuția cu Tudora. Că viața fără griji se terminase și că era momentul să mă înham la o relație serioasă, posibil să trag la un jug, împodobit cu flori si parfumat, dar după mine tot jug rămînea.
De vină că ne-am despărțit nu pot fi decît eu, dar mă bucur cel puțin că nu i-am stricat căsnicia de tot.
De următoarea iubire am dat la serviciu. Lucra la serviciul de patente, o chema Adina, era foc de frumoasă, inteligentă și cu o situație materială de invidiat. Era fluentă în engleză și franceză (cerință a jobului), genul de femeie de carieră ce-și poate găsi oricînd un serviciu mai bun dacă ceva nu o satisface la cel prezent, adică exact opusul felul meu de a fi: să mă mulțumesc cu ce mi se oferă, pironit de fobia de a mă trezi ultimul venit într-un loc nou, apoi disponibilizat. Singură la părinți, fusese feblețea tatălui ei, profesor universitar la Politehnică. Copil fiind, Adina făcuse cursuri de pian, de balet, de pictură, în timp ce tatăl ei avusese grijă să îi inoculeze pasiunea pentru fizică. Locuia într-o vilă pe cheiul Dîmboviței, conducea un SUV nou, își începea ziua făcînd jogging iar la serviciu se remarca prin a fi sufletul activităților de team building și prin recorduri de voluntariat (la acțiunile de strîns donații în scopuri caritabile). Văzută din exterior părea la fel de dură pe cît era de delicată. Dacă ar fi fost un cavaler medieval, ți-ai fi dorit imediat să descoperi ce se află dincolo de platoșa ei oțelită, dar ai fi scuturat gîndul ăsta imediat ce ți-ar fi venit, într-atît părea de dură armura ei. M-am îndrăgostit de ea brusc, la o petrecere de Crăciun. Se aflau pe puțin o sută de persoane acolo, dar după servirea desertului au plecat mai mult de jumate. A urmat o tombolă plictisitoare în timpul căreia ne-am mai înjumătățit încă o dată.
Locul unu era o vacanță la bulgari, locul doi un iPhone și locul trei un bilet la concertul Scorpions. Întîmplarea a făcut ca eu să cîștig concertul iar norocul a făcut ca ea să cîștige telefonul mobil. Nu știu de ce, probabil de la prea multe pahare de vin, după ce se anunța un cîștigător toată lumea se pupa pe scenă de parcă venea sfîrșitul lumii. Nu doar prezentatoarea pe cel care cîștigase să zicem locul doi, dar și acesta pe cel care luase locul unu și la fel directorul companiei pe toți ceilalți, mențiuni și restul. Cînd am urcat pe scenă, m-am luat după cei dinaintea mea, dar fiind cu capul în nori, m-am îndreptat întîi spre Adina să o sărut și să o felicit, ceea ce a stîrnit amuzamentul prezentatoarei care imediat m-a taxat. Mai întîi eu, apoi domnul director, apoi, dacă mai vrei, vă felicitați voi reciproc. Ca o paranteză, prezentatoarea era o manageră înfiptă de la Resurse Umane, extrem de prezentabilă de asemenea și cu care mă conectam extraordinar de bine, genul de simpatie reciprocă inexplicabilă pe care o ai față de o persoană complet străină. Îmi plăcea de ea, dar fiind cu zece ani mai în vîrstă decît mine, între noi nu exista decît acest sentiment plăcut de atracție reciprocă simțită cumva în secret de ambii. Gluma ei voit sarcastică a fost pe placul celor din sală și în același timp parcă îmi spunea codat, Așa e, ce păcat că eu am patruzeci și tu treizeci, dar tot vreau să mă pupi pe mine prima, nu pe tinerica asta!
După tombolă a urmat o seară cu specific casino. Compania angajase cîțiva crupieri și dincolo de mesele la care mîncasem, se puseseră altele unde se juca black jack, ruletă și altele asemenea. Dintotdeauna fusesem atras de jocul de 21, dar nu jucasem niciodată. Fiecare angajat primise cupoane de sumă egală, și principiul era să se joace pînă cînd trei oameni ajungeau să dețină majoritatea potului. Am jucat vreo jumătate de oră, la început cîștigasem dar norocul părea să se fi risipit. Ca întotdeauna, erau foarte mulți care doar se uitau pentru că deja își pierduseră toți banii, dar fiind poziționați în spatele meu nu le dădeam atenție. Atunci am auzit iar vocea ei foarte aproape de urechea mea, vorbindu-mi. Nu mă invita să ies cu ea afară, nici nu făcea vreo glumă, cum mi-ar fi plăcut să aud, văd că nu mai ai noroc la joc dar îți zic eu că ai început să ai noroc la femei, sau cel puțin una… eu. Doar foarte simplu mi-a spus că ea a obosit și nici nu se pricepe la jocuri de noroc așa că dacă vreau îmi dă mie tot potul ei. I-am mulțumit tulburat să îi miros parfumul iar, atît de aproape, deja pentru a doua oară în seara aia. Ce mi-ar fi plăcut să pot să o sărut din nou pe obraz, dar nu mai aveam pretextul cadourilor, ca pe scenă. Oare de ce dintre toți bărbații de acolo venise tocmai la mine?
“Dacă o să cîștig, promit să împart jumate-jumate cu tine”, i-am promis privind-o recunoscător, de jos în sus, eu fiind așezat pe scaun iar ea în picioare, înclinată spre mine.
“Deja am cîștigat destul pe ziua de azi”, mi-a răspuns parcă fericită de oferta mea. “Păcat că deja îmi luasem ultimul iPhone chiar cînd a apărut. Dar și tu la fel, deja ai cîștigat ceva, așa că nu o să fii prea supărat dacă o să fie rîndul altcuiva acum. Scorpions, foarte mișto,” a adăugat.
“Da, sînt două bilete, dacă vrei poți să vii cu mine la concert…”
“Ce mult mi-ar place…”, a răspuns ea, parcă sincer necăjită, “Din păcate am prieten, așa că am nevoie de două bilete.”
În momentul ăla nu știu ce s-a întîmplat cu mine. Dar eu cred așa. Deja trăisem o dramă din cauza unei fete care îmi plăcuse peste poate și îmi plăcuse degeaba pentru că avea prieten. Iar acum se întîmpla din nou. Doar ce începuse să-mi placă de ea, venise singură la petrecere, cum venisem și eu, nu ca toți colegii noștri de vîrsta a doua care veneau cu nevestele după ei, așa că îmi imaginasem că e disponibilă, cum și eu eram. Iar ea îmi spunea în față, cu buzele ei pline, rujate, care se rotunjeau apetisant pe forma vocalelor (atît de aproape de ale mele, rămase încremenite într-un zîmbet ca lăsat de o insuficiență respiratorie) că nu era disponibilă. Cred că toată durerea pe care o crezusem uitată pentru totdeauna s-a reactualizat brusc, năvălind puternic din cotloanele cele mai adînci ale sufletului meu, precum un pîlc de șerpi înveninați. Poate că s-a și văzut ceva în ochi mei, dar asta nu știu. Nu am fost în stare decît să-i spun, cu o falsă veselie că în cazul ăsta le poate lua pe amîndouă.
“Cum, vrei să mi le dai mie pe amîndouă?” m-a întrebat, neîncrezătoare.
“Da, vreau să ți le dau ție pe amîndouă!”
“De ce?”
“Pentru că nu am cu cine să mă duc… Nu o să mă duc singur tocmai la Scorpions!”
“De ce zici așa? E formația ta favorită?”
“Nu neapărat. Dar, de exemplu, unul din cîntecele lor îmi place la nebunie.”
“Care?”
“Let me take you far away”
“Nu se numește Holiday?”
“Nu-s așa sigur. S-ar putea.”
“E un cîntec perfect de ascultat în vacanță…”
“Da, pentru toată lumea, da. Dar eu mi-l imaginez cu totul altfel. Știi cînd spune Let me take you far away, you’d like a holiday și după aceea continuă, On an island many miles away from home, here we come, on the island many miles without name, longing for the sun, here we come, to the island many miles away from home… (i-am fredonat melodia). După mine tonul e trist, după mine away from home sună trist: e un loc unde cel care a compus versurile e exilat, disperat că nu vede nici o ieșire.
“Ai imaginație…” a constatat.
I-am întins biletele la concert.
“Hai, ia-le! Să vă distrați bine!”
A întins mîna și le-a luat, iar cu cealaltă, deabia atunci, mi-a dat cupoanele ei de jucat la casino, ca și cum asta era plata. M-am gîndit să-i spun că mă plătește în natură dar datorită bancurilor, expresia are conotație sexuală. Cu toate astea nu știu ce mi-a venit și am rostit-o, pentru că prea era amuzant că se nimerise așa:
“Și m-ai și plătit… în natură!”
Doar că nu rîdeam deloc.
A luat biletele în palmă și le-a studiat, de parcă era vreo posibilitate să fie contrafăcute. Atunci iar am avut poate flerul și prezența de spirit să o imit, și am studiat și eu la fel de atent cupoanele ei.
“Sînt în regulă”, am zis un pic ironic. “Merci mult încă o dată. Ești foarte drăguță…”
Atunci ea s-a oprit și mi-a spus o chestie care m-a uluit cum nimic în viața mea nu mă uluise pînă atunci.
“O să vin totuși cu tine. O să-i spun prietenului meu că merg cu o colegă. Oricum, lui nu-i place rock-ul.”
Și-a luat zîmbind la revedere și a dat să plece.
“Vezi să nu pierzi biletele, că au rămas amîndouă la tine.” am strigat după ea.
Imediat după aceea, ca un făcut, am pierdut tot ce acumulasem, inclusiv toate jetoanele cadou.
Relația cu ea a început interesant, pentru că ne împrieteneam din ce în ce mai tare, ieșeam la pauza de masă împreună și niciodată nu vorbeam ceva serios, în sensul că nu vorbeam despre serviciu, nici despre ultimele știri. În plus, nu zicea nimic despre prietenul ei și nici eu nu o întrebam. Mă miram că nu folosea niciodată pluralul, cum ar veni “diseară mergem pe la ai mei” – nu, întotdeauna era singularul, “mă duc”, “fac”, “gătesc”, etc. Existau mici atingeri, de exemplu, la concert cînd, la ieșire, la un moment dat se făcuse aglomerație și gloata risca să ne despartă (dacă se crea busculadă și mai mare simțeam că trebuie să o protejez) am prins-o de mînă, dar cînd am ajuns într-un punct unde totul era calm am continuat să o țin de mînă. Că nu s-a opus și nu și-a retras-o, nu însemna nimic mai mult decît, poate, că era politicoasă. Altă dată, cînd mîncam împreună și ne așezasem față în față consultînd meniul, i-am prins încheietura mîinii și am întrebat-o despre o brățara cu medalion, ce semnificație avea o formă stilizată de pește, dacă e zodia Pești, dar nu, nu era, pur și simplu îl avea de la bunica ei, era un semn creștinesc. “Nu poți să porți o cruciuliță, ca toată lumea?” “Cruciulița ce ar însemna pentru mine? Nu același lucru ca un dar de la bunica…” Cel mai mult vorbeam despre “ce ne place”. Era ca și cum jucam cu ea jocul ăla din copilărie, “flori, fete, filme sau băieți”. Dacă îmi plăcea un film, de ce. Daca îmi plăcea un videoclip trebuia să explic de ce. Era captivant și pentru mine, cum de multe ori ne place ceva și doar acceptăm acea plăcere fară să ne auto-investigăm, căutînd explicații. I-am spus că eram înnebunit după munte și că felul cum îmi plăcea mie muntele era diferit de cum le plăcea oamnilor în general: să se ducă în grup, în gașcă. Adică mă duceam și cu prietenii, dar măcar de două ori pe an mă duceam singur, ca un pustnic, cu cortul în spate, făcînd trasee grele. M-a pus să-i povestesc de ce mă duceam singur și ce anume îmi plăcea în asta.
“Prima oară m-am dus singur accidental, pentru că plănuisem să mă duc cu un prieten, de fapt doi. Unul a spus că nu poate cu vreo trei zile înainte de data plecării, iar al doilea a avut un deces în familie chiar în ziua de dinainte. Așa că m-am ambiționat să plec fară ei, cu toate că aveam un cort de trei persoane, greu, și nu îl mai împărțeam în trei, ci căram eu tot. Aveam un rucsac imens și foarte greu, arătam ca un catîr. Ce ai fi rîs să mă vezi. În prima zi am avut opt ore de urcuș, pînă am ajuns pe creastă, la 2200 de metri, am simțit de cîteva ori frica aia că o să trebuiască să cedez, așa de tare îmi tremurau picioarele de efort. Țin minte că am mîncat trei mere unul după altul și niciodată nu am mîncat ceva mai energizant, așa mi s-a părut atunci, că zeama aia dulce din măr se ducea direct în mușchii de la picioare și în gingii, pentru că, o să rîzi, dar pe mine la efort încep să mă mănînce gingiile, cred că într-o altă viață am fost cal și simt lipsa zăbalei pe care să o mușc din nervozitate. Și, la fel, mai simt un fel de mîncărime la rădăcina părului din cap, dar după ce mănînc măr sau ceva dulce, îmi trece. Plăcerea vine tocmai din emoția că e posibil să nu reușesc, că e posibil să calc strîmb, că e posibil să alunec într-o rîpă, și sînt singur, nu e nimeni să mă ajute, așa că riscul să se întîmple ceva catastrofal e mai mare ca în grup. Dar și plăcerea e infinit mai mare, pentru că secreți o tonă de adrenalină. Ești mai concentrat la natură, la dificultatea traseului, ești mai rupt de lume, complet deconectat. Te gîndești că faci ce făcea un bărbat acum cîteva sute de ani, cînd trebuia să treacă munții, să cunoască trecătoarea, să ghicească vremea și pericolele. E fain să simți că viața ta e în mîinile tale. Simți o distanțare imensa de tot și de toate. Cînd dormi singur în cort trebuie să cobori măcar cîteva sute de metri, că nu poți pune cortul pe creastă, nu ai nici de ce să-l ancorezi și bate și vîntul, ți-l poate lua cu totul. Îmi place momentul ăla cînd soarele apune pentru mine ultimul, pentru că sînt cel mai sus și nimic nu îl blochează, nici blocuri, nici copaci, pe urmă știu că trebuie să mă uit repede după locul de cort, deschid o conservă, număr cîte mi-au rămas, raționalizez în cap toate alimentele și apa pe a doua zi. Trag o dușcă de tărie, ascult vîntul fluierînd printre stînci și altfel e foarte, foarte liniște. Atunci cînd m-am dus prima oară singur s-a întîmplat o chestie distractivă. Ajunsesem la un refugiu, dar nu aveam de gînd să dorm în el, mai ales că ajunsese un cuplu chiar înaintea mea. Dar voiam să fac un popas, să iau o gustare rapidă. În buzunar îmi pregătisem o banană și habar nu am cum îmi căzuse – mi-am dat seama cînd am auzit-o pe tipă spunîndu-i băiatului care era cu ea, Uite ce noroc pe mine, în pustietatea asta să găsesc o banană pe jos, și în perfectă stare! Eram la vreo douăzeci-treizeci de metri de ei, dar la altitudine mare se aude perfect orice, chiar și dacă vorbești încet, iar ea strigase. Nu m-am putut stăpîni să nu-i zic că e banana mea dar că poate să o mănînce liniștită. Atunci tipul s-a enervat, pentru că i s-a părut că zic ceva la mișto. De-abia atunci m-am enervat de-a binelea și i-am spus sfidător: nu trebuie să te superi așa, că mai am una și pentru tine.”
“Și ce s-a întîmplat după aceea?”
“Nu cred că vrei să știi. Dar e unul din motivele pentru care mor de plăcere să fiu singur pe munte.”
“Ok, dar vreau să știu ce s-a întîmplat.”
“Deja sîntem în întîrziere, pauza de masă s-a terminat demult. Dar dacă vii și mîine îți spun ce s-a întîmplat.
“Promiți?”
“Promit!”
Pînă la urmă a doua zi în loc să mergem la restaurant, ceva a intervenit în programul ei, așa că ne-am dus la cinema, imediat după serviciu. Țin minte perfect filmul și acum, The man from U.N.C.L.E. – o acțiune-comedie pe care deja o văzusem piratată, dar mă duceam de dragul ei, fară să-i spun că deja știam tot ce se întîmplă. Primul spectacol care începea imediat (de fapt deja începuse, dar pierdeam doar reclamele) era în 3D. Am luat repede ochelarii, ne-am găsit locurile pe semi-întuneric și atunci m-am amuzat pentru că ea nu vedea la distanță fără ochelari, a trebuit să și-i pună unii peste alții. Nu mă puteam abține să nu-i fac diverse comentarii, șoptite la ureche. Cum am spus, știam ce urma să se întîmple. Mă dusesem de dragul ei. Vreo cinci minute în continuu am stat cu capul semi-răsucit spre ea, admirînd-o din profil. O admiram și eram doar uimit că nu-mi simte privirea așa de tare fixată pe ea. Era superbă. Năsucul era și mai minuscul din profil, iar ochelarii negri îi stăteau foarte sexy. Iar cînd o priveam din față, observasem ceva interesant la configurația feței ei: așa cum unii oameni (George Bush!) au ochii un pic prea apropiați ceea ce le dă un aspect cretinoid, ea avea ochii un pic depărtați, ceea ce invers, o făcea să pară și mai inteligentă, iar dacă o priveai în ochi din față, simțeai că ești un pic hipnotizat. Dar din profil (și fără că ea să știe) era atît de plăcut să o admir! La un moment dat, s-a întors brusc să mă întrebe ceva și de-abia atunci a realizat că-i privită.
“Ce faci, nu-ți place filmul?”
“Nu la fel de mult ca tine”, am zis.
Mi-am apropiat și mai mult fața de-a ei și am sărutat-o pe buze. Ea nu s-a dat înapoi, doar că ochelarii noștri 3D s-au atins, iar cele două perechi ai ei au făcut un mic zgomot.
“Uite: acum poți să povestești cîndva, după niște ani, cum ai fost cu unul la film care te-a sărutat de ți-au zdrăngănit ochelarii!”
A rîs fără să se poată opri, iar eu rîdeam de rîsul ei. Apoi am sărutat-o din nou și din nou. Era cea mai plăcută senzație din lume, mai plăcută decît să merg singur pe munte, era o altfel de adrenalină care se elibera prin vene, mai dulce dar care făcea inima să pompeze la fel de tare ca atunci cînd tipul ăla sărise la mine ca un idiot și mă forțase să-l bat cu grijă să nu-i rup nimic, că eram în vîrful muntelui și tot eu l-aș fi cărat după aia pînă jos, la cabană. Și nu am să uit niciodată, imediat ce am ieșit din sală ea și-a pus ochelarii 3D în coșul de reciclat ochelari, dar eu am rămas cu ei în mînă și am mai mers așa cam treizeci de metri pînă la ieșire, schimbînd impresii. Filmul văzut împreună ni se păruse o experiență cu totul și cu totul deosebită, mă bucuram să aud că și ea simțea la fel. Așa am ajuns la ieșire, unde se găsea un ultim coș pentru uituci, i-am aruncat pe ai mei acolo și i-am spus și ei : aruncă-ți ochelarii! A uitat că deja îi lăsase pe-ai ei și m-a ascultat ca hipnotizată, gata să-și arunce ochelarii de vedere. Bravo, vrei să te întorci și să se mire ăștia de ce scormonești prin coșuri? Cît am putut să rîdem! Afară m-a întrebat dacă nu vreau să continuăm seara împreună și să vin pe la ea. Era ca și cum mă forța să întreb despre prietenul ei, ceva ce nu făcusem niciodată în cele șapte-opt săptămîni de cînd ieșeam împreună.
“Pai, prietenul tău e plecat, sau cum? ”
“Ce prieten? Crezi că aș umbla și cu tine și cu el în același timp? M-am despărțit de el imediat după ce am fost la concert cu tine… Tu ești cu cineva?”
Nu i-am spus că mă mai vedeam din an în paște cu Tudora. Oricum, după aceea nu m-am mai văzut niciodată.
“Și ce i-ai spus? ”
“I-am spus că, din păcate, a apărut cineva, un prieten, cu care nu l-am înșelat dar față de care simt o mare emoție și bucurie de fiecare dată cînd mă aflu în preajma lui. Și că bucuria de a fi lîngă tine nu se compară cu nimic, nu se poate explica, a apărut din senin, așa… ca o magie. Ține de tine, de glas, zîmbet, mers, privire. E ca și cum eram programată dinainte să mă zăpăcesc daca te întîlneam… exact cum s-a întîmplat adineaori, de era să-mi arunc ochelarii. Nu e ceva ce pot controla. Faptul că nu simțeam asta cu el – și nici nu am simțit la intensitatea asta nici măcar la început, dar lui nu i-am spus –, îmi arăta că trebuia să pun capăt relației. ”
Ce noroc a fost să o întîlnesc! Cît de direct mi-a spus că mă iubește și ce natural m-am dus în seara aia la ea, ne-am culcat împreună și am dormit după aceea cel mai odihnitor somn din viața mea. Am devenit nedespărțiți, iar la munte am reînceput să mă duc mai des ca oricînd, uneori cu alți prieteni, dar de multe ori doar cu ea, făcînd trasee mult mai ușoare decît făceam singur. Nu-mi mai trebuia adrenalina de care povesteam înainte, pentru că devenisem dependent de ea. Ca și cum prezența ei elibera dopamină, era de ajuns să o simt lîngă mine să mă simt fericit și împlinit. Mi-a inspirat pofta să învăț să dansez salsa și bachata, să cînt cîntece de munte, cheful să ascult jazz și multe altele. Mai tîrziu am aflat care era secretul ei, cum de își trăia fiecare zi atît de intens, de frumos. Mama ei suferise de o maladie congenitală, o boală a sîngelui, și murise de tînără.
Adina a depășit-o, dar nu cu mult. Avea treizeci și doi de ani cînd s-a dus.
Așa am revenit la plăcerea de dinainte. Singur pe munte cu cortul. Ce poate fi mai plăcut decît să cauți un traseu greu și să nu-ți pese daca îl termini sau nu-l termini cu bine?
* * *
Când eram mică, mă duceam des la mătușa mea de la Predeal. Mătușa nu avusese copii, deși ar fi meritat înaintea multor femei pe care le cunosc care au copii, dar nu îi iubesc parcă așa cum te-ai aștepta de la o mama. Ce mult mă iubea mătușa Dora! Îmi făcea toate poftele de cum deschideam ochii dimineața. Ce vrei azi, gogoșele, așa rotunjoare ca tine? Sau vrei spumă de zmeură, că uite ce coapte sunt? Mă învelea seara, mă lua în brațe și mă întreba ce mă fac dacă nu o să-mi dea drumul la plecare la București și o să mă țină numai și numai pentru ea? Dar în primul rând că nu simțeam nevoia să plec de la ea, până nu apărea mașina tatei în poartă, nici nu mi-era gândul la părinți. Și în al doilea rând, știam că glumește. Dar cu Liviu era diferit, el nu glumea. În tren tot primeam mesaje de la el, cam la fiecare cinci minute, unul după altul. « Ce show e ăla? Sper că nu prezinți chiar tu vreun produs! Dacă o să te exciți de la ce vezi acolo și eu nu sunt lângă ține? Să știi că sunt în stare să urc in mașină și să vin după voi, doar să văd cum faci pe acolo. Ce naiba, că doar nu ai șaișpe ani, ești femeie in toată firea!”.
I-am arătat și Elizei mesajele de la el. Cred că aveam o față un pic îngrijorată, mai ales că fusesem la toaletă în Gara de Nord și văzusem la lumina zilei tot ce-mi scrisese el în zona pubiană și probabil și spre fund. Îmi desenase ca o mâzgăleală în jurul sexului, ca și cum aveam o claie de păr, habar nu am ce era în capul lui. Bărbații se sfătuiesc între ei să aibă grijă să nu se încurce cu vreo tipă posesivă și isterică, dar asta e pentru că bărbații sunt fustangii și probabilitatea să nimerească peste una exact așa e mare. Uite că trăiam și eu câteva luni de libertate totală pentru prima oară în viață și deja cunoșteam din propria experiență unul exagerat de posesiv și isteric. L-am blocat. Apoi i-am arătat Elizei mesajele lui.
– Unde se crede asta, fată? În Arabia Saudită? Ce te-a cumpărat de la târgul de animale și femei, are contract cu tine sau ce-s cu figurile astea? s-a enervat Eliza. Ia dă să-l sun eu să-i spun câteva.
– L-am blocat, nu auzi?
– Și ce dacă l-ai blocat, i-am reținut telefonul. Nu uita că sunt fată cu MBA.
– Haha! Și în engleză, nu așa, am spus imitând-o și ea mi s-a alăturat ca într-un duet. Am râs mulțumite că suntem doar noi două, fără bărbați după noi și că ne înțelegem atât de bine.Nu mă așteptăm că o să-l sune dar am auzit-o de pe culoar.
– Ascultă Liviuț sau cum te-o fi alintat maică-ta când erai mic de ți s-a urcat la cap în halul ăsta. Da, Eliza la telefon, da, eu i-am zis să te blocheze, că e datoria mea de prietenă să o scap de cretinii care nu o lasă în pace! Tu chiar te crezi singurul bărbat de pe Terra, sau ce? Băi frate, revino-ți! Nu suntem în statul islamic aici să ne controlezi tu pe noi unde mergem și ce facem, auzi? Suntem mature, cu buletin, nu mergem pe banii tăi la Brașov, ci pe salariile noastre. Taci, auzi? Dacă vrei să vorbești neîntrerupt sun-o pe mă-ta, nu pe noi, idiotule ce ești! Nu mai confundă dragostea cu sexul! E de-ajuns să te bage cineva un pic în seama și ți-o iei în cap. Vrei femeie pe care să o poți controla? Păi du-te mai băiatule la țară, poate găsești una frumoasă, săracă și slabă de minte, să vadă în tine pe Făt-Frumos, pentru că știi ceva? Nu ești. Scuze dar nu-i ajungi Lucianei nici până la călcâie. Hai, uită că ai văzut-o, bye!
Și i-a închis.
Tocmai atunci trecea un băiat pe culoare, era un vânzător ambulant. Eliza i-a dat niște bani și și-a ales o brățară simplă cu cruciuliță mică de lemn lăcuit. A intrat în compartiment să mi-o arate, fericită de parcă luase cine știe ce chestie.
– Doamne ce era la gura lui. Mi-a zis că sunt o curvă și că ar trebui să-mi deschid o casă de toleranță. Crezi că mi s-ar potrivi?Am râs, pentru că nu i s-ar fi potrivit deloc, nefiind genul care să exploateze femeile. În schimb era genul care exploata bărbații. Deși avea o groază de bani, îi stătea în sânge să se folosească de ei, să-i pună să-i cumpere una sau alta, să o ia cu mașina, să îi facă servicii. Da, avea ceva în ea de prințesă, așa că i-am și zis ce gândeam.
– Nu, Eliza, tu dacă ar fi să te ocupi de așa ceva ai fi bună ca matroană peste niște bărbați. Să îi tocmești cu ora, să îi biciuiești să facă treaba și să-și miște fundurile mai repede ca să îți aducă mai mult profit. Dar cu niște femei, nu te văd făcând asta. Tu te atașezi de toate tipele cu care intri în contact, te-ai gândit vreodată la asta? În timp ce de bărbați, nu. Ai așa, ca o flamă scurtă, pe urmă îți trece și treci la altul, ai altă flama scurtă și tot așa.
M-a privit atentă. A zâmbit, dar fără să-mi răspundă. Pe geam se vedeau coline îngălbenite de văpaia soarelui, pe urmă trenul a fluierat brusc și ne-am intersectat cu altul. Vagoanele lui se succedau unul după altul că niște bușteni luați de apă, căzând dintr-o cascadă. Flup, flup, flup, flup… A răspuns cu un fluierat ascuțit, și după ultimul vagon a revenit iar lumina soarelui luminând un peisaj schimbat, un pârâu și pe marginea lui o fabrică de cherestea. Un mustăcios în maieu alb, pătat, meșterea ceva lângă un utilaj. Erau vrafuri de scânduri acolo, frumos tăiate. Deja mirosea a brad. Deja mirosea a munte, deși încă nu se vedeau altceva decât dealuri. Oamenii îi fură brazii și de frică coboară cu tirurile mai în vale să nu le taie sub veghea lui. Și scândurile m-au făcut să mă gândesc iar la Predeal și la mătușa mea care din păcate nu mai e pe lumea asta. Când mergeam la plimbare cu ea de mâna, pe o stradă din apropiere, treceam pe lângă o vila cu etaj, rustică, construită toată din lemn. Și tot din lemn, cu niște scânduri artizanale scria pe peretele exterior : Eliza. Nu vila Eliza, ci doar Eliza. Mi-o și imaginam pe femeia care stătea dincolo de peretele ăla, și pe care în mod sigur o chema Eliza. Dar era un alt gen de femeie, în vârstă, elegantă, și care nu ieșea niciodată din curte pentru că eu nu am văzut-o niciodată dincoace de lumea ei. Am întrebat-o pe mătușa Dora cine locuiește acolo și ea mi-a zis că o femeie zăludă, care a avut parte numai de nenorociri de la viață, așa că acum și-a construit casă cu gard înalt și stă acolo, ferită de el, credea ea. Atunci a fost prima oară în viață mea când am întâlnit numele Eliza. Iar de atunci trecuseră vreo douăzeci și cinci de ani și nu cunoscusem nici o Eliza, decât cea lângă care stăteam așezată pe banchetă.
Nu mai eram singure în compartiment, așa că nu mai puteam vorbi libere. I-am făcut semn să ieșim pe culoar. Era îmbrăcată un pic retro, în niște pantaloni gri, strânși pe picior și cu vipuscă neagră pe laterale. Își trăgea pantalonii până sus, cum face ea întotdeauna, să-i între puțîn în fund «ca să le tăi respirația la toți din spatele meu». Eu eram în blugi, dar tot retro. Întotdeauna discutăm la telefon înainte să ieșim din casă că să ne potrivim și uite că și de dată asta, chiar dacă nu vorbisem dinainte, tot ne potriveam. Aveam niște Levi’s din material tare și la spate pe buzunare câte o cusătură maronie ca de cifra opt din care ai tăiat jumatea de jos la buclă. Spre deosebire de ea, purtam o centură împletită, neagră. Când o cumpărasem, în loc să o încerc la mijloc, nu știu de ce o îndoisem în două și mă plesnisem peste palmă. « O luați ca să bateți pe cineva? » întrebase vânzătorul zâmbind, dar arata ca un tată de familie, așa că nu puteam să-i spun da, vreau să-i trag câteva la fund prietenului meu, după ce-l dezbrac.
– Mă gândeam acum la mama, și la surorile ei, când erau de vârsta noastră. Ce viață au avut! Nu tu sex show, nu tu cluburi. Primul bărbat, măritiș, cratiță și serviciu cu trezire la șase dimineața. Știi, de multe ori îmi zic că trăiesc viața așa din plin cât pentru două : mama și cu mine.
– Eu pot să spun că am trăit pe ambele părți ale marcajului. Șase ani numai cu Răzvan, aproape cum spui tu, viață de casnică, doar că nu mă trezeam devreme. Și acum ca melodia lui Aerosmith, Living on the edge. Pe urmă reiau ce aveam înainte. Răzvan vrea să facem trei copii unul după altul.
– Uau, atunci trebuie să dai tot ce poți din tine. Trei copii! Mă lași să fiu nașa lor? Mai ales dacă o să ai o fată, neapărat vreau să fiu eu! Ah, ce-o s-o mai alint și ce-o să-i mai iau la jucării! Sunt sigură că o să semene cu tine, Luciana, cea mai mare frumusețe din lume!
– Merci! Dar să nu uiți, jumătatea cealaltă a târgului: Vreau neapărat să mergem și la festivalul de folk. Vorba ta, ceva de pe vremea părinților noștri, dar care îmi place la nebunie și mie.
– Cum te-a lovit damblaua asta cu folkul?
– Păi pe vremea când eram în facultate și mergeam des la munte. Nu ți-am zis?
– Mi-ai zis ceva despre asta, că acolo mergeai des cu Răzvan.
Apoi s-a întrerupt și a continuat, fără legătură.
– Frate, dar ce retardare și pe ăsta! Noi, debusolate? Păi ce bem sau luăm droguri? Trăim pe stradă, ne prostituăm sau ce? Am plătit taxe la stat anul trecut cât nu plătește el în trei ani. Și nu avem voie să ne distrăm la sfârșit de săptămână? Nu uita, Luciana, suntem femei și avem drepturi egale cu ei. Dacă ei se duc în strip cluburi, și noi avem dreptul. Dacă ei sunt văzuți ca șmecheri că sucesc capul unora mai naive, și noi avem acest drept.
– Dar nu cu toți, nu? Doar cu ăia care sucesc capul naivelor, ca să-i pedepsim…
– Haha, aici rămâne la latitudinea fiecăreia. Luciana, ce mă mai distrezi tu pe mine! Ce scumpă ești și ce dor o să-mi fie de tine. Hai că mă apucă tristețea!
– Dor? Eliza, ai înnebunit? Nu plec nicăieri.
– Nu, fată, zic dor de tine, cea de acum, de azi, de ieri și de ultima lună. Ce dor o să-mi fie de tine după ce te măriți, și cum ai spus, treci la cratiță și la scutece. Deși mă bucur pentru tine și Răzvan, să știi. Da, mă bucur din toată inima. Doar e ca în povestea aia, un ochi râde și altul plânge. Cu cine o să mă mai distrez eu atât de bine?
M-a îmbrățișat și și-a lăsat capul pe umărul meu. De felul ei, Eliza nu era o tipă matinală. Din contră, ura să se trezească prea devreme. În scurt timp, i-am simțit respirația adâncită, semn că ațipise. Mi-am sprijinit capul de fereastra compartimentului și am continuat să admir peisajul. Tocmai trecusem de Poiana Țapului și în depărtare se vedea Cabana de Piatră unde fusesem ultima oară cu Răzvan și m-am întrebat oare ce făcea în acel moment. Gândurile scăpate de gravitația prezenței lui deveniseră în ultimele zile mult mai critice la adresa lui. Și parcă se înmulțeau de la o zi la alta. Oare toate femeile care urmează să se mărite trec prin asta? Nu ar trebui să simți o chemare totală, fără dubii? Că doar nu e ca la magazin, când îți iei o pereche de cizme frumoase și pe urmă te gândești că poate o să te plictisești prea repede de ele și nu au meritat atâția bani aruncați.
Deși la început când îl cunoscusem îi plăcea și lui foarte mult să facă drumeții pe munte, el se schimbase destul de mult în ultimii 2-3 ani. De câte ori ii propuneam să mergem cu « gașca de mers pe munte », făcea ce făcea și în ultima clipă se răzgândea – «Ce-ar fi peste noapte noi să ne retragem la un hotel sau la o cabană mai civilizată? ». Acceptam mereu de dragul lui, dar pe de altă parte știam că pierdeam distracția de a sta cu gașca la corturi, zdrăngănitul de ghitare, focul de tabără și corurile din jurul lui, până spre miezul nopții. Ultima oară, el a ales Cabana de Piatră, pentru că era convenabil plasată chiar lângă pârtia de schi Kalinderu. Inițial stabilisem să facem un traseu pe Jepii Mici până la Cabana Caraiman, dar de dimineață, când a văzut ce frumos ninsese a zis « Hai mai bine să rămânem numai noi doi, ne dăm cu colacii pe Kalinderu și seara bem vin fiert în fața șemineului. Ce rost are să mergem pe un traseu de opt ore, să ne înghețe fundurile pe Caraiman? Iar noaptea ce să facem? Îl auzim iar pe Gore beat zdrăngănind coardele și behăind ca un măgar lovit de streche? Oricum, să mă ia naiba dacă înțeleg ce-ți place la ăștia? Majoritatea sunt pe jumate ratați.».
Mă durea să aud cum îi desființa ca și cum nu ar fi fost vorba de prietenii mei. Pe mulți îi portretiza într-un mod negativ, dar mai ales pe bărbați («Ia uită-te și la fătălăul de Camil : se mișcă, de parcă a fost crescut la pension! Păi ce, asta-i bărbat? Eu în locul lui aș sta acasă să-mi facă mama griș cu lapte.» sau «Lasă-mă, nu-mi mai spune de Raoul. Tu nu vezi ce pantofar penibil e? Asta se îmbracă pe munte cu ghete de oraș! Și nu că n-ar avea bani de echipament, dar numai ca să fie el mai cu moț, să se facă remarcat de fete că ar fi vreun Alpha male! »).
E adevărat, erau oameni din toate mediile sociale, de toate vârstele. Unii locuiau central, alții la periferie, unii studenți, alții angajați, unii muncitori, alții cu joburi tari și cu un statut social de invidiat, unii săraci, alți bogați… Dar pe munte nu avea nicio importanță vârsta și statul social. După mine, conta omenia și camaraderia specifică mersului pe munte. Nu înțelegeam cum el nu simțea acest lucru atât de evident.
Pentru că mă supărase cu afirmația lui, am insistat că sigur ne vom simți mult mai bine cu gașca. Știam că nimic nu se compara cu senzația de libertate pe care o aveam când ajungeam sus pe creste sau cu sentimentul de extenuare plăcută când pășeam într-o cabană cu miros de lemne arse în sobă unde ne aștepta o ciorbă de legume. Mâncarea sus, pe munte, era mai bună decât orice altă delicatesă. Și strigăturile pe toate vocile și de cei care aveau glas și de cei afoni, dar foarte entuziasmați să cânte împreună în cor – astea erau cele mai plăcute sunete, atât de potrivite acolo. Nicio altă muzică nu se compara cu asta. Cum puteam să-l fac să înțeleagă?
«Știi Luciana », mi-a zis el atunci, « de curând mi-am dat seama că ești cam egoistă. Prea insiști să facem ca tine. » Am rămas mirată să aud asta. Eu egoistă, când îl iubeam cel mai mult pe lumea asta? Eu, care l-aș fi urmat oriunde și aș fi fost în stare să fac orice pentru el? Eram egoistă, pentru că-mi exprimam dorințele deschis, în fața unui om cu care plănuiam să-mi petrec tot restul vieții? Dar ce rost ar fi avut să-i spun că vreau friptură cum mă îndemna el să-mi iau, că știe el că e bună, când eu preferăm ciorbă de văcuță, sau să accept în ultima clipă să stăm la hotel, în situația când la plecare îmi promisese că vom dormi sus, pe creastă? De ce să nu recunosc că mi-e dor de-un foc de tabără și nu de-o serenadă în fața șemineului, într-un hotel de lux?
De ce oare mă judeca și-mi dădea calificativul de egoistă? Pentru că ani de-a rândul am fost fata «bună » care spunea DA la orice voia, îl pusese mereu pe primul loc, și-l susținuse în tot ce îi plăcea, iar acum dintr-o dată această fată «bună » spune ce și-ar dori și astfel devine « egoistă ». Cred că emoțiile neexprimate nu mor niciodată. Ele doar zac, parțial îngropate, pentru a ieși din morminte când te aștepți mai puțin. Exact acum. Gândurile se succedau rapid, ca o avalanșă, de parcă mă trezeam dintr-un vis și de-abia acum îl auzeam pe Răzvan pentru prima oară spunându-mi acele cuvinte. Și culmea, odată revăzute aceste imagini cu ochii minții, nu mai puteau fi șterse, îngropate înapoi. Odată auzite acele cuvinte, numai puteau fi neauzite. Sunau in urechi că niște șerpi cu clopoței care se tot înmulțesc, colcăie și ți se împleticesc ghem printre picioare, încercând să se cațăre pe tine. Șerpii mai mici ii chemau pe cei mai mari care aduceau noi cuvinte dezgropate din trecut.
« Unde erai Luciana atunci? De nu auzeai ce-ți spunea Răzvan, ce pretenții absurde avea să te conformezi mereu doar la ce-și dorea el? Cum de erai atât de oarbă să nu-i vezi standardele duble, și regulile care se aplicau într-un fel pentru tine și în alt fel pentru el? ». Umbrele acestor cuvinte mâzgăleau geamul ferestrei acoperind complet peisajul. Am făcut o mișcare involuntară cu mâna, ca și cum aș fi vrut să le șterg, dar ele se încăpățânau să rămână acolo. Tresărirea mâinii a trezit-o pe Eliza. Și-a schimbat capul pe spătarul banchetei, eliberându-mi umărul. M-am ridicat în picioare și am deschis geamul. Aerul proaspăt de munte îmi bătea în rafale pe față. Am respirat adânc și am zâmbit instantaneu, cu ochii închiși.
« Mmmm, miroase a acasă, a cealaltă casă a mea… muntele. Locul unde întotdeauna m-am simțit bine ca și cum acolo m-aș fi născut de fapt”. Am deschis ochii și noua rafală de vânt mi-a provocat o mică înțepătură pe nas. Am dus mâna rapid să văd ce mă pișcase, la timp să prind, ca printr-un act de magie, un puf de mesteacăn. Ce mai alergam când eram mică pentru a prinde acești pufuleți îndeplinitori de dorințe. La început rar găseai câte unul, dar treceau câteva săptămâni și străzile se umpleau de covoare albe pe care îmi plăcea să le răscolesc cu picioarele sau să le iau în căușul mâinilor și să le arunc cât mai sus, să-i văd cum plutesc grațios prin aer, cu o nouă viață dată de mine. Ca și pe vremea aia, m-am uitat lung la puf, mi-am pus prima dorință care mi-a trecut spontan prin minte (« Dă-mi înapoi fericirea deplină»), am zis « ptiu, ptiu, ptiu, norocul meu! » și mi l-am băgat în sutien.
Eliza m-a văzut și a început să râdă.
– Luciana, ce naivă ești! Tu încă mai crezi în superstiții de-astea?
– De ce nu? Omul cât trăiește, visează, își dorește, speră și crede că până la urmă visele i se vor îndeplini. De ce trebuie să-ți pui dorințe numai când sufli în lumânările de pe tort, sau de Revelion, sau când vezi o stea căzătoare? Sau când ceasul arată 11 :11 :11, sau când îți cade o geană pe obraz? E mai fain, așa ca acum… spontan, când vezi muntele și brusc te simți bine, de parcă renaști și exact atunci, la viteza trenului, prinzi un puf pe obraz.
– Că bine zici. Da, e bine să avem dorințe pentru care să luptăm, dar tu crezi în toate prostiile și ești mai visătoare decât credeam! Bine, nu mă înțelege greșit – eu apreciez calitatea asta a ta. Fără visele și ideile tale năstrușnice, nu am fi scos noi niște produse atât de tari. Dar în viața personală, mi-e teamă pentru tine. Ai așteptări mari și mi-e să nu fii dezamăgită. Nu aș vrea să ajungi ca mine : amară ca o gutuie necoaptă. Să știi că idealismul e tot un fel de drog, la fel de puternic ca alcoolul și morfina. Și, că orice dependență, este rea. Trebuie să-l reduci și să revii cu picioarele pe pământ. Ia zi, ce dorința ți-ai pus?
-Ce?! Cum să-ți spun dorința mea?! Se vede că tu nu credeai în jocul asta când erai mică. Nu ai voie să spui dorința, că riști să nu se mai îndeplinească.
– Ha, ha, ha, Luciana, ești in-cu-ra-bi-lă!
-E okay, Eliza. Mă simt bine în pielea mea de visătoare, chiar s-așa in-cu-ra-bi-lă cum sunt! m-am maimuțărit, imitând-o cât puteam mai bine.
-Ah, ești îngerul meu, mereu mă faci să zâmbesc.
-Pfff! Ce mai înger…un înger contaminat.
-Mai știi tu îngeri necontaminați? De unde până unde zici că ești înger contaminat?
I-am ignorat întrebarea punându-i alta.
-Auzi? Spune-mi sincer: tu crezi că sunt egoistă?
-Egoistă? Tu?! Ai un suflet bun și generos ca un cozonăcel cald făcut de mama. Ascultă-mă bine, Luciana. Înainte să-ți dau diagnostic de înger contaminat, mai bine privește bine în jurul tău. Ai grijă să nu fi înconjurată de nemernici și cretini afurisiți. Meriți să fii apreciată pentru ceea ce ești : o minune de fată. Ia-ti timp și fă puțină curățenie în jur. Desprinde-te de oricine nu te prețuiește la adevărata valoare. Și mai lasă pufuleții de mesteacăn că n-ai 12 ani!
Am râs și ne-am îmbrățișat. Trenul a fluierat lung anunțând sosirea la destinație. Pe tabela unde erau afișate plecările și sosirile, scria cu litere sclipitoare “Bine ați venit în Brașov – orașul sufletelor boeme. »


Cum spunea Pleşu undeva, sunt contemporan cu mine însumi. Sper ca experienţa să ţină cât mai mult!

M-au bucurat idilele iubirii. Un text bine scris și deosebit de simplu (să nu uităm că simplitatea este cel mai greu lucru relizat la un scriitor, pentru că se adresează cu predilecție cititorului). Happy end, așa cum îl și căutam, deși nu eram sigur…
Cred că cel mai lung text pe care l-am citit cap-coadă în online. Prea așezat față de ce apreciez în general, a avut ceva care totuși m-a ținut acolo, deci nu e puțin lucru să „rămân prezentă” citind ceva ce nu „e genul meu”. Mulțumesc pentru experiență.
L-ai citit deci pe tot? Trebuie sa ti fi luat o seara intreaga…
Merci de semn.
Eram uimit acum sa vad ca am 2600 si ceva de comments. Faceam exces de cvinte in perioada aia, se pare.. :)